O tânără psiholog în cadrul activităţii de supraveghere psihologică a insistat să organizeze un grup terapeutic cu vârstnici de la Centrul de Protecţie a Bătrânilor. I-am expus îndoielile mele legate de aspectul serios al angajării într-un astfel de demers. Ea însă şi-a continuat demersul. A venit entuziasmată să-mi povestească despre prirriirea caldă a celor de la Centru şi a membrilor săi şi despre şedinţele care au decurs minunat. Ulterior însă mi-a telefonat destul de tulburată. Oamenii în vârstă au ales să vorbească despre moarte, despre temerile şi îngrijorările lor. Panicată, a pus repede capăt acestei teme şi le-a înfăţişat planurile ei de a organiza o seară de dans cu ocazia carnavalului.

Oamenii merg la terapeut în etape personale dificile: în crize existenţiale, când se află la răscruci în privinţa deciziilor şi alegerilor, în situaţii de eşec şi ratare personală, în perioade când au parte de neplăceri, dezamăgiri, tensiuni, suferinţe şi singurătate. Alegerile lor se dovedesc nesatisfăcătoare, imperfecte, eronate, eşuate. Experiază o mare îngrijorare pentru viaţa lor. Se întreabă dacă au fost vreodată iubiţi cu adevărat sau dacă ei înşişi pot cu adevărat să iubească...

Atunci, în momentele critice ale vieţii lor, oamenii conştientizează că investirea lor în anumite scopuri şi obiective s-a dovedit a fi o acţiune inutilă care i-a dus la sărăcie [se înţelege, de natură psihică] completă. Atunci leapădă tot ceea ce le oferea un refugiu până în acel moment şi rămân neprotejaţi în faţa ilogicului existenţei, când aceasta este lipsită de sensul care transcen- de individualitatea.

Se apropie de terapeut pentru a scăpa de durerile, temerile şi îngrijorările produse de viaţa cotidiană, simt că sunt conduşi într-un impas. Strădania de rezolvare noetică a problemelor lor are un rezultat contrar. Gândurile devin pricini de tulburări şi mai mari. Strădania de rezolvare cu ajutorul oamenilor, al tovarăşilor, părinţilor sau prietenilor conduce la un grad mai mare de blocare, pentru că, punându-şi întrebarea în stare de impas, răspunsurile pe care le primesc sunt de asemenea în impas.

Problemele care apar sunt probleme ale vieţii, probleme ale relaţiilor. Insă, în încercarea de a le rezolva, ele se transformă în probleme care se raportează de-acum la idei şi opinii, în probleme care vor fi rezolvate dacă ceilalţi înţeleg, dacă ceilalţi îşi schimbă comportamentul. Şi în final ceilalţi se dovedesc adversari, pentru că şi ei caută o înţelegere asemănătoare.

Tragic impas! Inexprimabilă durere! Celălalt, privit ca unul care ar putea să ofere fericirea, rămâne pur şi simplu „altcineva", care nu poate* să înţeleagă. Ceea ce îndepărtează şi mai mult şi conduce la gânduri cu caracter autist, înăbuşitoare şi fără ieşire, căci prin ele celălalt este perceput ca obstacol, corp străin, ca adversar.

Ignorarea intenţionată a faptului că toţi suntem părtaşi la o soartă comună, universală, şi iluzia provocată de închipuirea copilărească a unei fericiri senine şi de durată îi lasă pe oameni nepregătiţi, îi costă pierderea sau distrugerea atitudinii adulte, iar lucrul acesta conduce la anulare şi renunţare.

Care este poziţia specialiştilor? O reacţie panicată, căutând să se protejeze ei înşişi de ameninţarea de destabilizare a existenţei lor, prin psihiatria aplicată oamenilor şi vieţii lor? O ameliorare medicamentoasă sau behavioristă a simptomului, sau colaborarea în căutarea ieşirilor, în căutarea sensului vieţii si libertăţii?

Situaţii psihiatrice clinice, ca, de exemplu, depresia, crizele de panică, tulburările obsesive, pentru specialist ascund întrebări existenţiale. Nu se mulţumeşte doar cu versiunea biologică a neurotransmiţătorilor, care constituie componenta necesară, dar nu suficientă pentru înţelegerea existenţei [fiinţei] umane şi a funcţiilor ei.

"Gândirea pozitivă optimistă" propusă de adepţii unei psihologii superficial aplicate este deosebit de incapabilă să-i susţină pe oameni şi îi lasă singuri în momentele critice ale vieţii lor. Construieşte oameni fals optimişti, care refuză să aibă dureri, adică să suporte descoperirea rănii; care refuză să vadă simptomele, cu speranţa falsă că vor dispărea singure sau că vor rămâne ascunse pentru totdeauna. Oameni care se străduiesc în zadar să evite costul vieţii, refugiindu-se în calmantele distracţiilor haotice şi ale urmăririi constrângătoare a succesului.

Lucrarea terapeutică cu cupluri cu relaţii închise, fragile sau destrămate produce întrebări intense, pentru că punctele descompunerii sunt vizibile. Studiul cuplurilor aflate în criză arată probleme grave în ceea ce priveşte parcursul de ansamblu al culturii occidentale, al societăţii elene, dar mai ales al persoanei.

In epoca post-modemistă a relativizării oricărui adevăr, ce anume poate sprijini un cuplu? Ce valori atemporale sunt capabile să-i inspire astăzi pe tinerii care caută să meargă însoţiţi de persoana iubită o viaţă întreagă? Ce modele de trăire avem dreptul să le propunem?

In cadrul Bisericii Ortodoxe ne gândim la modul în care sunt înfăţişaţi sfinţii, un mod instituţionalizat de prezentare a modelelor. Atitudinea rigidă a epocilor recente, în care sunt recunoscuţi ca sfinţi cei care provin aproape exclusiv din rândul monahilor şi al clericilor, riscă să fie interpretată ca discriminare între mirean şi sfânt, care duce la subestimarea realităţii întrupate şi nu la sfinţirea ei. Asceza întrepătrunderii vii, adică asceza în căsnicie, este ea posibilă în lumea occidentală contemporană? Cât de înţeleasă este existenţa unei relaţii monogamice vii, erotice, demiurgice în zilele noastre?

O neclaritate generală i-a cuprins chiar şi pe oamenii cei mai raţionali, care sunt implicaţi în situaţii tragice, fără să poată înţelege mărimea responsabilităţii care le revine şi consecinţele pe care le poate avea iresponsabilitatea lor faţă de altă persoană, de pildă faţă de un copil.

Interpretarea facilă a acestor situaţii poate să conducă la concluzia de natură depresivă, că societatea mondială merge direct spre catastrofă, prin corodarea morală generalizată. Insă o analiză onestă a datelor ar putea duce la concluzia că, dacă astăzi mulţimea divorţurilor înfăţişează mărimea crizei, absenţa lor în trecut, în societatea noastră - sau, astăzi, în unele societăţi musulmane - nu constituie în mod obligatoriu un element de sănătate. Este posibil ca aceasta să fi fost şi să fie urmarea unei constrângeri sociale, renunţarea personală la speranţa că poate exista o relaţie conjugală care să cuprindă omul ca întreg, şi nu doar să acopere nevoile lui de supravieţuire.

Căutarea cauzelor nereuşitei şi eşecului în relaţiile conjugale îi conduce pe cei doi soţi la conştientizarea costului alegerilor greşite. Nu a alegerilor partenerului de viaţă, cum se înţelege la o primă lectură superficială, care conduce la crearea unei relaţii noi cu o altă persoană, ci prin conştientizarea dureroasă şi eliberatoare a parcursului personal greşit în cadrul unei ierarhizări eronate a obiectivelor si a sensului vieţii.

Este des întâlnit acest fenomen, al persoanelor care pur şi simplu nu vor să asculte, căutân- du-şi doar justificări. Experienţa mea personală este bogată însă şi în persoane care, după o relaţie extraconjugală, a lor sau a soţilor/soţiilor lor, au găsit puterea să descopere prin acest proces dureros autenticitatea vieţii lor. Evitând clişeele religioase sufocante, care împiedică autenticitatea persoanei şi care creează sentimente de vinovăţie fără cale de ieşire, este simţită credinţa vie, care priveşte ca inevitabil eşecul omenesc, dar oferă dinamica transcenderii însufleţitoare.

Este momentul în care unii credincioşi descoperă mai autentic relaţia lor cu Dumnezeu, pe o bază nouă, confirmând cuvintele lui Kirkegaard: „Trebuie să lovim până la moarte nădejdea pământească, căci doar cu ajutorul adevăratei iubiri ne vom mântui".

Terapeutul, care simte că dragostea se stinge în viaţa lui, cum va aborda dragostea celorlalţi? Ce se întâmplă însă când există consecinţe? Ce se întâmplă când durerea, boala, moartea, eşecul au atins în mod hotărâtor viaţa personală a terapeutului? Se poate ascunde în spatele neutralităţii lui profesionale atunci când cel cu care discută, un vechi pacient al său, vorbeşte onest şi autentic despre moartea care-l aşteaptă peste numai câteva luni? Poate să rămână el atunci la simple formule? Poate să nege raporturile personale? Poate să nege răspunsurile clare provenite din întrebări limpezi: „Dumneavoastră credeţi în viaţa de dincolo?" Poate, în faţa unei relaţii autentice îndelungate, să rămână neinfluenţat şi să nu-şi exprime regretul, atunci când află de la pacientul său că analizele arată cum cancerul nu cedează după cicluri interminabile de chimioterapie? Poate, atunci când celălalt are un timp limitat şi preţios să-l consume cu vorbe goale şi predici ideologice, cu banalităţi religioase, cu încercări de calmare vorbind despre minuni magice de ultim moment, cu culpabilizări sufocante? îţi este permis să te afli lângă un om care stă drept în faţa morţii, iar tu să te eschivezi şi să nu-ţi laşi şinele să se zguduie la atingerea morţii? Poţi să faci pe nemuritorul, când şi pe tine te aşteaptă moartea?

Când, ca terapeut, îl sfătuieşti pe pacient să-şi ia rămas bun de la toţi cei apropiaţi lui, poţi tu, atunci când îşi ia rămas bun de la tine, să menţii o atitudine neutră şi să nu-i mulţumeşti pentru existenţa lui şi pentru relaţia care s-a dezvoltat între voi? Poţi, atunci când vezi caracterul puternic al unui om, să rămâi blocat în problemele trecute de ordin moral? Poţi să nu te simţi atins de mila lui Dumnezeu, care-i cuprinde pe oamenii autentici care-L caută sincer, chiar dacă cu oscilări extreme, şi să rămâi un simplu om religios închis într-o puritate morală ermetică?

Poţi să vezi cum un tânăr care află că suferă de cancer nu întreabă niciodată: „De ce mi se întâmplă mie?", considerând o astfel de întrebare imorală, iar tu să-ţi distrugi viaţa personală pentru o situaţie care este reversibilă sau va avea doar un oarecare cost financiar?

Sinuciderea este coşmarul terapeutului. Este dovada că ajutorul oferit n-a fost eficient. Pune problema tragică a limitelor capacităţii terapeutice. Mulţi terapeuţi se grăbesc s-o oculteze, fiindcă singurul mod de a evita o sinucidere, odată decisă, este îngrădirea libertăţii pacientului prin internarea obligatorie sau prin tratament medicamentos.

Omul, în izolarea lui, consideră că autodistrugerea este un act individual care nu are nici o importanţă pentru celălalt. Nu speră să însemne ceva în viaţa altuia. Insă atitudinea de autodistrugere îl distruge pe cel cu care se află în relaţie. O moarte zeificatoare! Esenţialul era să nu se distrugă singur, ci să tragă împreună cu el o lume întreagă. Falsă deznădejde din destrămarea unei false atotputernicii!

Intrebările în situaţiile personale limită ajung chinuitoare. Terapeutul este cuprins de durere şi teamă în faţa mutilării tragice şi variate a vieţii omeneşti. Sunt cumplit de dureroase momentele în care terapeutul întâlneşte relaţii sau oameni mutilaţi, în urma aşa-ziselor intervenţii psihologice sau ascultări duhovniceşti. Se cutremură, pentru că se confruntă cu uşurinţa cu care unii oameni acceptă fără discernământ să se transforme din oameni liberi şi responsabili în fiinţe pasive şi lipsite de voinţă, în animale pentru experimente.

Insă totodată terapeutul se cutremură de patologia extremă a unor psihologi sau duhovnici, care este prezentată ca „terapie" sau „duhovnicie". Sunt însă şi cazuri când, fără tapaj, fără publicitate prin media, fără comunicări ştiinţifice, fără să le creeze sentimente de vinovăţie pacienţilor, terapeutul acceptă să contribuie la vindecarea leziunii secundare, iniţiind o relaţie terapeutică onestă, transparentă şi echidistantă.

Oameni care ar fi avut un alibi perfect pentru a cădea în deznădejde, cum sunt cei cu boli grave şi incurabile, sau părinţii unor copii cu retard grav, transmit mesajul revigorant că bucuria profundă nu se primeşte în dar, ci se dobândeşte în arena suferinţei.

Terapeutul trebuie să rupă legăturile dictaturii esteticii, adică a rătăcirii care conduce la distrugerea sensului de dragul aparenţelor, atunci când abordează situaţiile dure de infirmitate. Frumuseţea este atrăgătoare, dar luată independent distruge existenţa. Frumuseţea care nu exprimă interioritatea ucide pentru a se îndreptăţi pe sine.

Literatura şi cinematografia sunt pline de o mulţime de istorii în care terapeutul, prin relaţia lui incorectă cu pacientul, prezintă multe comportări disfuncţionale. In cele din urmă, printr-o inversare a rolurilor, pacientul ajunge să îi ofere el terapie terapeutului.

Terapeutul, aflându-se în spaţiul intermediar al terapiei, acolo unde îl poartă cazurile pacienţilor, este vulnerabil în ceea ce priveşte pierderea vieţii reale. Iluzia atotputerniciei terapeutice, mereu actuala ispită a puterii în toate manifestările ei, îl atrage printr-o incredibilă cursă pe terapeut, îndemnându-l să părăsească celelalte domenii ale vieţii sale personale. Indiferent de şcoala terapeutică căreia îi aparţin, terapeuţii care-şi abandonează viaţa personală, considerând că o pot înlocui cu observarea vieţii pacienţilor lor, sunt conduşi mai devreme sau mai târziu în blocaje tragice.

Dacă terapeutul n-a văzut că elementele lui de infirmitate s-au transformat în putere, dacă n-a văzut că durerea lui adâncă a devenit izvor de înţelepciune, atunci va rămâne superficial şi nu va face decât să administreze simptomele pacienţilor săi.

O psihoterapeută din America, preşedinta Federaţiei Internaţionale, când am vorbit despre patosul şi erosul vieţii, a zâmbit în semn de încuviinţare. In realitate, nu era capabilă să înţeleagă sensul spuselor mele, pentru că lucra cu stelele de la Hollywood, pe onorarii mari, şi lucrarea ei se limita la a certifica narcisismul pacienţilor săi, fără să atingă cadrul mai larg al opţiunilor acestora.

Psihiatrul G. Vasiliou vorbea mereu despre „trăirea însufleţitoare", dar la nivel nonverbal, căruciorul cu rotile în care stătea îi explicita şi-i pecetluia spusele.

Terapeuţii, intrând în cuptorul procesului terapeutic, fie vor arde elementele lor mizere şi se vor oţeli, fie vor arde ei înşişi în osteneala profesională. Prin urmare, întreaga viaţă a terapeutului devine o atitudine existenţială care-i determină caracterul, obiectivele, viaţa conjugală, modul de creştere a copiilor, viaţa lui cotidiană.

Opiniile mele nu se referă în mod general la relaţia dintre religie şi psihoterapie, ci la relaţia dintre teologia ortodoxă şi psihoterapie. Altfel, ar fi de comentat infailibilitatea rizibilă acordată unui singur om, acceptată de Creştinismul apusean, sentimentul sufocant în faţa justiţiei lui Iahve din religia iudaică sau ignorarea realităţii materiale propovăduită de religiile orientale.

Credinţa ortodoxă ca exprimare a relaţiei personale se modelează zilnic şi cu fiecare prilej. O credinţă neclătinată, fără îndoieli, nu este o credinţă profundă, ci o opinie ideologico-religioasă superficială. Credinţa vie în Dumnezeu nu se poate reprezenta printr-o linie dreaptă. Un credincios care trăieşte dureros lupta lui cu îndoiala conştientizează faptul că momentele de slăbire a credinţei sale nu numai că nu-L ofensează pe Dumnezeu, ci simt chiar pricină de primire de încă şi mai mare milă de la El, care duc la sporirea credinţei sale.

Participarea la tainele şi slujbele Bisericii Ortodoxe hrăneşte personalitatea credincioşilor, fiindcă trăirea rugăciunilor şi cântărilor bisericeşti formează caracterul ortodox.
Pentru un ortodox autentic, stima de sine se sprijină pe smerenie. Pe smerenia care ştie şi să se străduiască şi să se bucure de reuşite, valorificând dreapta-măsura, care nu are ca scop desfiinţarea sentimentului de mulţumire, ci ţine seama de limitele posibilităţilor omeneşti. Conştiinţa universalităţii eşecului-păcatului alungă orice mândrie. Acceptarea lipsurilor personale nu conduce la o stare depresivă, ci la invocarea şi participarea la înviere.

DIMITRIS KARAGIANNIS

Fragment din cartea "ÎN NUMELE TĂMĂDUIRII OMULUI", Editura Sophia

Cumpara cartea "ÎN NUMELE TĂMĂDUIRII OMULUI"

• Terapeutica duhovniceasca sau psihoterapie?
  Publicat in : Religie
• Terapeutica duhovniceasca
  Publicat in : Credinta
• Despre psihologia care a pierdut sufletul
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: