SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG

Cine sunt cei milostivi

Text
„Fericiţi cei milostivi (Mt. 5,7). Dar cine sunt cei milostivi? Cei ce dau bani şi hrănesc pe săraci? Nu! Dar cine? Cei ce sărăcesc de dragul Celui ce a sărăcit pentru noi (cf. II Cor. 8-9) şi care nu au nimic de dat, dar îşi aduc aminte pururi cu mintea de cei săraci, de văduve şi de orfani şi de cei în neputinţe, care îi şi văd adeseori şi compătimesc cu aceştia şi plâng pentru ei fierbinte, cum era şi Iov care zicea: N-am plâns oare şi eu împreună cu cel care-şi ducea viaţa greu? (Iov 30, 25), iar atunci când au cu ce, îi miluiesc pe aceştia cu bucurie, aducând aminte fără pizmă tuturor şi cele privitoare la mântuirea sufletului, urmând Celui ce a spus: Am învăţat-o fără viclenie şi o împărtăşesc fără părere de rău (înţ. Sol. 7, 13). Aceştia sunt cei fericiţi de Domnul ca fiind cu adevărat milostivi; de aceea, de la o asemenea milostenie, ca printr-o treaptă, ajung la curăţia desăvârşită a sufletului."1 (1 Catechese, XXXI, 74-78, în Catecheses, vol. III, Sources Chretiennes, nr. 113, Cerf, Paris, 1965; în rom., Cateheze, Ed. Deisis, Sibiu, 1999)

Comentariu
Sfântul Simeon arată aici că iubirea nu stă doar în miluirea săracilor. Iubirea, fireşte, nu se poate lipsi de pomeni - doar mai înainte sfântul spune: „Cel ce a dat milostenie la 100, dar putea să dea şi altora, şi putea să adape şi să hrănească încă pe mulţi care l-au rugat şi au strigat către el, însă i-a nesocotit, va fi judecat de Hristos ca unul care pe El nu L-a miluit."

Pomana însă e numai unul dintre chipurile iubirii; un alt chip al ei, de mare preţ, e milostivirea. Domnul o numără între „fericiri", spunând: „Fericiţi cei milostivi, căci aceia se vor milui!"

Dacă iubirea s-ar mărgini la milostenii, cum ar mai împlini porunca iubirii monahii, care s-au lepădat de toate bunurile pământeşti, sau săracii, care nici ei nu au nimic? Acestora, şi tuturor oamenilor, Sfântul Simeon le înfăţişează şi o altă cale de a milui cu dragoste: pomana cea duhovnicească.

Intâi, pomană duhovnicească îşi face tot cel care ia aminte la necazurile, nevoile, grijile, durerile fratelui său, pătimeşte împreună cu acela, se face, trup şi suflet, părtaş al nenorocirilor lui, putând să spună cu simţirea lui Iov: N-am plâns eu, oare, cu cel care-şi ducea viaţa greu? (Iov 30, 25).

Apoi, pomană duhovnicească e să voieşti mântuirea aproapelui şi să-l ajuţi să se mântuiască. Nu cu ritorisiri şi predici, ci de vestirea învăţăturii celei mântuitoare a lui Hristos. Cum spune Solomon: Impreună cu ea [înţelepciunea] mi-au venit toate bunătăţile, căci în mâinile ei sunt bogăţii nenumărate [...] Am învăţat-o fara viclenie, o împărtăşesc fără părere de rău şi nu ascund comorile ei. Ea este pentru oameni comoară nesfârşită (înţ. Sol. 7, 11, 13-14). Sfântul Simeon nu pomeneşte aici rugăciunea, dar fireşte că ne putem gândi la ea ca la o mare pomană duhovnicească, de folos pentru mântuirea aproapelui. Aşa învaţă îndeobşte Părinţii; de pildă, Sfântul Ioan de Gaza îndeamnă: „Să alergăm la rugăciunea inimii pentru binele fraţilor noştri şi Dumnezeu va face cu ei după voia Sa, căci însuşi S-a jurat zicând că voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Tim. 2, 4)". Sfântul Siluan, marele bărbat duhovnicesc al vremii noastre, socoteşte rugăciunea pentru aproapele drept cea mai de seamă lucrare a iubirii.

Jean-Claude Larchet

Despre iubirea crestina, Editura Sophia

Cumpara cartea "Despre iubirea crestina"
 

• Iubirea ingereasca
  Publicat in : Editoriale
• Iubirea fata de Dumnezeu
  Publicat in : Morala
• Iubirea care trece dincolo de viata
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: