Era ziua începutului şcolii. Zi de mare sărbătoare. Am şapte ani. De-acum pot să fac păcate şi fapte virtuoase. E o zi mare pentru toţi copiii care caligrafiind, desenând litere, imită simbolic Tainele Sfintei Treimi şi ale Iconomiei mântuirii: întruparea Cuvântului, moartea şi învierea Lui.
Inceputul şcolii este o sărbătoare pentru tot satul. Şcoala începe cu o slujbă religioasă. Ca toate actele vieţii. Intotdeauna. Există sărbători ale anotimpurilor, ale culesului viei, ale secerişului, ale primăverii şi ale iernii. Există şi sărbătoarea începutului scrisului şi al cititului.
Tatăl meu nu putea să-şi îmbrace odăjdiile ca să vină la şcoală cu cădelniţa şi sfintele vase pentru a săvârşi slujba de început a şcolii, binecuvântând fiecare clasă, fiecare pupitru, fiecare călimară, penele, caietele, cărţile şi pe şcolari. Tatăl meu era bolnav. Grav. Rana pe care o primise s-a infectat. Trebuia transportat la spital. Se temeau că trebuie să-i taie piciorul. Şi începutul şcolii fără preot şi Iară rugăciuni e cu neputinţă. Deci a fost amânat. Pentru mine, gândul de a-l vedea pe tata întors clin spital cu un picior de lemn, mă speria.
- Crezi, mamă preoteasă, că toate aceste nenorociri s-au abătut din pricina păcatului pe care la făcut tata împărţind bumbac? Doar a fost o faptă a iubirii faţă de credincioşi ajutându-i în viaţa! lor materială. Preotul trebuie să conlucreze la! acţiunile care ajută poporul să se dezvolte, să progreseze, să trăiască mai bine pe pământ.
- Nu, a strigat mama.
Doctorul se afla în odaia din faţă. Il examina pe tatăl meu. Dar mama a uitat de el. Era furioasă din pricina cuvintelor mele. S-ar părea, desigur, că mama era retrogradă.
Reacţionară. Obscurantistă. Merita toate aceste epitete. Şi eu aş dori să am într-o bună zi cinstea şi slava de a le merita. Pe toate. Şi chiar mai grave încă. Din aceeaşi categorie.
- Ştii tu oare că, după Cincizecime, Apostolii Domnului au părăsit cu toţii, unul după altul, cetatea pământească a Ierusalimului?
- E adevărat, mamă. După ce au primit limbile de foc la Cincizecime, Apostolii au părăsit cu toţii cetatea Ierusalimului şi s-au răspândit în lume! am răspuns eu.
- Unde s-au dus?
- Pretutindeni, mamă, am spus eu. S-au risipit în cele patru zări...
- Au mers desigur în cele patru zări, dar pentru a ajunge unde? Ei bine, părăsind Ierusalimul pământesc, ei au plecat în cele patru zări, pentru a ajunge în Oraşul Ceresc, în Ierusalimul de Sus... E ceea ce face orice preot! Odată cu sfinţirea sa, el părăseşte lumea, istoria şi socialul. Din acel moment, în nava care se numeşte biserică el îi conduce pe toţi credincioşii spre cer. Aceasta inseamnă cuvântul naos: navă, şi din această pricină bisericile se construiesc în formă de navă. Pentru că sunt nave care conduc pe oameni de la Ierusalimul pământesc spre Ierusalimul ceresc. Or preotul care-şi pierde vremea cu ocupaţii pământeşti nu-şi face datoria. Oricât de bună ar fi o operă pământească, nu merită ca un preot să-şi piardă vremea cu ea, întrerupându-şi călătoria spre înalt, călătoria pentru care a fost învestit. Noi, creştinii, suntem de-a pururea în călătorie, de la pământ la cer... Am ieşit din Ierusalim. Dar n-am ajuns la Ierusalimul de sus. Şi subzistenţa noastră nu trebuie să ne mai vină de la pământ, ci de sus.
Şi mama preoteasă mi-a povestit minunata istorie a orhideelor din pădurile tropicale unde copacii sunt gigantici, înalţi ca nişte zgârie-nori. Rădăcinile acestor arbori sug toată seva pământului. Trunchiurile lor ocupă tot spaţiul în care cresc. Micile orhidee nu găsesc nici o fărâmă de pământ, unde să-şi înfigă micile rădăcini. Atunci orhideele se caţără pe arborii gigantici şi, când ajung în vârf, îşi aruncă rădăcinile peste capul lor, în cer. Şi se hrănesc din umezeala aerului, din ceea ce pot lua din nori. Rădăcinile orhideelor îşi caută seva în albastrul cerului, în lumina soarelui şi în razele lunii. Fireşte, alcătuirea lor fizică se schimbă. Rădăcina devine acelaşi organ cu floarea iar tulpina cu frunza şi floarea... Fiindcă nu este uşor să trăieşti foarte sus, pe vârful arborilor giganţi, deasupra pădurii virgine, în apropierea cerului, şi să-ţi iei de acolo hrana.
Noi, creştinii, suntem în biserică exact ca orhideele. Ne-am smuls rădăcinile din cetatea pământească şi le-am plantat deasupra capetelor noastre, în teritoriul Ierusalimului Ceresc...
Biserica nu trăieşte decât provizoriu şi parţial pe pământ. Viaţa în istorie şi în social e pentru ea o viaţă secundară. Şi dacă omul taie o orhidee şi-i împlântă rădăcinile în pământ (cum se înfig rădăcinile celorlalte plante), aceasta moare. Sau nu mai este o orhidee. Tot aşa stau lucrurile şi cu Biserica. Dacă i se smulg rădăcinile din cer împlântându-le aici pe pământ, pentru ca ea să facă o operă socială, progresistă, chiar dacă realizează raiul pe pământ (ceea ce nu există), această Biserică nu este o Biserică a lui Dumnezeu. Incetează pur şi simplu să mai fie Biserică. E asemenea celorlalte opere omeneşti. Poate fi magnifică. Chiar sublimă. Extraordinară. Dar nu divină. Nu sfântă. Fiindcă singur Dumnezeu este sfânt. Şi cei învestiţi de către El. La sfinţirea Sa, preotul primeşte aceeaşi flacără din cer, care a coborât peste Apostoli la Cincizecime. Şi de aceea, dacă după sfinţire, după pogorârea Duhului Sfânt asupra lui, preotul se încăpăţânează să rămână în Ierusalimul pământesc şi să facă lucrurile pământului, pentru pământ, el nu mai este în Biserică. Tot aşa şi tatăl tău, vânzând bumbac, a făcut lucrul pământului... El care este preot! El care are lumina. Căci e nevoie de lumină pentru a o putea împărtăşi (SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Thesaurus de Trinitate, PG 75,592D).
Dacă preotul care are lumina nu o împărtăşeşte şi se ocupă de alte lucruri, cine o va împărtăşi celor care o aşteaptă? Preotul e singurul om care are focul cerului. Şi e nevoie de foc pentru a împărtăşi foc1. Preoţii sunt învestiţi de Dumnezeu asemenea Apostolilor a căror lucrare o continuă. Ei au Duhul Sfânt. Il au pe Dumnezeu. Şi pentru a-i face părtaşi de Dumnezeire, trebuie să fie Dumnezeu2 . Preoţii au datoria să se ocupe de cele de sus. Să-i îndumnezeiască pe oameni încă de pe pământ. Să-i călăuzească spre cer. Fiindcă nici măcar prorocii n-au fost numiţi precum creştinii: temple ale Duhului Sfânt. Orice creştin este mai mare decât Sfântul Ioan Botezătorul, care este cel mai mare dintre fiii oamenilor3.
„De aceea păcatul tatălui tău este grav. Nenorocirile care ne-au lovit au venit odată cu bumbacul din Egipt.”
In acel moment, doctorul a ieşit din odaie. Grav. Era un medic slab, mai degrabă neştiutor. Iubitor mai degrabă de mâncăruri alese decât de ştiinţă. Dar pentru a vedea că tatăl meu era pe moarte nu era nevoie să fii mare medic. Nici chiar medic. Era de ajuns să ai ochi.
- Sunt încă gloanţe în picior... Dacă în câteva ceasuri nu-l duceţi la spital pentru a fi scoase, nu va trebui tăiat doar piciorul, dar însăşi viaţa sa va fi în pericol. Căutaţi o căruţă şi duceţi-l degrabă la spital.
In acel moment a intrat o femeie. O ţărancă sărmană.
- Micuţii mei s-au făcut negri, a spus ea plângând. Am cinci copii. Foarte mici. S-au umflat ca nişte baloane. Şi s-au făcut negri. In timpul nopţii. Toţi. Veniţi şi ajutaţi-ne, doctore...
Bărbatul care a venit în spatele femeii i-a şoptit ceva la ureche şi a plecat plângând şi el.
- Cel mai mare a murit deja, doctore... Bărbatul meu a venit tocmai să-mi spună... Murind, băiatul s-a făcut tot mai negru. Când şi-a dat sufletul, era negru ca un tăciune.
Ca smoala. Veniţi. Ajutaţi-ne!...
Doctorul i-a recomandat încă o dată mamei mele să-l ducă pe tata la spital pentru a fi operat de urgenţă, şi s-a dus să-i vadă pe copiii care s-au umflat şi mureau făcându-se negri ca tăciunele.
- E o nouă plagă a Egiptului sosită aici odată cu bumbacul, a spus mama mea.
Inainte ca ea să plece, s-a aflat că satul era pradă unei boli foarte grave şi foarte molipsitoare. Satul întreg a fost pus în carantină. Şcolile şi cârciumile au fost închise.
- Imbracă-te şi urcă-te alături de tatăl tău, mi-a poruncit mama. Ia-ţi caietele şi cărţile. Aici şcoala va rămâne închisă. La întoarcere te voi lăsa la Ierusalim, la părintele Melchisedec. El te va găzdui cât noi vom fi în carantină. Şi vei merge la şcoală în Ierusalim...
Tatăl meu a fost dus la spital. A fost operat în faţa noastră. Gloanţele nu erau foarte afundate în carne. I s-a turnat spirt dezinfectant în plagă. Şi i s-a îngăduit tatălui să se întoarcă acasă. împreună cu noi. Eram fericiţi că totul s-a petrecut atât de repede. In câteva ceasuri. Şi că febra tatălui meu scădea. Căci, după ce a fost operat, a cerut să bea şi să mănânce. Incercarea se sfârşise pentru el.
La întoarcere, trecând râul Ozana, în loc să continuăm drumul care ducea la noi, am intrat în Ierusalim. Traversând Ozana.
- La noi e molimă sau nu ştiu ce alt chip de năpastă de acest fel. Satul e în carantină. Şcoala este închisă. Il voi lăsa pe Virgil la părintele Melchisedec. Va începe şcoala la Ierusalim. Şi când totul va fi în ordine, se va întoarce acasă. Şi va merge la şcoala din sat.
Tata, care era pe jumătate întins în fân, pe fundul căruţei, o privea pe mama preoteasă care ţinea hăţurile. Dar n-a trebuit să vorbească. Fiindcă mama a înţeles ceea ce voia tata să spună.
- Te temi ca ucigaşul din Ierusalim să nu vină să se răzbune pe fiul tău, pentru că ai tras asupra lui şi l-ai rănit? Nu te teme. Desigur, lui Virgil i se poate întâmpla o nenorocire. Ionel Mălai, ucigaşul din Ierusalim, poate să-i facă rău fiului tău. Dar riscul este acelaşi şi în satul nostru. Şi apoi, nu cred că va face rău unui copil pentru a se răzbuna pe tatăl său. Sigur, e un ucigaş. Dar este totuşi chipul lui Dumnezeu. Nu poate ucide prunci, ca Irod... Ucigaşul din Ierusalim e creştin. Nu e păgân ca Irod. Şi ca turcii.
Şi aşa mi-am început şcoala la Ierusalim, în micul cătun ce purta acest nume sfânt pentru că aparţinuse odinioară unei mănăstiri din regiunea Ierusalimului.
Locuiam la părintele Melchisedec, bunicul meu, tatăl mamei mele. Părintele Melchisedec - Marele Scobai cum era numit - era preot paroh în Ierusalimul de pe Ozana.
Constantin Virgil Gheorghiu
Fragment din cartea "Cum am vrut sa ma fac sfant", Editura Deisis
Cumpara cartea "Cum am vrut sa ma fac sfant"
Note:
1 SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, ibid.
2 SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, de Trinitate dialogi, PG 75,1058B.
3 SFÂNTUL CHIRIL AL ALEXANDRIEI, ibid., PG 75, 757A şi PG 72,400.
-
Constantin Virgil Gheorghiu
Publicat in : Parinti -
Lucrurile ingaduite sclavilor
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.