Credinţa are în ea însăşi un obstacol; inerent naturii sale foarte enigmatice, el este pe măsura măreţiei ei: „Dumnezeu este în cer şi oamenii sunt pe pământ.” O asemenea distanţă, de neîndurat multă vreme, l-a făcut odinioară pe Isaia să scoată strigătul acesta profund omenesc: „Ah, dacă Tu ai sfâşia cerurile şi ai coborî pe pământ!”

Optimismul adesea forţat al cântărilor noastre bisericeşti nu risipeşte simţământul tăinuit al unei absenţe pe care ne temem să o mărturisim.

Cum să trecem de Ia o cunoaştere abstractă, îndepărtată, catehetică, la întâlnirea personală, Ia comuniunea vie?

Cum poate să intre prezenţa lui Dumnezeu în viaţa oamenilor? „Pentru ce face Dumnezeu credinţa atât de dificilă?” se întreabă omul bântuit de îndoieli. Invierea a inaugurat Ziua a opta, dar în aparenţă nu s-a schimbat nimic, lumea nouă se inserează în cea veche, Ziua a opta nu există decât în celelalte şapte. Sfântul Petru cunoştea aşa rămân ca de la începutul făpturii.” Şi tot aşa, iudeii vor să smulgă un răspuns net, fără nici un echivoc: „Spune-ne dacă eşti Tu Hristosul.” (Matei 26, 13).

Ei cer o garanţie încă şi mai sigură: „Arată-ne pe Tatăl şi aceasta ne este de ajuns”! Fireşte că o asemenea dovadă ar fi cu totul de-ajuns, dar dovezile rănesc adevărul, iar răspunsul Domnului este imediat şi categoric: „Pentru ce acest neam cere semne şi minuni ? Adevăr zic vouă, nu i se va da nici unul.”

Dumnezeu a venit, dar parcă n-ar dori ca oamenii să-I zărească dumnezeirea. In cazul rar al minunilor, Iisus porunceşte: „Mergi şi să nu spui nimănui nimic!” Meditativ, Pascal notează: „Revelaţia înseamnă scoaterea vălului, or întruparea învăluie şi mai mult chipul lui Dumnezeu.” Dumnezeu Se ascunde în însăşi arătarea Sa, aceasta este marea taină a lui Dumnezeu cel ascuns („Tu eşti Dumnezeu ascuns” - Isaia 45, 15).

Exigenţa raţiunii, chiar în momentul rostirii acelui „săvârşitu-s-a”, îşi impune condiţiile sale: „Dacă este regele lui Israel, să coboare acum de pe cruce şi vom crede în El.” Dumnezeu răspunde prin tăcere, dar pentru cel ce ştie să asculte, tocmai întru această tăcere „El îşi mărturiseşte iubirea Sa de om”. Este acea „nebunie” dumnezeiască de care vorbeşte Apostolul Pavel (cf. I Corinteni 1, 25), respectul cu neputinţă de înţeles al lui Dumnezeu faţă de libertatea noastră.

Orice dovadă constrângătoare violentează conştiinţa umană, schimbă credinţa în simpla cunoaştere. De aceea Dumnezeu îşi limitează atotputernicia, Se închide în tăcerea iubirii Sale jertfelnice, retrage orice semn, încetează orice minune, aruncă o umbră peste strălucirea feţei Sale. Acestei atitudini chenotice a lui Dumnezeu îi corespunde credinţa în esenţa ei. Credinţa îşi păstrează şi îşi va păstra pururea partea sa nocturnă, un întuneric crucificator, un spaţiu necesar pentru a-şi proteja libertatea, pentru a-şi păstra puterea să spună în orice moment nu, şi să clădească pe acest refuz al ei. Tocmai pentru că omul poate spune nu, rostirea lui da ajunge la deplină rezonanţă, iar „fie mie” al său nu doar că se acordă cu „să fie” al lui Dumnezeu, ci se află chiar la aceeaşi înălţime ameţitoare.

Credinţa e un dialog. Dar glasul lui Dumnezeu este aproape tăcere; exercită o presiune de o delicateţe fără margini şi niciodată silnică. Dumnezeu nu dă ordine, El te îmbie: „Ascultă, Israel”, sau:„Dacă vrei să fii desăvârşit...” Decretului unui tiran i se răspunde cu o surdă rezistenţă; poftirea la ospăţ a Stăpânului primeşte drept răspuns bucuroasa acceptare a „celui care are urechi de auzit”, care se face pe sine ales strângând în mână darul oferit.

Mai profund decât delicateţea dumnezeiască faţă de libertatea omului, „Mielul junghiat de la nă paternitatea; El Se oferă pe Sine în Fiul şi, astfel, orice om este fiu al lui Dumnezeu. „Voi toti sunteti dumnezei, fii ai Celui Preaînalt” „dumnezei” cu condiţia de-a vă recunoaşte fii în Hristos şi de-a striga împreună cu Duhul: „Avva, Părinte!” Libertatea fiilor se identificaşi coincide cu darul Tatălui care este Duhul Sfânt.

De aceea Dumnezeu acceptă să fie refuzat, necunoscut, respins, izgonit din propria-I creaţie. Pe cruce, Dumnezeu, împotriva lui Dumnezeu a luat partea omului.

Creştinul este un om sărman, dar el ştie că există Cineva şi mai sărman, acest Cerşetor de iubire la poarta inimii: „Iată stau la uşă şi bat; dacă cineva aude glasul Meu şi deschide, Eu voi intra şi voi cina cu el şi el cu Mine.” Fiul vine pe pământ pentru a Se aşeza Ia „masa celor păcătoşi”.

Dumnezeu, din veşnicie, nu gândeşte decât la mântuirea omului şi omul trebuie să lase această grijă în seama lui Dumnezeu, să uite de ea şi nu s-o caute mai întâi de toate; el trebuie să se gândească la mântuirea dăruită de iubirea dumnezeiască, pentru că Dumnezeu, El cel dintâi ne-a iubit, si de ce ne-a iubit, nu se ştie.

Atitudinea lui Dumnezeu se luminează dacă înţelegem lucrul cel mai de taină din iubire: orice iubire este totdeauna reciproca. Iubirea e cu putinţă numai ca minune, ca una ce naşte îndată reciprocitate de iubire, chiar dacă această reciprocitate de iubire nu-i foarte înţeleasă, chiar dacă-i refuzată, chiar dacă-i terfelită. De aceea toată marea iubire este pururea iubire răstignită. Ea naşte un dar întru totul asemenea cu propria-i slavă, un dar împărătesc, ca unul ce se dă nesilit, de bunăvoie. Aşteptând un „fie mie” tot atât de măreţ, iubirea nu poate decât să fie în suferinţă şi jertfă curată până la moarte şi pogorâre la iad.

Ioan Iacob, autor sirian, ridică iubirea omenească la măsura lui Hristos: „Care soţ, întreabă el, a murit vreodată pentru soaţa sa şi care soţie şi-a ales vreodată drept soţ pe unul răstignit ? Domnul S-a logodit cu Biserica, i-a dat drept zestre Sângele Său, i-a făurit inel din cuiele răstignirii Sale.”

Păcatul omului nu-i neascultarea; ea nu-i decât o urmare fatală; păcatul este să nesocoteşti darul comuniunii, să respingi libertatea, să te lepezi de iubirea de fiu.

Dumnezeu moare pentru ca omul vieze în EL „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.” Pavel moare, si Hristos trăieşte în el, iar aceasta este împlinirea matură a persoanei lui Pavel, pătrunderea lui în plinătatea nupţială.

Ştiinţa îşi impune propria viziune asupra celor vizibile, verificabile şi mă obligă să o accept. Eu nu pot să neg existenţa unui vierme, nici a unui virus, dar pot să neg existenţa lui Dumnezeu. Şi aceasta pentru că, după cum spune Sfântul Pavel, „credinţa este dovedirea (vederea) lucrurilor nevăzute” Ea transcende ordinea necesităţii.

„Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut” vrea să spună: cei ce au crezut fără să fie siliţi, forţaţi, constrânşi să o facă.

Credinţa se arată astfel ca o depăşire a raţiunii, comandată de raţiunea însăşi, ajunsă la limita sa. Credinţa zice: „Dă mărunta ta raţiune (logos), şi primeşte-L pe Logosul.” Ea este o transcendere către evidenţă, cătrere se revelează. Experierea sa este de îndată revelarea sa. Ea suprimă orice demonstraţie, orice mijlocire, orice noţiune abstractă despre Dumnezeu, şi-L face în mod direct prezent pe acest Cineva cunoscut în modul cel mai intim.

Insuficienţa dovezilor despre existenţa lui Dumnezeu se explică prin faptul fundamental că singur Dumnezeu este criteriul adevărului Său, singur Dumnezeu este argumentul existenţei Sale. In orice cugetare despre Dumnezeu, Dumnezeu este Cel Care Se gândeşte pe Sine în spiritul uman. De aceea nu se poate proba nimic în mod raţional, nimeni nu poate fi convertit prin argumente, căci niciodată nu se poate face aceasta în locul lui Dumnezeu, nu-L poţi supune niciodată pe Dumnezeu logicii unei demonstraţii, nu-L poţi închide într-o înlănţuire cauzală.

Dacă Dumnezeu este singurul argument al existenţei Sale, aceasta înseamnă că credinţa nu se inventează, ea este un dar, iar omul trebuie sa dea mărturie despre această natură împărătească, gratuită a credinţei sale; credinţa este dată tuturor pentru ca Dumnezeu să poată săvârşi Parusia Lui în tot sufletul omenesc.

Potrivit voii Sale, Cuvântul a ales o formă atât de străină, încât a devenit piatră de poticnire. Evanghelia este cronica vieţii lui Iisus, culegerea cuvintelor Lui. Dar există atâtea alte texte, există apocrifele, profeţii Pepuzei, taumaturgi şi tot felul de mesia, până în zilele noastre... Cum să alegi din acest amalgam?

Critica istorică a dat lovitura cruntă oricărei credinţe naive. Documente istorice de nerespins, care să probeze existenţa fie şi numai cea pământească a lui Iisus, lăsând deoparte existenţa cerească, lipsesc. E foarte bine că-i aşa, e poate cea mai bună dovadă a adevărului Evangheliilor, pentru că Iisus nu Se impune, nu-Şi declară nicăieri în mod direct dumnezeirea, ci doar întreabă: „Crezi tu aceasta?” El nu Se adresează niciodată raţiunii, nu etalează nici dovezi, nici argumente, nu întreabă: „Ştii tu?” „Eşti convins?” Dorinţele lui Dumnezeu converg către inimă, în înţelesul ei biblic, iar acest punct focal răstoarnă întreaga înţelepciune omenească. In inimă aşază Duhul Sfânt balanţa dreptăţii, şi omul cu luare-aminte, ca Iov, cântăreşte dovezile şi evidenţele, părăseşte fantomele doctrinelor şi primeşte revelaţiile.

Numai din adâncul inimii poate ţâşni strigătul paulin: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?” Aici îşi arată valabilitatea faimosul paradox al lui Dostoievski: „Dacă mi s-ar dovedi în modul cel mai evident, ca a+b, că adevărul nu este de partea lui Hristos, eu tot voi alege să rămân cu Hristos”; ceea ce înseamnă că adevărul care poate fi dovedit matematic, ca a+b, nu poate fi niciodată întregul adevăr, că adevărul lui Hristos nu poate fi măsurat cu adevărurile raţiunii, că Dumnezeu nu este doar obiect al credinţei, ci şi Cel Care o revelează, Mijlocitorul ei. Expresiile „ochiul dumnezeiesc”, „ochii porumbelului” semnifică faptul că Dumnezeu este Cel Care Se priveşte în noi. De nevăzut pentru creaturi, El nu este nevăzut pentru Sine însuşi, spun Sfinţii Părinţi. „Ce se naşte din Duh, Duh este”; aceasta înseamnă că omul viază din viaţa dumnezeiască. Pe Dumnezeu îl vedem prin Dumnezeu, şi tocmai această taină este cea care prilejuieşte şi ocroteşte tainele credinţei.

Dumnezeu, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, rămâne totdeauna „Cel căutat”, Cel tainic. Iar Sfântul Grigorie de Nazianz zice: „Tu ai toate numele, şi cum Te voi numi pe Tine, singurul care nu poate fi numit?”

Omul, măcar o dată în viaţa lui, se întreabă de unde vine şi încotro merge; e o întrebare veche de când lumea; pare că Hristos a auzit-o atunci când a spus: „Eu de la Tatăl vin şi merg la Tatăl Meu.” Răspuns pe care îl reia Crezul; între limitarea ateistă şi abdicarea agnostică, simbolul credinţei desemnează foarte precis adâncul Tatălui.
Aici se plasează genialul argument al lui Dostoievski. Omul este definit prin iubirea sa: „Unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră”, spune Evanghelia.

Dacă, după chipul lui Dumnezeu, iubirea e cea care îl exprimă pe om, este limpede că nu poate fi iubit cu adevărat decât ceea ce este veşnic. Dumnezeu şi omul se află în legătură reciprocă, ca Tată şi fiu al Său. „Adâncul inimii tânjeşte după adâncul lui Dumnezeu.” „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne. Şi neliniştit este sufletul meu până nu-şi va afla odihna în Tine.” „Inima tul omenesc este însetat după nemărginit... Dacă ochiul a fost făcut anume ca să caute lumina şi să se sature de ea [...] şi toate celelalte după rostul lor, atunci dorinţa sufletului se împlineşte numai când găseşte pe Dumnezeu [...], sufletul nu-şi află liniştea decât în Hristos.”

La slujba Ceasului întâi se rosteşte, preluându-se începutul Evangheliei de la Sfântul Ioan: „Lumina lui Hristos luminează pe tot omul ce vine în lume.” Există oare vreun om, unul singur, căruia să nu-i fie dăruită credinţa?

Potrivit Sfinţilor Părinţi, Duhul Sfânt este esenţa însăşi a darului lui Dumnezeu. De aceea există o rugăciune care nu rămâne niciodată neîmplinită, la care Tatăl răspunde pe dată, este cererea de trimitere a Duhului Sfânt, epicleza. Cel care caută în chip sincer şi cinstit, cel care ştie să asculte tăcerea duhului său, îşi poate formula rugăciunea inimii la modul condiţional: „Dacă eşti, răspunde-mi şi trimite pe Duhul Tău cel Sfânt.” „O, Dumnezeule, de este Dumnezeu, luminează-mă!” Aşa se ruga un marea arhiereu englez care aflase credinţa şi chemarea episcopală. Tot aşa este acel „dacă” al sincerului şi exigentului Toma, care nu l-a lipsit de a-i fi dat să rostească: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Harul se poate primi într-o clipă.

Paul Evdokimov

Fragment din cartea "Varstele vietii spirituale", Editura Sophia

Cumpara cartea "Varstele vietii spirituale"

• Adevaruri de credinta, Dogme, Teologumene si Pareri teologice
  Publicat in : Dogma
• Credinta si faptele bune
  Publicat in : Hristos
• Credinta in viata de apoi in crestinism
  Publicat in : Editoriale
• Credinta, conditie primordiala a purificarii
  Publicat in : Morala
• Dialogul dintre stiinta si credinta in definirea notiunii de boala
  Publicat in : Sanatate si stiinta

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: