Sfinţii au puterea nu numai de a cunoaşte ce anume se face prin lucrarea diavolului, ci şi de a-i izbăvi pe cei vătămaţi de el. De aceea, erau aduşi la ei cei cu minţile rătăcite fie datorită uneltirilor drăceşti, fie din alte pricini.2

Creştinii credeau că sfântul poate să tămăduiască în chip minunat nebunia, deoarece, oricare i-ar fi pricinile, leacul duhovnicesc este unul singur, pentru că e un singur Doctor adevărat. Astfel, Fericitul Teodoret al Cirului spune despre Maron Pustnicul că Dumnezeu „i-a dat cu atâta îmbelşugare darul tămăduirilor, încât faima lui se răspândise în toate părţile, atrăgându-i pe toţi de pretutindeni. [...] Fierbinţelile erau stinse cu rouă binecuvântării sale, frigurile erau curmate şi suferinţele de tot felul tămăduite cu unul şi acelaşi leac: că doctorii dau pentru fiecare boală leac potrivit, iar rugăciunea sfinţilor e leac de obşte pentru toate bolile”.2

Prin puterea lui Hristos se săvârşeşte orice tămăduire şi se alungă demonii. Chemând numele lui Iisus drept armă tare împotriva duhurilor rele, pentru a-i izbăvi pe cei ieşiţi din minţi prin lucrarea lor, bărbaţii duhovniceşti mărturisesc că ale Lui sunt lucrarea şi puterea. „Numele lui Iisus alină pe cei cu mintea rătăcită, alungând demonii şi vindecând tot felul de boli”, spune Origen3, arătând în altă parte că: „Unii dintre aceştia dau dovadă, chiar prin cei vindecaţi, că au primit prin credinţă o putere minunată, chemând asupra celor care au nevoie de tămăduire pe Dumnezeu, Stăpânul tuturor, şi numele lui Iisus, însoţit de vestirea Lui. Chiar noi înşine am văzut mulţi oameni vindecaţi de suferinţe grele, de tulburarea minţii (iekstasis), de toate felurile de nebunie (mania) şi de alte nenumărate boli”.4

Insă numele lui Iisus nu lucrează prin sine însuşi, ca o formulă magică. Tămăduirea se săvârşeşte pe măsura credinţei celui care, chemând numele Său, cere ajutorul Atotputerniciei .Sale. Numai cel cu credinţă tare, cu inimă curată şi cu adânc de smerenie şi care are în mare milă şi dragoste de frate poate să-i alunge pe draci şi să le surpe puterea.5

Că nu-i scoate pe draci spre slava sa, ci ca să-l scape pe cel muncit de ei şi cunoscând că nu-i a lui puterea; „a scoate dracii e un dar dat de Mântuitorul”, spune Sfântul Antonie cel Mare.6 De aceea, când li se cere ajutorul, întotdeauna sfinţii cad mai întâi la rugăciune, care-i temeiul tămăduirii săvârşite de ei. Apoi fac peste cel bolnav semnul crucii7, pecetea puterii lui Hristos, din chemând asupra lui harul Celui răstignit, biruitor a tot răul şi a toată suferinţa şi stricăciunea, Care a surpat puterea lui satan. Astfel, despre Sfântul Ipatie ni se spune: „Câţi oameni înnebuniţi de draci n-a tămăduit prin el Domnul! Căci primise de la El mare har şi izgonea draci dintre cei mai înfricoşători cu rugăciune şi cu pecetiuirea celor ce pătimeau, prin semnul crucii”.8

Sfinţii se folosesc adesea şi de alte obişnuite leacuri duhovniceşti9: ungerea şi miruirea cu untdelemn sfinţit, stropirea cu agheasmă10, şi uneori punerea mâinilor peste cei bolnavi.11 Scoaterea dracilor prin certare şi prin porunca de a ieşi din om e pomenită numai câteodată.12

Pe lângă aceste sfinte lucrări care se săvârşeau îndeobşte, îndrăciţilor li se aplica şi un tratament deosebit.

Un astfel de tratament era legarea lor. Lucrul acesta se facea în mod obişnuit în vremea de atunci, după cum ne arată, de pildă, Teodoret al Cirului spunând că: „Cei pricepuţi în astfel de lucruri trebuie să îndure oameni foarte porniţi, care-i ocărăsc şi-iz lovesc cu pumnii şi picioarele. Căci aşa ajung să se poarte cei cu minţile rătăcite. Şi medicii nu se supără pe unii ca aceştia; îi leagă, varsă apă peste ei şi născocesc tot felul de procedee pentru a îndepărta boala şi a-i reda corpului echilibrul organic.13 In Vieţile sfinţilor pustnici din Siria citim că „un om care avea un duh care-l robise, facându-l să se muşte singur şi să se repeadă şi la alţii”, fusese „băgat de ai săi în saci şi legat”.14

Lucrul acesta se facea şi în mănăstiri, după cum citim în Istoria Lausiacă, unde se istoriseşte că pe doi monahi, Valent şi Heron, care căzuseră în mândrie prin lucrarea diavolului şi îşi pierduseră minţile, părinţii i-au pus în lanţuri.15 Care era rostul unei astfel de practici ? In cazul lui Heron nu ni se spune, însă despre Valent aflăm că „părinţii, după ce l-au legat în lanţuri pentru un an, l-au vindecat, scăpându-l de închipuirea lui prin rugăciuni, prin nebăgarea lui în seamă şi o viaţă mai liniştită, lipsită de orice lucrare, după spusa: Cele contrare se vindecă prin cele contrare.”16

Legarea lui Valent nu înseamnă aşadar lepădarea şi părăsirea lui, nu este un mijloc de a scăpa de unul care isca tulburare, ţinându-l departe de ceilalţi fraţi, şi niciun soi de pedepsire a lui. Dimpotrivă, părinţilor le pasă de el şi-l îngrijesc stăruitor, vreme de un an. „Nebăgarea în seamă”, nepăsarea (adiaphoria) de care vorbeşte Paladie, este, aici, un leac pentru mândria şi slava deşartă de care suferea acesta, care îi şi pricinuiseră de altfel nebunia. Cel care mai înainte, aiurind, se falea înaintea întregii
obşti că n-are nevoie de Sfânta împărtăşanie pentru că-L văzuse pe Hristos17 era astfel plecat spre smerenie, ca să nu se mai socotească pe sine vrednic de cinstea şi lauda fraţilor. La fel e tămăduit un anume Avraamie, care aiura şi el din pricina mândriei iscate de draci. Părinţii, spune tot Paladie, l-au canonisit „la o viaţă de rând şi oarecare. Prin aceasta l-au vindecat de mândrie, aducându-l la cunoştinţa propriei slăbiciuni pe cel înşelat de demoni”.18 Potrivit principiului menţionat mai sus: „Cele contrare se vindecă prin cele contrare”, putem admite că legarea acestor îndrăciţi a avut aici drept rost, pe de o parte, smerirea lui Valent (silit de însăşi starea sa nenorocită să lepede mândria), iar, pe de alta, ţinerea lui deoparte, ca să poată duce o viaţă „mai liniştită”, lipsit de prilejurile de mândrie şi sporire a nebuniei sale pricinuite de întâlnirea cu ceilalţi.19

Chiar şi Sfântul Ipatie a fost nevoit să-i lege pe unii, după cum istoriseşte Callinicos hagiograful său. „Au adus la robul lui Dumnezeu pe un ţăran numit Zenon, care era foarte muncit de un demon, încât nici nu mai ştia în ce loc se află. Aiurind, se repezea la toţi [...] Vărsând lacrimi, femeia sa a căzut la picioarele Sfântului Ipatie [...]. Acesta, luându-l la el pe Zenon, i-a legat mâinile şi l-a acoperit cu un sac, aşa că era învelit în el şi cu mâinile legate ţinute înăuntru. Iar sacul era făcut dintr-o pânză foarte
tare. Că de se năpusteau cei foarte îndrăciţi asupra oamenilor, ca să-i lovească, îi legau într-un sac, ca să nu vatăme pe careva”.20

Fireşte că, la o primă vedere, lucrul acesta nu poate decât să scandalizeze pe cei care, astăzi, condamnă pe drept cuvânt orice formă de „legare” psihiatrică, începând cu abia de curând uitata „cămaşă de forţă” - de care aminteşte sacul Sfântului Ipatie - si continuând cu transformarea ei în „cămaşa de forţă” medicamentoasă. Insă nu despre aceasta este vorba aici. Toate aceste mijloace, în cadrul instituţiei psihiatrice, au fost şi sunt încă aplicate în multe cazuri, fără ca să existe întotdeauna o justificare terapeutică şi un scop pozitiv, dar fiind întotdeauna expresia unei respingeri şi excluderi a bolnavului, urmărind izolarea ca scop în sine şi părăsindu-l pe acesta în „nebunia” lui, perpetuându-i răul, înăbuşindu-i pur şi simplu exprimarea exterioară, pentru a-l face mai uşor de îndurat pentru cei din jur şi pentru societate.

„Legarea” la care recurge Sfântul Ipatie este, potrivit contextului şi semnificaţiei sale, complet diferită. Să observăm mai întâi că nu procedează aşa întotdeauna şi cu toţi, ci numai cu cei care sunt „munciţi cumplit”, violenţi, care reprezintă un pericol real şi vădit - nu doar presupus.21 De altfel, îndrăci tul nu este socotit de la bun început primejdios pentru ceilalţi. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „îndrăcirii nu fac rău altora, şi cel mai adesea îşi poartă singuri boala”.22 Sfântul Ipatie îl leagă pe îndrăcit nu numai ca să-i ferească pe cei din jur de furia lui, ci mai ales ca să-l ajute. Căci, după cum ne spune mai departe Callinicos, îndrăciţii erau legaţi ca să fie astfel „îmblânziţi, puşi la postire şi rugăciuni necontenite, căci Dumnezeu îi tămăduia prin sfântul Său”.23 Credem că rostul legării în acest caz era să-l împiedice pe cel muncit de demon să-şi risipească fără rost forţele într-o agitaţie vană şi o agresivitate primejdioasă şi pentru el, şi pentru cei din jur, ca să şi le poată folosi spre propria tămăduire; energia care mai înainte se exprima prin agitaţie şi violenţă se mută în răbdarea postirii şi în puterea de a se ruga. Această sublimare este înlesnită de lucrarea de mijlocire a sfântului, care face lucrător postul şi rugăciunea îndrăcitului postind şi rugându-se el însuşi. Legarea are aşadar rostul de a permite punerea în lucrare a tratamentului propriu-zis.24 In niciun caz ea n-are rostul de a-i exclude ori de a-i izola cu neomenie pe îndrăciţi, de vreme ce-l vedem pe Sfântul Ipatie îngrijindu-se necontenit de ei, cu bunătate şi milă.

Legarea nu este pentru Părinţi un tratament în sine şi nici nu ţine loc de tratament; ea îngăduie începerea tratamentului. Este oricum o practică minoră, subordonată, la care nu apelează toţi. Ne-am oprit asupra ei numai pentru a arăta că în acest context monastic ea nu are neapărat o semnificaţie negativă.

Tămăduirea se face cu adevărat prin post şi rugăciune, urmându-se astfel învăţăturii Mântuitorului, Care spune: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu posti25 (Mt. 9, 29). Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Puneţi-i numai înainte icoana postului unuia muncit de duh necurat, că, ţinut de frică,
pe dată se va potoli, stând nemişcat ca lemnul, mai ales de va vedea alături de post pe sora şi soaţa sa, rugăciunea [...]. Postul îi alungă pe vrăjmaşii mântuirii noastre şi îi înfricoşează pe cei mai cumpliţi dintre duşmani.26

Jean-Claude Larchet

Fragment din cartea "TERAPEUTICA BOLILOR MINTALE", Editura Sophia

Cumpara cartea "TERAPEUTICA BOLILOR MINTALE"
 

Note:

2 A se vedea Teodoret al Cirului, Vieţile sfinţilor pustnici din Siria, XIII, 9 şi 13. Numeroase alte exemple ne sunt furnizate de Viaţa marelui tămăduitor Sfântul Teodor Sicheotul. M. Dols spune că „nebunia fiind socotită de natură demonică, cei mai mulţi oameni căutau ajutorul Bisericii, al sfinţilor şi al Sfintelor Taine”; „boala mintală părea să ţină de resortul Bisericii şi al sfinţilor” (op. cit., p. 145).
3 Vieţile sfinţilor pustnici din Siria, 16, 2.
4 Contra lui Celsus, 1,67.
5 Ibidem, III, 24.
6 A se vedea studiul nostru Theolopfie de la maladie, pp. 99-100.
7 Viaţa cuviosului părintelui nostru Antonie, XXXVTII.
8 A se vedea, de exemplu: Callinicos, Viaţa Sfântului Ipatie, XXII, 13, XL, 3; Sf. Atanasie cel Mare, Viaţa cuviosului' părintelui nostru Antonie, LXXX; Teodoret al Cirului, Vieţile
sfinţilor pustnici din Şina, XIII, 9,13,11,6 (adaos la versiunea siriacă); Viaţa Sfântului Teodor Sicheotul, 129.
9 Viaţa Sfântului Ipatie, XXII, 14.
10 A se vedea studiul nostru Theologie de la maladie, pp. 90-94.
11 A se vedea, de exemplu: Teodoret al Cirului, Vieţile sfinţilor pustnici din Siria, XIII, 9, 13; Sf. Epifanie al Ciprului, Panarion, XXX, 10, PG 41, 422.
12 A se vedea, de pildă, Callinicos, Viata Sfântului Ipatie, XL, 4.
13 De exemplu: Sf. Atanasie cel Mare, Viaţa cuviosului părintelui nostru Antonie, LXIV; Chirii de Skythopolis, Viaţa Sfântului Avraamie, VTII; Viaţa Sfântului Atanasie Athonitul, XLVI; Teodoret al Cirului, op. cit., XTII, 11.
14 Tratamentul bolilor elinesti, I, 5. Această practică este îndeosebi recomandată de medicul bizantin Paul de Egina (cf. M. Dols, op. cit., p. 146, nota 87). Inainte de el, a fost prescrisă de Soranus şi Celsus (a se vedea F. G. Alexander şi S. T. Selesnick, Histoire de la psychiatrie, Paris, 1972, p. 63).
15 Teodoret al Cirului, Vieţile sfinţilor1 pustnici din Siria., II, 6 (adaos la versiunea siriacă).
16 Istoria Lausiacă, XXV şi, respectiv, XXVI.
17 Ibidem, XXV 5.
18 Ibidem.
19 Ibidem, LIII.
20 Heron se află şi el intr-o situaţie asemănătoare: „Atins de mândrie, a căzut, cugetându-se mare faţă de părinţi. [...] Până şi Scripturile le tâlcuia după nebunia (moria) lui” (Istoria Lausiacă, XXVI).
21 Viaţa Sfântului Ipatie, XXVIII, 38-39 şi 48-49.
22 Callinicos vorbeşte şi de un alt caz de „legare”, care ne arată violenţa de care sunt în stare unii îndrăciţi: „Altă dată, un tânăr pe nume Ştefan a fost adus de mama sa. Acesta era cumplit muncit de un demon. Nu putea fi ţinut într-un singur loc, ci bântuia, lovindu-i pe oameni. Era atât de puternic, încât putea birui zece bărbaţi şi-şi rupea lanţurile cu care îi erau legate mâinile, ca pe nişte vreascuri [...]. Demonul a încercat chiar să-l împingă la crimă. Căci, şezând fraţii săi să se odihnească la prânz, a pus mâna pe un scăunel, voind să le spargă capul. Insă Domnul n-a îngăduit asta [...]. Că unul dintre fraţi, trezindu-se, s-a luptat cu el să-l ţină. Şi s-a făcut mare larmă, şi cu mult greu treizeci şi şase de bărbaţi abia de l-au legat. Pe doi i-a muşcat, smulgându-i unuia o bucată din braţ, şi altuia un deget” (Viaţa Sfântului Ipatie, XL, 8-15).
23 Omilii la Matei, XXVIII, 4.
24 Viaţa Sfântului Ipatie, XXVIII, 49-50.
25 Tot aşa, astăzi, psihiatrii conştienţi de misiunea lor nu se folosesc de medicaţia chimică (noua „cămaşă de forţă”), decât atât cât este necesar pentru a-i face accesibili psihoterapiilor pe cei pe care agitaţia psihomotorie îi împiedica să aibă parte de un astfel de tratament.
26 Despre căinţă, V, I. Despre rostul postului, a se vedea şi Omilii la Matei, LVII, 4.



 

• Cand sufletul este ranit
  Publicat in : Religie
• A veni la Hristos, doctorul cel bun
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Sfaturi terapeutice despre suflet si reatii
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Cum se poate vindeca sufletul?
  Publicat in : Credinta
• Fratele, doctor trimis de Hristos
  Publicat in : Pilda zilei