Cel ranit nu ii poate ajuta pe cei de sub ascultarea lui sa-si indrepte viata

Cel ranit nu ii poate ajuta pe cei de sub ascultarea lui sa-si indrepte viata Mareste imaginea.

Uneori se întâmplă ca unul care de-abia a îmbrăţişat viaţa monahală şi a învăţat câte ceva despre viaţa ascetică, despre cum se roagă monahii şi despre programul lor, să facă imediat pe dascălul, învăţându-i pe alţii lucruri pe care el încă nu le-a experiat. Deşi el însuşi are nevoie de învăţătură, îşi asumă grija altor suflete, ceea ce este foarte greu, întrucât sufletele au nevoie de multă atenţie şi pentru curăţarea de vechile întinăciuni ale păcatului şi ca să primească întipărirea virtuţilor. Cel care nu s-a nevoit şi nu are idee ce înseamnă războiul din minte şi e încă rănit nu îi poate ajuta pe cei de sub ascultarea lui să-şi îndrepte viaţa. Cum i-ar putea ajuta el pe cei războiţi de patimi? Şi cum va putea tămădui rănile? Pentru a învăţa orice meşteşug e nevoie de o ucenicie îndelungată şi de răbdare pe lângă un meşter. Cum ar putea cineva să înveţe arta artelor, care este viaţa duhovnicească, fără ucenicie prealabilă? Poate cineva să facă pământul roditor fără a avea cunoştinţe de agricultură? Poate cineva să tămăduiască fără a avea cunoştinţe de medicină? Şi totuşi cei neînvăţaţi şi până mai ieri străini de cucernicie consideră a fi lucru uşor cinstirea de Dumnezeu, care este cel mai greu de realizat. Aceştia îi provoacă indignare lui Dumnezeu cu aroganţa lor de a sta în fruntea altora doar din iubire de slavă.

Domnul i-a osândit pe farisei că străbăteau marea şi uscatul ca să facă un prozelit şi, când reuşeau, îl făceau pe acela vrednic de şi mai multe pedepse. De fapt, Hristos le-a spus aceste vorbe făţarnicilor de atunci pentru a-i împiedica şi pe alţi iubitori de slavă de mai târziu să-şi asume - fără nicio pregătire - călăuzirea altor suflete. Sunt oare unii ca aceştia în stare să procedeze precum Dreptul Iov, care zilnic aducea jertfă pentru posibilele păcate săvârşite cu cugetul de copiii lui? Insă pentru a se îndeletnici cu vindecarea altora, monahii trebuie să se fi izbăvit mai întâi de propriile lor patimi şi de-abia după ce vor afla cum se desfăşoară acest război şi cum se obţine victoria vor putea să-i înveţe şi pe alţii pe baza cunoştinţelor acumulate prin experienţa lor.

Asemenea monahi obişnuiesc să le impună munci de sclavi celor aflaţi sub ascultarea lor, de parcă aceia ar fi sclavi cumpăraţi. Le dau cu uşurinţă ucenicilor porunci aspre şi nu binevoiesc să le dea, prin comportamentul lor, o pildă bună de urmat. Astfel arată că ei caută să obţină conducerea nu pentru a-i zidi sufleteşte pe ucenici, ci pentru propria lor satisfacţie şi pentru fală.

Insă în Sfânta Scriptură vedem că faptele precedă învăţătura cu cuvântul1931. Insă ei închid ochii asupra acestor exemple, plăcându-le numai a porunci cu aroganţă. Cei ce păstoresc fără omenie îşi folosesc uşor şi repede puterea de a pedepsi.

Se ştie că oamenii superficiali, care nu se îngrijesc de cultivarea sufletului lor, caută să-i conducă pe alţii. Cel care a gustat bunătăţile liniştii (şi a cărui minte zboară la cele de sus) cu anevoie îşi lasă mintea atrasă şi târâtă de lucrurile pământeşti. Lipsa de experienţă a dascălului îi distruge pe ucenici, dar şi neglijenţa ucenicilor îl primejduieşte pe dascăl, mai ales când ei lenevesc din pricina neştiinţei lui. Cârmuirea sufletelor nu trebuie să fie văzută ca un prilej de huzur. Conducerea oamenilor este un lucru foarte greu, din cauza felurimii caracterelor şi vicleniei gândurilor. Păstorii trebuie să rabde cusururile tuturor, neţinând minte răul, şi să-i înveţe cu îndelungă răbdare. Stareţul trebuie să cunoască din experienţă cele proprii războiului duhovnicesc, să le descopere celor de sub ascultarea lui vicleşugurile şi cursele vrăjmaşului, pentru a-i ajuta să învingă mai uşor şi să primească cununi.

Nu spun acestea pentru a-i împiedica pe unii să-i îndrume pe tineri la cinstirea de Dumnezeu, ci pentru a-i ruga să se deprindă mai întâi cu virtutea şi să nu-şi asume fără pregătire lucrarea pastorală, ignorând primejdia ce decurge din ea şi gândindu- se doar la partea ei plăcută: la faptul că vor fi slujiţi de ucenici şi lăudaţi de alţii. Este bine să-i cultivi duhovniceşte pe alţii, dar numai după ce ţi-ai supus patimile şi nu mai eşti stânjenit de războaie şi nu mai ai nevoie de apărare. Insă câtă vreme te stăpânesc patimile şi eşti războit trupeşte, nu trebuie să laşi armele, ci trebuie să fii mereu gata de luptă. Cuvântul dumnezeiesc îi îndeamnă pe cei ce luptă bine pentru virtute (şi din smerită cugetare consideră că nu au învins încă) să-şi transforme săbiile în brăzdare şi lăncile în secere - adică să nu se mai ocupe de vrăjmaşii învinşi, să nu-şi mai concentreze puterile sufleteşti pe deprinderea războinică, ci să le îndrepte spre cultivarea duhovnicească a celor plini de faptele răutăţii, pentru folosul multora. Dimpotrivă, pe cei care n-au ajuns încă la acest stadiu şi încearcă cu îndrăzneală să înfăptuiască lucruri peste puterile lor, cuvântul dumnezeiesc îi sfătuieşte: „Faceţi din brăzdarele voastre săbii şi din secerile voastre lănci!"

Dacă Dumnezeu îi trimite cuiva unul sau doi ucenici şi mai târziu învăţătorul respectiv se vede silit să îndrume mai mulţi, mai întâi să se cerceteze pe sine bine pentru a afla dacă îi poate învăţa prin propria lui lucrare (a virtuţilor), nu cu vorbe, cele ce trebuie făcute. Şi pe urmă trebuie să-şi pună în gând să-i facă pe ucenicii lui mai presus de el în virtute şi să se străduiască pentru aceasta. Dumnezeu l-a învăţat pe Prorocul lezechiel despre lucrarea învăţătorului printr-o pildă : să-l aibă mereu dinaintea lui pe ucenic ca să-l înveţe cu virtutea lui, încât din om de lut să se facă templu sfânt al lui Dumnezeu, iar el, învăţătorul, să fie străjerul binelui si sa-l prevină pe
ucenic asupra consecinţelor întoarcerii la cele rele.

Nu e suficient ca învăţătorul să fie virtuos, ci ucenicul trebuie să-şi fi lepădat voile: trebuie să fie disciplinat şi să nu-l contrazică pe învăţător, căci meşterul judecă problemele meşteşugului altfel decât ucenicul lipsit de experienţă. Ucenicul trebuie să se lepede complet de cele lumeşti şi să nu păstreze nimic pentru sine, temându-se de păţania lui Anania . Apoi trebuie să-şi uite complet rudele şi prietenii pentru a nu mai fi deranjat deloc de amintirea lor. Pe urmă să nu găsească plăcere în vizitele mirenilor ca să nu reînvie vechile ispite şi să nu redeschidă rănile sufletului: isihia eliberează cu timpul mintea de cugetele necurate şi însingurarea este maica filosofiei bineplăcute lui Dumnezeu. Inainte ca virtutea să-i devină monahului obişnuinţă şi el să devină statornic în virtute în chip definitiv , să nu pătrundă în zarva oraşelor.

Ucenicul trebuie să înveţe războiul împotriva lăcomiei pântecelui, din care se nasc pofta trupească, iubirea de arginţi, mânia şi întristarea. Toţi sfinţii au evitat întâlnirile dese cu mireni nepăsători faţă de cele duhovniceşti, căci s-ar fi primejduit: tovărăşia acelora i-ar fi putut distruge precum o boală molipsitoare. Ucenicul trebuie să-şi însuşească învăţătura, potrivit căreia e dator să lepede grijile traiului şi să ridice capul sus, spre bunătăţile sufletului. Pentru a reuşi trebuie să renunţe la bani şi la glii. Izbăvit astfel de cele ce nu-i sunt necesare, să intre ca un atlet in arena virtuţilor şi să lupte împotriva vrăjmaşilor inteligibili, fără a se îngriji de lucrurile pentru care se neliniştesc cei lumeşti.

Duhovnicul, când aude spovedania cuiva, nu trebuie să se indigneze, nici să-l osândească pe frate şi să-l arunce în deznădejde, ci să-l întărească prin învăţătura lui părintească şi prin rugăciune şi să-i fortifice curajul. Trebuie să-l înveţe pe ucenic prin făptuire, care este vistieria nădejdii. Cel care îi învaţă pe alţii despre virtute, după ce s-a nevoit pentru ea şi a dobândit-o, le transmite învăţăceilor lui o parte din bogăţia lui duhovnicească, le vorbeşte cu îndrăznire fiilor duhovniceşti despre propriile lui trăiri: nu se foloseşte de înţelepciunea lumească, ce ştie să vorbească despre virtute cu elocvenţă, dar nu-i poate dezvălui tainele şi de aceea nici nu e convingătoare. Cât poate apa dintr-un desen să-i potolească setea artistului însetat, cât poate cel ce doarme să-şi împlinească în vis dorinţele, tot atât poate să te ajute şi dascălul care vorbeşte frumos, dar nu are nici virtute, nici experienţe duhovniceşti.

Ieromonah Maxim Aghioritul

Filosofia ascetica, Editura Egumenita

Cumpara cartea "Filosofia ascetica"


 

Pe aceeaşi temă

09 Octombrie 2017

Vizualizari: 638

Voteaza:

Cel ranit nu ii poate ajuta pe cei de sub ascultarea lui sa-si indrepte viata 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE