Căutarea „locului inimii”
Pentru ascetul creştin, starea de atenţie faţă de sine, rămânerea în stare de veghe şi trezie la poarta inimii are un scop unic şi precis: invocarea ajutorului lui Dumnezeu prin rugăciune. Stă astfel în puterea noastră să-i identificăm pe vrăjmaşi de îndată ce ni se înfăţişează, dar stă numai în puterea lui Dumnezeu să-i nimicească şi să-i facă neputincioşi. De aceea, datoria vegherii este fixată numai rugăciunii prin care-I adresăm lui Dumnezeu o chemare grabnică ca să vină în ajutorul nostru să ne elibereze de vrăjmaşii nevăzuţi. Incheindu-şi omilia la proseche seauto, Sfântul Vasile cel Mare pune bine în evidenţă acest aspect: „Ia seama [fii atent] la tine însuţi, ca şi Dumnezeu să ia seama la tine”.
Evident, atenţia în rugăciune dobândeşte aspecte particulare. Incă din primele secole creştine s-a născut o vastă literatură prin intermediul căreia autorii duhovniceşti au înţeles să ofere remedii adecvate pentru susţinerea atenţiei în timpul rugăciunii, pentru a reuşi să ne gândim la ceea ce spunem atunci când ne rugăm, pentru a putea să ne îndreptăm mintea spre Cel pe care-L rugăm şi pentru a alunga orice gând deşert şi străin. Ne referim la sfaturile care ne permit să dezvoltăm disciplina trupească a atenţiei, care vine să se alăture disciplinei mentale a vegherii şi a treziei la care ne-am referit mai sus. Este vorba în practică de a lua în considerare faptul că asceza atenţiei presupune şi un aspect fizic, din moment ce orice activitate psihică are o repercusiune somatică. In tradiţia isihastă, care ne interesează mai îndeaproape, s-au format, mai ales în mediul athonit, o serie de sfaturi care în ansamblul lor constituie o tehnică psihosomatică. Se vorbeşte aici de o regularizare şi diminuare a ritmului respiratoriu, de o explorare mentală a interiorităţii noastre viscerale, de o căutare a locului inimii, toate acestea însoţite de invocarea constantă şi neîncetată a numelui lui Iisus. Intâlnim şi sfaturi mai generale şi mai uşor verificabile în experienţa comună, şi potrivit cărora atenţia este favorizată de o poziţie adecvată a trupului şi depinde în acelaşi timp de mediu, care trebuie să fie liniştit şi semiobscur. Acelaşi Cuvios Grigorie Sinaitul, care a exercitat atâta influenţă asupra stareţului nostru, a reluat şi propus multe sfaturi care vin din această tradiţie.
De aceea, e o surpriză să constatăm că scrierile stareţului Vasile nu dau nici o importanţă unei astfel de tehnici psihosomatice. Despre ea se vorbeşte doar cu referire la căutarea locului unde trebuie fixată atenţia, trecându-se cu vederea orice alt element.Plecând de la afirmaţia că întâlnirea dintre om şi Dumnezeu în rugăciune are loc „în însăşi inima omului”, tradiţia isihastă ne sfătuieşte să luăm drept loc trupesc în care să fixăm atenţia muşchiul cardiac. In legătură cu aceasta este însă necesar să precizăm sensul în care sunt folosiţi termenii anumitor expresii. Când autorii duhovniceşti vorbeau despre „inimă”, înţelegeau (şi înţeleg şi astăzi) să se refere la partea cea mai interioară a omului, la adâncul ascuns ce constituie centrul din care izvorăşte viaţa sa psihologică, morală şi religioasă. Organul fizic al inimii poate fi atunci considerat într-un anume fel drept sediul natural al acestui centru, întrucât el este centrul vital al întregului organism care face posibilă orice manifestare a naturii umane în întregul său. Aşadar, el se găseşte într-o relaţie intimă cu centrul întregii noastre fiinţe, cu ceea ce obişnuim să numim tocmai „inima” omului. In această viziune, inima dobândeşte o semnificaţie simbolică şi aproape metaforică. Când însă se vorbeşte de „inimă” ca loc în care trebuie să ne fixăm atenţia, atunci semnificaţia devine literală. Aşa s-a ajuns în isihasmul athonit să se recomande scrutarea mentală a însuşi organului inimii şi eventual înregistrarea bătăilor lui, ori legarea atenţiei de ritmul respiratoriu sau de însuşi aerul respirat care se considera că ajunge tocmai în zona inimii.
Fără o distincţie clară şi precisă între aceste două semnificaţii, simbolică şi literală, se deschide drumul unor grave confuzii şi neînţelegeri. Stau mărturie înseşi calomniile la adresa anumitor practici care ţin de rugăciunea lui Iisus formulate în faimoasa controversă palamită. Ecourile acesteia le găsim chiar şi la stareţul Vasile, şi anume atunci când e constrâns să condamne convingerea celor care consideră că locul inimii „este în mijlocul pântecului, în buric/ombilic”. Referirea la ombilic aminteşte în mod explicit de faimoasa acuză îndreptată în secolul XIV împotriva monahilor de la Muntele Athos, când aceştia au fost stigmatizaţi cu apelativul peiorativ de „omfalopsihici” („buricari”), ca şi cum ar fi susţinut că sufletul şi-ar avea locul în buric. Acuza se ivise în legătură cu o metodă specială folosită pentru a readuna mintea în interiorul inimii. Plecând de la observaţia că mintea se revarsă în mod spontan asupra lucrurilor exterioare mai ales prin intermediul simţului văzului, se recomanda în timpul practicării rugăciunii lui Iisus fixarea privirii pe piept sau pe ombilic. Insă ombilicul, cum arată acelaşi Grigorie Palama, era doar un punct de sprijin exterior, asupra căruia privirea se îndrepta numai în scopul de a face mintea să reintre în inimă şi să practice acolo rugăciunea lui Iisus. Pentru a nu da prilejul la nedumeriri şi neînţelegeri şi a evita vătămările provenite de aici, stareţul Vasile abordează şi el întreaga problemă privitoare la locul unde anume trebuie fixată atenţia în timpul rugăciunii. Argumentele sale risipite ici-colo în scrierile sale pot fi uşor reconstruite, dacă ţinem seama de două importante distincţii: 1. un lucru este „inima” înţeleasă în sens simbolic, şi altul „inima” înţeleasă în sens fizic. 2. un lucru este atenţia la rugăciune, şi altul rugăciunea însăşi. Aceste două distincţii tind să se concentreze într-una fundamentală: avem, pe de o parte, rugăciunea care priveşte inima în sens simbolic, iar, pe de altă parte, avem atenţia care priveşte inima în sens de organ fizic. Să vedem cum pune şi rezolvă această problemă stareţul Vasile.
Dacă este adevărat că întâlnirea între om şi Dumnezeu în rugăciune îşi are locul privilegiat în inimă, atunci trebuie să învăţăm să ne rugăm în interiorul inimii sau, mai bine zis, după o expresie dragă autorului nostru, „în adâncul inimii”. In acest caz, cine vorbeşte de inima omului nu înţelege desigur prin aceasta inima înţeleasă ca organ fiziologic, ci se slujeşte de acest cuvânt pentru a indica realitatea spirituală intimă a omului care îşi găseşte expresia simbolică cea mai adecvată şi universal recunoscută în inimă. Este evident deci că în expresiile „adâncul inimii”, „lăuntrul inimii”, termenul „inimă” este folosit numai cu semnificaţia lui simbolică, fără nici o referire la organul fizic. Aceasta este şi semnificaţia la care, potrivit stareţului Vasile, trimite Scriptura atunci când foloseşte cuvântul „inimă”:„fiecare trebuie să lucreze rugăciunea umbrindu-şi din sus inima cu mintea şi privind mereu în adâncul ei - fiindcă potrivit scrierilor [Părinţilor] acolo este mijlocul inimii”.
De aceea, cine se apucă să practice rugăciunea lui Iisus, trebuie să înveţe „să înceapă rugăciunea minţii în inimă şi să o sfârşească în inimă”.
Sfatul este cât se poate de simplu şi clar. Nu la fel de simplu este însă de pus în practică, cum o recunoaşte însuşi stareţul Vasile. Dificultatea fiind recunoscută, el se grăbeşte să completeze sfatul de-abia dat cu o altă recomandare:
„Dar mai presus de toate trebuie înţeles de la bun început că la ceasul rugăciunii atenţia nu trebuie să fie îndreptată la jumătatea inimii, nici în josul inimii, ci mintea trebuie să păzească mijlocul inimii”.
In acest citat nu mai avem de-a face cu inima înţeleasă în sens simbolic. Aici stareţul Vasile trece în mod expres la problema atenţiei, şi prin urmare termenul „inimă” este luat aici în sensul său literal. Să căutăm acum să analizăm ce anume presupun astfel de, sfaturi.
Zona „ inimii ”
Pentru a evalua importanţa atribuită învăţăturii asupra atenţiei, care reprezintă o adevărată noutate în tradiţia isihastă, este necesar să cunoaştem motivul care l-a făcut pe stareţul nostru să abordeze această problemă. Preocuparea sa se centrează în jurul vătămărilor care pot rezulta din înşelare. Traducem cu „înşelare” termenul slavon prelest care traduce grecescul plane şi în limbajul autorilor răsăriteni desemnează o ispită tipică la care este supus orice ascet. Vom descrie caracteristicile şi efectele ei principale în capitolul următor. Acum însă, în legătură cu problema care ne interesează putem preciza că prin cuvântul „înşelare” stareţul Vasile se referă la falsa judecată privitoare la originea senzaţiilor de căldură care se ivesc în exerciţiul rugăciunii lui Iisus. Am căzut în înşelare atunci când, de exemplu, asemenea senzaţii sunt o simplă consecinţă a efortului psihofizic depus în exerciţiul rugăciunii sau sunt opera lucrării Satanei, şi cu toate acestea ele sunt acceptate drept un rod al hatului.
Pentru stareţul Vasile pare inevitabil ca oricine se dedică rugăciunii lui Iisus să întâlnească astfel de senzaţii de căldură. Urmând în aceasta învăţătura patriarhului Calist296, el distinge trei feluri diferite de căldură, după cum ele provin: fie din exerciţiul fizic al rugăciunii, fie de la diavol, fie de la har. Numai cele care îşi au originea în acesta din urmă pot fi acceptate; celelalte însă trebuie refuzate cu hotărâre. De aceea, este absolut necesar să ştim să discernem originea fiecărei senzaţii ivite în timpul rugăciunii, dar şi mai important este să nu contribuim, chiar şi involuntar, la ivirea a ceea ce, provenind de la demon sau din natura noastră, trebuie să fie respins. Dacă pentru a dobândi discernământul necesar este nevoie, aşa cum vom vedea, de un anume timp şi o anume experienţă, în schimb pot fi evitate uşor condiţiile care favorizează ivirea senzaţiilor nocive. In acest scop este indispensabil să ştim cu exactitate unde anume trebuie concentrată atenţia. Indicaţia sugerată de stareţul Vasile în citatul precedent este foarte precisă: în timpul rugăciunii atenţia trebuie să se fixeze sI „deasupra inimii” sau, mai exact, „în susul inimii”, respectiv înspre partea ei superioară. Cum a ajuns el la această indicaţie? De ce n-a urmat învăţătura tradiţională care vede tocmai în inima fizică locul cel mai potrivit pentru atenţie, ca unul legat nemijlocit de inima simbolică? Să reconstruim mai întâi schema referinţelor între care se mişcă gândirea stareţului nostru. Intâlnim mai întâi clasica subdiviziune de origine platonică a facultăţilor sufletului în trei părţi sau puteri: „raţională”, „irascibilă” şi „concupiscentă”. Fiecare din aceste puteri este legată într-un anume fel de o zonă a trupului nostru considerată drept sediul ei natural: „Cele trei părţi ale sufletului sunt aşezate astfel: partea raţională în piept, partea irascibilă sau aprinderea în inimă, iar parte poftitoare în pântec lângă buric”.
Când atenţia este concentrată în zona corpului unde îşi are sediul puterea corespunzătoare a sufletului, atunci solicităm şi punem în mişcare în mod inevitabil însăşi acea putere. Suferim astfel influenţa ei şi, pentru a nu-i primi şi ispitirile, trebuie să o combatem de îndată. Din acest motiv, pentru stareţul Vasile este absurd să ne fixăm atenţia tocmai în zona rărunchilor sau, ceea ce este acelaşi lucru, în cea apropiată ombilicului. In acest caz, vom pune în mişcare tocmai puterea concupiscentă, cea mai periculoasă în ce priveşte senzaţiile de căldură. Slujindu-se de ea, Satana poate să ne înşele cu uşurinţă şi nu e nevoie de multe cuvinte pentru a înţelege cât de gravă este vătămarea care rezultă de aici pentru rugăciune. Iată cum se exprimă stareţul nostru:
„Dacă îndrăzneşte însă cineva să lucreze atenţia în josul inimii, atunci mintea unuia ca acesta, lăsându-se toată în pântece, de acolo privind în adâncul inimii şi lucrând rugăciunea, face preacurvie în inima sa aprinzându-şi membrele cu dulcea pătimire a curviei şi lăsându-l de bunăvoie pe vrăjmaşul înăuntrul său”.
Cum ajung atunci unii să-şi fixeze atenţia în zona rărunchilor punând astfel în lucrare puterea concupiscentă? Aceştia, ne spune stareţul Vasile, sunt convinşi că centrul interior al omului, „inima” în sens simbolic, stă în relaţie tocmai cu această zonă. In multe pasaje din Sfânta Scriptură, mai ales în Psalmi, găsim expresii care ar părea să dea literalmente dreptate acestei convingeri. într-adevăr, pentru a indica partea cea mai intimă şi duhovnicească a omului, aceştia folosesc termeni cum sunt „pântece”, „rărunchi” etc. Invocând autoritatea Sfântului Teofilact al Ohridei, stareţul nostru ne aminteşte însă că atunci când Scriptura foloseşte aceşti termeni, ea vizează în exclusivitate personalitatea intimă a omului şi în nici un chip nu înţelege să trimită la zona trupului indicată de sensul literal al termenilor. Dacă însă comitem naivitatea de a lua în sens literal termenii Scripturii şi de a face să coboare mintea noastră în zona pântecului sau a rărunchilor, fixându-ne atenţia aici, atunci ne facem vinovaţi de „curvie” pentru că, susţine stareţul Vasile, amestecăm rugăciunea cu patimile provocate de poftă.
Odată eliminată zona pântecelui, şi împreună cu ea puterea concupiscentă, să trecem la examinarea celorlalte zone analizate de stareţul nostru. Mai întâi, trebuie să observăm că toate aceste zone sunt indicate prin expresii compuse în care este luată ca punct de referinţă poziţia muşchiului cardiac. Pe lângă zona privitoare la puterea concupiscentă care, aşa cum am văzut deja, se găseşte „sub inimă”, găsim descrise alte două zone: una aflată alături de inimă, „către piept”, şi alta „deasupra” sau „în susul inimii”. Contrar a ceea ce ne-am aştepta, pentru aceste două zone nu se face nici o referire explicită la celelalte două puteri ale sufletului, cea irascibilă şi cea raţională. Explicaţia acestui fapt ar putea fi căutată în motivaţia principală care l-a determinat pe stareţul Vasile să abordeze întreaga problemă, şi anume preocuparea de a nu cădea în eroare în legătură cu fenomenul senzaţiilor de căldură. După el, senzaţiile care trebuie respinse au de a face numai cu puterea concupiscentă sau poftitoare şi, prin urmare, motivele de a alege sau respinge o anumită zonă depind de posibilitatea de a evita până şi cel mai mic contact cu o astfel de putere. Dacă astfel trebuie evitat ca atenţia să se fixeze pe zona care corespunde înălţimii jumătăţii inimii, către piept, motivul trebuie văzut în faptul că aceasta se învecinează cu sediul concupiscenţei. Când în rugăciune ne fixăm atenţia în această zonă „mintea [...], vrând-nevrând, se va atinge de ea uneori şi căldura poftei [sexuale], pentru că se apropie de pântec”.
Şi chiar dacă, continuă stareţul Vasile, în acest caz este mai uşor să recunoaştem originea unei astfel de călduri, totuşi datoria de a o respinge presupune o mare osteneală care face ca în mod inevitabil suferim o gravă tulburare.
Motivul alegerii zonei care se găseşte „deasupra” sau „în susul inimii” drept unică şi ideală pentru locul unde trebuie fixată atenţia se datorează şi el în principal faptului că în acest caz mintea se află departe de rărunchi şi scapă de „căldura concupiscenţei intrată în noi din călcarea protopărinţilor şi de cea lucrată aici de diavolul”.
Pentru stareţul Vasile acest sfat nu constituie o învăţătură privitoare nemijlocit la rugăciune, ci reprezintă doar o criteriologie a atenţiei. Este vorba în principal de învăţarea unei asceze a atenţiei, pentru a şti unde anume se găseşte locul optim pentru evitarea daunelor cauzate de înşelare. Din acest punct de vedere, această învăţătură, ca de altfel orice tehnică psihosomatică, nu are scopul de a face să ţâşnească rugăciunea. Totuşi ea rămâne strâns legată de rugăciune. A sta cu atenţia fixată „deasupra” sau „în susul inimii” este important pentru stareţul Vasile întrucât numai în acest mod mintea va putea „privi de la înălţimea ei toate cele ce se târăsc jos înaintea ei, de la unele întorcându-se, pe altele izgonindu-le, iar pe celelalte zdrobindu-le ca pe nişte prunci ai Babi- lonului de piatra [.Ps 136, 9] care este Hristos”.
Aşadar, dacă asceza atenţiei ocupă un loc important în practica invocării lui Iisus, aceasta se datorează faptului că aceasta din urmă este privită ca legată în mod esenţial de trezie (nepsis) şi reprezintă prin urmare o replică (antirrhesis) eficace împotriva oricărui fel de gânduri rele. Atenţia faţă de sine, la care ne-am referit mai sus şi care priveşte veghea la porţile inimii, nu-şi pierde funcţia în momentele rugăciunii. Dimpotrivă, ea devine mai profundă, mai radicală. Dacă este necesar să fim veghetori şi treji în orice acţiune, cu atât mai mult trebuie să fim de veghe în timpul dedicat rugăciunii, eliberaţi de orice griji şi preocupări care tind să ne distragă gândul de la Dumnezeu.
Analizând mai de aproape textele stareţului Vasile privitoare la atenţie, putem observa încă un alt tip de legătură între asceza atenţiei şi rugăciune. Este obligatoriu să subliniem că este vorba oricum doar de o ipoteză, întrucât stareţul Vasile se limitează la a arăta în mod expres numai acel tip de legătură pe care l-am descris deja mai sus. Să începem de la o constatare simplă şi evidentă. Locul indicat de stareţul nostru ca ideal pentru atenţie nu coincide cu nici una din zonele de care sunt legate cele trei puteri ale sufletului. Am amintit deja dispoziţia clasică utilizată de stareţul Vasile: puterea concupiscentă îşi are sediul în rărunchi, cea irascibilă în inimă şi cea raţională în piept.
Atunci când foloseşte expresia „sub inimă”, stareţul Vasile se referă în mod explicit la zona legată de puterea concupiscentă. Sediul puterii raţionale poate fi legat de o altă zonă ce este definită ca fiind „la înălţimea jumătăţii inimii, spre piept”. Pentru această zonă stareţul Vasile foloseşte şi alte expresii, dar toate presupun două coordonate spaţiale constante: latitudinea, dată de jumătatea inimii, adică de punctul mediu între extremitatea sa inferioară şi cea superioară; longitudinea, dată de punctul mediu între sâni sau, mai explicit, în mijlocul pieptului. Această zonă astfel precizată pare să coincidă tocmai cu sediul puterii raţionale indicată în mod generic prin termenul „piept”. Zona puterii irascibile este definită limpede: ea îşi are sediul „în” însuşi organul inimii. Nici una din cele trei zone considerate sedii ale puterilor sufletului nu coincide astfel cu locul pe care stareţul Vasile îl indică prin expresia „deasupra” sau „în susul inimii”.
Din această constatare se poate trage o consecinţă importantă. Faptul de a sta mereu „deasupra inimii” reprezintă modul cel mai bun pentru a evita amestecarea rugăciunii, care este un dar al harului lui Dumnezeu, cu ceva străin ei. Urmând sfatul stareţului Vasile, rugăciunea s-ar găsi astfel la adăpost de activitatea tuturor celor trei puteri ale sufletului, inclusiv cea raţională. Omul ar fi într-un anume fel invitat să depăşească tot ceea ce tinde să-i limiteze răspunsul faţă de harul dumnezeiesc şi să ofere astfel o rugăciune cu adevărat curată. Aceasta ar explica şi de ce stareţul nostru nu urmează indicaţia tradiţională care sugera concentrarea atenţiei în zona inimii.
Intr-adevăr, această zonă cuprinde aproximativ atât organul inimii, cât şi cealaltă zonă învecinată definită prin „la înălţimea jumătăţii inimii, către piept”. Sfătuind excluderea acestei ultime zone, stareţul nostru se găseşte astfel în situaţia de a interzice atenţiei fixarea atât pe organul inimii, cât şi pe piept. Singurul motiv invocat expres pentru a evita o astfel de zonă este legat de faptul că ea se învecinează cu sediul puterii concupiscente. Din consideraţiile de mai sus putem însă întrevedea şi un alt motiv: excluderea inimii şi a pieptului presupune de fapt excluderea şi a celor două puteri, irascibilă şi raţională, care îşi au sediile respective tocmai în inimă şi în piept.
Stareţul Vasile nu se referă în scrierile sale la motivaţia sugerată de noi. Am putea totuşi găsi o confirmare, luând în considerare ceea ce spune el în legătură cu zona rărunchilor. Fixarea atenţiei în această zonă a corpului comportă punerea în mişcare a puterii sufletului care îşi are sediul în această zonă: concupiscenţa. De aici derivă un principiu fundamental presupus de toate reflecţiile stareţului Vasile pe tema atenţiei în rugăciune: concentrarea atenţiei pe zona corpului corespunzătoare sediilor lor naturale solicită de fapt puterile sufletului. Chiar dacă stareţul nu aduce exemple pentru puterea irascibilă şi raţională, şi acestora li se poate aplica pe bună dreptate acelaşi principiu: când atenţia este fixată în organul inimii sau în piept, sunt puse de fapt în mişcare una sau alta din cele două puteri care-şi au sediile lor în acea zonă. In acest caz, consecinţa care derivă de aici pentru rugăciune ar fi analogă celei descrise în legătură cu concupiscenţa. Când în timpul rugăciunii sufletul priveşte în adâncul inimii avându-şi atenţia concentrată în zona rărunchilor, atunci „face preacurvie în inima sa aprinzându-şi membrele cu dulcea pătimire a curviei şi lăsându-l de bunăvoie pe vrăjmaşul înăuntrul său”.
Sugerând evitarea zonei inimă-piept pentru a nu veni în contact cu zona pântecelui considerată cea mai periculoasă pentru cel care se dedică practicii rugăciunii, stareţul Vasile putea avea în vedere şi faptul că în acest mod suntem îndemnaţi să depăşim activitatea naturală şi a celorlalte două puteri.
Relaţia dintre atenţie şi rugăciune este precizată de altfel şi mai bine. In timpul rugăciunii sufletul omului trebuie să năzuiască spre „adâncul inimii”. Această expresie se referă la o realitate duhovnicească aflată într-o relaţie esenţialmente simbolică cu organul inimii. Inima fizică, ca şi alte părţi ale corpului, dobândesc o anumită importanţă pentru atenţie, iar nu în mod direct pentru rugăciune. Ne putem ruga, putem privi în adâncul inimii cu atenţia concentrată în oricare altă zonă a corpului. A o alege pe una în locul alteia înseamnă a evita consecinţele negative, pericolele, al căror element principal, în gândirea stareţului nostru, constă în amestecarea în rugăciune a ceva străin şi nociv legat de exerciţiul pătimaş al puterilor sufletului. Fixarea atenţiei „deasupra” sau „în sensul inimii” reprezintă pentru stareţul Vasile cel mai bun mod de a fi la adăpost de mişcările pătimaşe ale puterii concupiscente şi, de asemenea, cum sugerează analiza noastră, şi de cele ale celorlalte două puteri. A reuşi să privim în adâncul inimii cu atenţia fixată „deasupra inimii” constituie astfel începutul rugăciunii curate în stare să-l conducă pe om la o stare de curăţie şi unire cu Dumnezeu, în care nu va mai fi nevoie de o distincţie între atenţie şi rugăciune.
Fragment din cartea "Introduceri in rugaciunea lui Iisus si isihasm", Editura Deisis
Cumpara cartea "Introduceri in rugaciunea lui Iisus si isihasm"
-
Rugaciunea inimii
Publicat in : Religie -
Rugaciunea inimii
Publicat in : Editoriale -
Rugaciunea inimii
Publicat in : Religie -
Rugaciunea inimii
Publicat in : Editoriale -
Rugaciunea inimii intr-o lume fara inima
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.