Chemarea la pocăinţă lansată de proroci este totodată o chemare la lepădarea de păcat, la curăţirea de patimi şi la împlinirea virtuţilor. Toţi prorocii îi cheamă pe cei care s-au îndepărtat de Dumnezeu la părăsirea căii răului, ca iarăşi să păşească pe calea dreptăţii, în „pământul dreptăţii”, cum spune psalmistul (Psalmii 142, 10). Monahul este primul care dă mărturie că a auzit, şi ascultă această chemare, şi o împlineşte în viaţa sa, o reflectă prin cuvântul său şi mai cu seamă prin pilda sa.

Cea dintâi lucrare şi cea mai însemnată a monahului, pe care Părinţii greci o numesc în modul cel mai just praxis, „lucrare”, este lepădarea de rău - acest rău care nu constă doar în păcate anume, ci în stările lăuntrice care dau naştere acestor păcate, numite în limbajul ascetic „patimi”. Patimile sunt forme de alipire de lume şi de noi înşine care ne despart şi ne abat de la Dumnezeu. Atâta vreme cât în om sălăşluiesc aceste patimi, el nu se poate uni cu adevărat cu Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu Se uneşte cu omul numai şi numai dacă omul este în întregime gătit şi pregătit să se unească cu El; Duhul Sfânt nu vine să-Şi facă sălaş în suflet decât dacă sufletul este îndeajuns de curat pentru a-L primi.

Lucrarea fiecărui creştin se cuvine să fie mai înainte de toate curăţirea de patimi; iar monahul este un creştin care s-a hotărât să nu-şi mai risipească puterile sale în cele ale lumii, ci să ie pună pe toate în slujba acestei lucrări. Starea monahală este organizată în aşa fel încât să înlesnească lupta contra patimilor, mai cu seamă prin cele trei voturi, stâlpii săi de rezistenţă, care sunt pentru monah ca nişte porunci ale lui Dumnezeu, cărora li se supune de bunăvoie, nefiind pentru el atât constrângeri, cât sprijin şi mijloc de eliberare. Traiul simplu al monahului şi postirile la care se supune îl ajută să înfrunte patimile legate de hrănirea trupului; votul castităţii îl ajută să se elibereze de patimile legate de sexualitate; votul sărăciei îl ajută să biruiască patimile legate de dorinţa de a poseda şi a dobândi bunuri materiale; rânduiala vieţii de obşte îl ajută să se elibereze de patimile care ţin de trândăvie şi mânie; iar ascultarea de cel mai mare decât el la care se supune de asemenea de bunăvoie îl ajută să biruiască teama, slava deşartă, mândria şi, în mod fundamental, Jilautia - iubirea egoistă de sine, care este întâiul şi marele obstacol al iubirii de Dumnezeu şi de aproapele
pe care Părinţii o socotesc maica tuturor celorlalte patimi.

Lupta monahului cu patimile cere un efort constant; termen tradus în general prin „asceză” dar care înseamnă de fapt „exerciţiu, antrenament”. Această lucrare presupune de asemenea o războire constantă a relelor porniri ce se mişcă în inimă şi a gândurilor rele care se ivesc în minte, care cel mai adesea sunt sugestii ale demonilor. De aceea Părinţii greci desemnează asceza prin cuvinte ca athlesis sau agon, care în greacă desemnează efortul, dar şi lupta şi împotrivirea.

Intr-adevăr, este vorba de o necontenită respingere a vrăjmaşului, de înfruntare a răului şi de o tot mai sporită înaintare pe calea binelui şi a voii lui Dumnezeu. In rusă şi în sârbă, această lucrare este desemnată prin cuvântul podvig, din slavonul po-dviziatsia, care înseamnă „a se mişca înainte, a înainta”.

Toţi creştinii sunt luptători pentru Dumnezeu, care înaintează pe căile Domnului, înarmaţi şi puternici prin puterea pe care El le-o dă pentru a fi biruitori. Aşa cum scrie Apostolul Pavel: „îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. [...]

Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii [...].In toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6, 11-17).

In această armată care, după cum spune Apostolul Pavel, duce „lupta cea bună”, monahii se află în prima linie. Ei se ostenesc şi se oştesc cu cea mai mare tărie, punându-şi toate puterile lor în slujba acestui război nevăzut, ca să le uşureze celor care îi urmează biruinţa. E ca şi cum şi-ar vărsa sângele pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi: viaţa ascetică, viaţa de nevoinţă este o mucenicie continuă şi nevăzută (a fost adesea numită „mucenicie nesângeroasă”). Această războire cu patimile nu e doar istovitoare, ci şi în mod inevitabil o mare suferinţă - pentru că patimile sunt pentru omul căzut mijloace de dobândire a plăcerii simţuale spre care tinde şi de evitare a durerii faţă de care simte repulsie, iar a micşora patimile înseamnă a suferi de lipsa plăcerii pe care ele o procură şi a-ţi asuma durerea, de care acestea par să te scape.1

Numai că fiecare suferinţă îndurată de dragul lui Dumnezeu este un izvor de bucurie duhovnicească: fiecare sporire împlinită de monah în alungarea patimilor este însoţită
de o sporire în vieţuirea întru virtute; pentru că, după cum, după cădere, patimile au luat locul virtuţilor, tot aşa în viaţa creştinului care împlineşte voia lui Dumnezeu prin lucrarea poruncilor Sale, virtuţile iau în mod progresiv locul patimilor. în locul poftelor trupeşti - lăcomia şi desfrânarea - vin cumpătarea şi castitatea; tristeţea cea lumească este înlocuită cu fericita întristare pentru păcatele săvârşite, iar prin ea vine adevărata bucurie; în locul mâniei contra aproapelui vin blândeţea şi răbdarea; teama pricinuită de cele lumeşti este înlocuită cu teama de a fi despărţit de Dumnezeu; slava deşartă şi mândria sunt înlocuite de smerenie; iubirea de sine este înlocuită de iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, în vieţuirea conform virtuţilor, care este viaţa omului celui nou, toate facultăţile omeneşti sunt curăţite şi curate şi-şi află tămăduirea. Virtuţile sunt cu adevărat dispoziţii lăuntrice statornice, care, prin toate lucrările facultăţilor noastre, ne îndreaptă către Dumnezeu.

Prin virtuţi dobândim noi asemănarea cu Dumnezeu, şi prin această asemănare cu El primim noi harul unirii cu Dumnezeu, iar în această unire cu El primim noi bucuria duhovnicească, infinit mai măreaţă şi mai preţioasă decât plăcerile lumii, lepădate prin lepădarea de patimi. De aceea, chipul monahului, pe care se citesc oboseala luptei şi tristeţea pocăinţei, exprimă deopotrivă odihna şi pacea pe care le-a aflat în Dumnezeu şi bucuria de nespus de a fi unit cu El. De aceea Munte Athos este deopotrivă un teren de luptă şi un tărâm al păcii, şi deopotrivă tărâm al întristării şi tărâm al bucuriei. Un tărâm plin de „spitale duhovniceşti”, cum numeşte Sfântul Ioan Scărarul mănăstirile, dar şi un tărâm al celor care şi-au regăsit sănătatea şi care răspândesc strălucirea originară a firii omeneşti, aşa cum era aceasta în Rai şi aşa cum a fost restaurată prin iconomia mântuitoare a lui Hristos. Prin sfinţii monahi, asceza, care se arăta la prima vedere drum spinos de mortificare, de constrângere şi lepădare de sine, prin atingerea ţintei sale, îşi descoperă în chip profetic profunzimea, arătându-se a fi calea pe care se ajunge la Viaţa cea adevărată şi la adevărata libertate, calea care duce, întru Dumnezeu, prin El şi pentru El, la împlinirea cu adevărat a firii şi a persoanei umane.

JEAN-CLAUDE LARCHET

Fragment din cartea "ATHOSUL ŞI DUHOVNICII PE CARE I-AM CUNOSCUT", Editura Sophia

Cumpara cartea "ATHOSUL ŞI DUHOVNICII PE CARE I-AM CUNOSCUT"

Note:

1 Cf. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, Prolog [în rom., Filocalia, vol. 3, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă

• Intreaba-ti virtutile, crestine
  Publicat in : Poezii ortodoxe
• Sa avem unde deprinde virtutile
  Publicat in : Pilda zilei
• Virtutile patriarhale
  Publicat in : Editoriale
• Virtutile timpului vietii
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: