33. Dificultatea de a primi cum se cuvine mângâierea. E bine, în practică, să ajung a considera separat cele două moduri de lucrare divină; şi a vedea cum trebuie s-o accept atât pe una cât şi pecealaltă. Ambele sunt destul de greu de primit cum se cuvine: nu zic greu de primit, căci mângâierea se primeşte uşor; ci a o primi bine, cum se cuvine, nu este un lucru atât de uşor. Considerată în ansamblu, nu ştiu dacă acceptarea cum se cuvine a mângâierii nu e mai grea decât aceea a suferinţei. Când Dumnezeu îmi trimite o mângâiere, de obicei eu nu văd înainte de toate mâna lui Dumnezeu care mi-o dă, n-o iubesc în mod deosebit ca lucrare a lui Dumnezeu şi nu mă opresc exclusiv la rodul spiritual pe care Dumnezeu vrea să-l producă prin mângâieri.
Cea dintâi mişcare a mea este de a mă opri la mângâiere, de a mă complace în ea, de a iubi doar bucuria ce mi-o procură. Lucrul pentru care eu Ii sunt recunoscător lui Dumnezeu este plăcerea ce mi-o trimite, la care sunt sensibil, de care mă bucur, şi în care mă odihnesc, dar prea puţin mă gândesc să-I mulţumesc pentru acţiunea Sa şi mai ales pentru rodul spiritual pe care El vrea să-l producă în mine, şi care este înaintarea mea spre El. In felul acesta mângâierea devine pentru mine scop, încetând de a fi doar un mijloc: iată deci dezordinea, răvăşirea atât de cunoscută şi atât de obişnuită.
Dacă vreau să evit asemenea dezordine, trebuie să mă obişnuiesc a nu dori atât de mult mângâierea, ştiind că ea nu este Dumnezeu, ci pur şi simplu un instrument al Lui, şi a nu face nimic pentru a o căuta direct; a suporta cu generozitate lipsa ei atunci când îmi este impusă; a o primi cu simplitate atunci când Dumnezeu vrea să mi-o dea, a mă bucura de ea fără agitaţie, a o vedea sfârşindu-se, fără a o regreta; a-mi ţine ochii fixaţi numai asupra unicului lucru necesar, mărirea lui Dumnezeu, în care trebuie să sfârşească orice mângâiere.
34. Sf. loan al Crucii ne sfătuieşte s-o respingem. Sf. Ioan al Crucii merge mai departe: el se străduieşte neîncetat să convingă sufletul că mângâierile nu sunt Dumnezeu, ci un instrument în mâinile Sale pentru a produce în mine ascensiunile tainice către slava Sa. Cu cât instrumentul trece mai repede, cu atât rămâne mai mult rodul spiritual singur, curat şi complet; aşadar, el ne sfătuieşte să renunţăm la mângâiere, s-o respingem, chiar şi când suntem siguri că vine de la Dumnezeu. In felul acesta zice el - nu ne expunem la primejdia de a ne alipi mai curând de ea decât de Dumnezeu, nici de a fi înşelaţi de falsele mângâieri ale diavolului. A refuza mângâierea presupune mai multă energie şi mortificare, şi conduce fără îndoială la cele mai repezi progrese: a o accepta cu toată simplitatea cere mai multă umilinţă, deoarece
numai umilinţa ştie evita iluziile căutării propriei persoane în mângâiere.
35. Dificultatea de a accepta cum se cuvine suferinţa. Dacă în bucurie eu mă las cu prea mare uşurinţă înşelat, apoi în suferinţă mă descurajez şi mă irit într-un mod lamentabil; adesea e de ajuns o foarte mică încercare pentru a mă întrista, o uşoară amărăciune repede mă dezgustă; şi dacă se iveşte pe neaşteptate o încercare
chinuitoare, sunt de-a dreptul zdrobit: plantă plăpândă ce se sperie de bătaia vântului şi a ploii, a soarelui şi a frigului. Obişnuinţa plăcerii i-a pricinuit sufletului meu un temperament delicat, incapabil de a suporta ceva; şi în felul acesta operaţiile purificatoare ale lui Dumnezeu, în loc de a produce în mine roadele progresului, ele, din vina mea, nu servesc decât spre a-mi spori răul.
Sau mă înăspresc, mă irit, mă răzvrătesc contra durerii. Dacă o suport, o fac adesea cu supărare, murmurând, şi nu bag seamă că în felul acesta, fiind recalcitrant, eu îl resping pe însuşi Dumnezeu şi iubirea Sa. Ce groaznică obişnuinţă de a vedea totul prin simţuri, de a preţui totul după criteriul satisfacţiei mele!
Ajung astfel să nesocotesc iubirea lui Dumnezeu!... s-o resping, până la insultă, căci murmurarea nu este, oare, o insultă la adresa iubirii? Vai! Câte eforturi ale acestei iubiri le-am făcut sterile până acum!,.. De câte ori l-am respins pe Dumnezeu în momentul în care iubirea Lui venea spre mine sub haina ei mai austera. Insă nu mai
puţin milostivă?... Dumnezeul meu, dacă aş fi înţeles acestea!... Le voi înţelege oare mai bine de acum înainte?
36. Să nu cerem nimic si să nu refuzăm nimic. Orice suferinţă, din orice parte ar veni ea, vine de la Dumnezeu. Venind de la Dumnezeu, ea are o menire de împlinit în sufletul meu; ea vine să-l purifice, să-l descătuşeze, să-l înalţe. Ea este solul lui Dumnezeu, iar eu trebuie s-o primesc şi s-o las să-şi împlinească lucrarea; a o accepta e toată datoria mea. Nu trebuie niciodată s-o cer; ar fi totdeauna o prezumţie şi, prin urmare, o primejdie a cere încercări afară de cazul unei inspiraţii din partea Spiritului lui Dumnezeu, care rareori e acordată înainte de a cincia treaptă a evlaviei. A nu cere nimic şi a nu refuza nimic e maxima favorită a Sf. Francisc de Sales, care poate servi foarte bine de regulă călătoriei creştinului prin dezolări şi mângâieri.
De altfel trebuie străbătut un drum foarte lung spre a ajunge la acceptarea totală, plină de iubire, recunoscătoare pentru tot ce-mi trimite Dumnezeu, fără să refuz niciodată nimic. Nu sunt, oare, mereu ocupat cu îndepărtarea, pe cât e cu putinţă, a suferinţelor? Oare nu aceasta e grija de căpetenie a vieţii mele? Mereu fug de durere; câte mijloace folosesc, câte precauţii iau zi de zi în acest scop! în nimic altceva nu mă arăt mai iscusit şi mai grijuliu. Nu zic că e rău a căuta să ocoleşti anumite suferinţe de care te poţi scuti; a folosi, pentru aceasta, mijloacele stabilite de Dumnezeu în acest scop poate fi chiar un act de virtute. De fapt, întrucât depinde de mine, trebuie să-mi feresc fiinţa de vătămări nefaste; grija de sănătatea mea trupească şi spirituală, pentru slava lui Dumnezeu, este o datorie a mea. De asemenea, e bine să înlăturăm anumite suferinţe, care, fără să fie o vătămare sau un pericol, sunt totuşi o piedică reală prin tulburarea ce pot s-o pricinuiască celor mai bune facultăţi ale mele; există, aşadar, suferinţe contra cărora eu pot şi trebuie să mă apăr.
Dar, la urma urmei, daca eu am vreo dorinţă de a suferi, am mii de ocazii de a o face, fără să cer de la Dumnezeu. Când îmi amintesc de Sf. Francisc de Sales care nu se apropia niciodată de foc pentru a simţi frigul aşa cum i-L trimitea Dumnezeu, sau lăsa ca muştele să-i înroşească fruntea pleşuvă, fără să le izgonească; de Sf. Benedict Labre care ocrotea insectele parazite, etc., înţeleg ce câmp imens e deschis acceptării curate şi simple a suferinţei de fiecare zi. Totuşi e bine să subliniem că iubirea suferinţei este proporţională cu gradul de înălţare sufletească şi că, în afară de cazuri excepţionale, numai sufletele ridicate la sfinţenie sunt în stare să întâmpine suferinţele eroice.
Pr. Ioseph Tissot
Viaţa interioară, Editura Viata Crestina
Cumpara cartea "Viaţa interioară"
-
Suferinta umana si iubirea divina
Publicat in : Editoriale -
Suferinta ca incercare
Publicat in : Editoriale -
Suferinta nu este absurda
Publicat in : Editoriale -
Suferinta si nadejdea mantuitoare
Publicat in : Religie -
Libertatea si suferinta
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.