"Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte se vor adauga voua."
Fericirea este una dintre cele mai vechi idei ale omenirii, una dintre temele clasice ale filosofiei. Oamenii o cauta si astazi ca intotdeauna, iar pentru filosofie ea a ramas un subiect generos, sarcina filosofiei fiind, dupa cum spunea cineva, aceea de a pune intrebari, si nu de a gasi raspunsuri, iar fericirea este una dintre acele intrebari la care nu numai ca este dificil de gasit un raspuns universal valabil, dar ea insasi este greu de formulat, de definit.
Anticii au identificat-o adesea cu intelepciunea, alteori au oferit o definitie negativa, considerand-o drept absenta suferintei. Pentru unii fericirea insemna dobandirea unei stari de liniste sufleteasca, pentru altii, maximizarea placerii si minimizarea durerii. Pentru altii drumul insusi catre cautarea fericirii reprezinta fericirea.
Apare clar faptul ca fericirea nu este numai "un ideal de atins, ci si un ideal de definit". Pe de alta parte, sensul atribuit fericirii depinde de modul in care este conceputa fiinta umana, precum si de valorile, cultura in care este formulat. Daca psihologii umanisti considera fericirea ca fiind realizarea de sine este pentru ca omul, in optica umanista, este "o fiinta care se autoconstruieste permanent", care se autodefineste permanent, "care mereu devine", care este mi numai realitate, ci si posibilitate. De aici ambivalenta dialectica a fericirii: "pe de o parte, aspiratia spre echilibru, liniste interioara, armonie, iar pe alta parte, dorinta permanenta spre tumultul depasirii, al dezvoltarii, tensiunea si nelinistea cautarii, asteptarea realizarii".
Aceasta imagine a fericirii ca realizare de sine si aspiratie catre realizarea de sine se aseamana cu modul in care este inteleasa fericirea in gandirea crestina, in ciuda deosebirii fundamentale de orientare: catre om, respectiv catre Dumnezeu. Realizarea de sine a omului inseamna de fapt actualizarea chipului lui Dumnezeu, devenirea a ceea ce este el potential, adica asemenea lui Dumnezeu.
Omul contemporan, omul secularizat priveste doar in jurul sau. Cauta fericirea in dragoste, bogatie, succes, profesie, arta, creatie, placere, fara sa o gaseasca vreodata, mulfumindu-se cu satisfactii trecatoare sau traind cu nostalgia fericirii, cu golul sufletesc pe care nimic nu il poate umple pentru ca nimic nu i se potriveste - locul lui Dumnezeu. Este chipul lui Dumnezeu care aspira sa ajunga la asemanarea cu El Este potentialul care se cere actualizat, chemarea permanenta la implinire de sine.
Nici un surogat nu-l multumeste pe omul aflat in cautarea fericirii. In actul iubirii si cel al creatiei omul se simte cel mai aproape de fericire. Iubind si creand, omul imita pe Dumnezeu, se aseamana cu Dumnezeu, Cat timp insa Dumnezeu nu participa la aceste acte, nu este acceptat sa participe, nici ele nu aduc fericirea deplina, desavarsita.
Omul este chemat la fericire. Iisus nu interzice, ci cheama la fericire si la bucurie, ca expresie a fericirii. Unitatea firii umane face ca fericirea sa fie una singura pentru toti oamenii. Asa cum o vietuitoare nu-si poate satisface foamea decat cu hrana care se potriveste alcatuirii sale date de Dumnezeu, asa si omul nu poate gasi fericirea decat in ceea ce Creatorul i-a harazit sa o afle, si anume in implinirea menirii sale de faptura si chip al lui Dumnezeu.
Fericirea este mantuirea, este viata vesnica in Imparatia lui Dumnezeu, este impartasirea necontenita de harul si lumina dumnezeiasca, in parte aici si pe deplin in viata de dupa moarte. Viata vesnica este locul "de unde a pierit toata intristarea si suspmarea", locul unde existenta insasi este bucurie.
Bucuria si implinirea omului este Hristos. El propune o cale paradoxala: fericire prin jertfa, prin lepadare de sine; "Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie"', castig prin pierdere, pria renuntare, prin moarte: "Cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde; iar cine isi va pierde sufletul pentru Mine il va afla" , libertate prin supunere: "Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre. Caci jugul Meu e bun si povara Mea este usoara."
Crucea este pentru crestin calea spre fericire. Simbol al suferintei si jertfei care se cere fiecaruia, geometric crucea poate fi privita ca paradigma a fericirii. Viata fiecarui om este o cruce, o axa intre pamant si cer, intre creatie si Dumnezeu, intre ceea ce omul este (faptura cazuta, dar si chip al lui Dumnezeu) si ceea ce vrea sa devina ("dumnezeu dupa har", asemenea cu Dumnezeu), dar purtand implicit si o dimensiune orizontala, a relatiei sale cu lucrurile, cu oamenii, cu propria existenta.
Cele doua dimensiuni ale crucii (verticala si orizontala) sunt intr-o unitate indisolubila: una fara cealalta nu pot ajunge la Cer. Drumul catre Dumnezeu este deschis prin ridicarea dimensiunii orizontale, a intregii creatii. Mantuirea (fericirea) este conditionata asadar de iubirea de Dumnezeu si de iubirea fata de creatie, al carei reprezentant este omul, de iubirea de aproapele. "Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca. Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau."
Implinind voia lui Dumnezeu, vietuind pentru, cu si dupa Dumnezeu, bratele crucii se apropie, converg catre axa principala, unind cu ea intreg cosmosul, realizand legatura directa intre pamant si cer, material si spiritual, creat si necreat. Omul creat din pamant se ridica la cer. Omul creatura, se lasa ridicat la Dumnezeu necreatul.
Folosind puterile sufletului sau (nematerial), omul pune materia in slujba nematerialului, o spiritualizeaza, o uneste cu acesta; reface in sine unitatea trup - suflet. Slujba sa, familia sa, educarea copiilor, iubirea pentru sot/sotie, munca de orice fel, ingrijirea trebuintelor firesti ale trupului, totul devine act de cult, de slavire si slujire a lui Dumnezeu. Cand viata omului este orientata cu toate aspectele ei catre Dumnezeu, toate aceste aspecte ne apropie de Dumnezeu. Bratele crucii se ridica la El si sunt din ce in ce mai lungi.
Pamantul - mormantul - iadul
Crucea este intersectia unei drepte cu o semidreapta. Are un singur capat - mormantul, moartea. Dimensiunea orizontala reprezinta "microinfinitul". Limita crucii provine din faptul ca omul este o fiinta "cazuta". Pacatul primordial s-a transmis tuturor oamenilor, dar intreaga natura umana este restaurata in Hristos, prin Crucea si invierea Sa. Personal fiecare este ridicat prin asumarea crucii proprii. Crucea lui Hristos primeste pacatul adamic, precum si pacatele tuturor, eliberand crucea personala a fiecaruia, facand-o usor de purtat ("si povara mea e usoara"), pentru ca Hristos este de fapt Cel care o poarta: "M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine."
Crucea este adancul inimii care poate fi ranit doar de pacat. Pacatul impiedica asumarea crucii de catre om, care astfel nu-si mai poate duce trupul si sufletul, viata sa pamanteasca si intreaga creatie in care este iconom si preot la Cer. Pacatul este o raportare rasturnata la Dumnezeu si creatie. Omul, stapan al lucrurilor, devine rob al acestora, sau cum spune Sfantul Grigorie Palama, omul ajunge "sa se supuna celor rele si sa slujeasca acelora peste care primise putere sa imparateasca".
Urmarind unele sau altele din aspectele vietii sale ca scopuri in sine, omul se dezechilibreaza. Acestea il dezintegreaza pe om, il trag dintr-o parte in cealalta, il sfasie, il departeaza de axa verticala, de punctul sau de sprijin, de centrul sau de greutate care este centrul crucii, iar omul cade, se prabuseste, esueaza existential, rateaza atingerea fericirii. Din mijloace ale apropierii de Dumnezeu, ele devin posibilitati de cadere, ispite.
Cat este in viata aceasta, el are insa posibilitatea ridicarii, pentru ca, asa cum spun Parintii, Dumnezeu nu ne va osandi pentru ca am cazut (am pacatuit), ci pentru ca nu ne-am ridicat (nu ne-am pocait).
Scopul faptelor noastre, al existentei noastre este cel care conteaza pana la urma: "In toate cele facute de noi Dumnezeu ia seama la scop, cum s-a spus adeseori: de lucram pentru El sau pentru altceva. Cand vrem deci sa facem vreun bine sa avem de scop nu placerea oamenilor, ci pe Dumnezeu, ca privind pururea la El toate sa le facem pentru El, ca nu cumva sa rabdam si osteneala, si sa pierdem si plata."
Daca telul sau nu este Dumnezeu, cu cat se apropie de acesta, omul se departeaza de axa, isi pierde treptat verticalitatea, aflandu-se cu atat mai departe de Dumnezeu si mai aproape de cadere, atata vreme cat ramane cu picioarele sprijinite si nu poate schimba punctul de sprijin.
Piciorul crucii este infipt in pamant. Pamantul este punctul de sprijin al crucii ca simbol a laturii stricacioase a omului, ca mormant. Orice ar face, nimeni nu poate evita moartea. Moartea fizica ramane reperul de neschimbat al vietii pamantesti. Existenta pamanteasca a omului este limitata in timp. Pamantul este punctul de plecare pentru cel care tinteste catre Dumnezeu. Ca mormant el nu mai are importanta.
A renunta la a-ti folosi puterile, a-ti irosi talantul, a te izola de ceilalti, duce iarasi la cadere. Apatia, lenea, indiferenta, deznadejdea sunt pacate si, ca orice pacat, dar intr-o maniera mult mai explicita, ele inseamna ratare existentiala. Ele arata refuzul sau abandonarea crucii. Omul se prabuseste asemeni unei pasari cu aripile frante.
Sfantul Marcu Ascetul ilustreaza cel mai bine acest fel de cadere cand spune ca uitarea, lenea si nestiinta "sunt trei uriasi care ucid sufletul". Este caderea prin irosire, prin nepasare, prin nelucrare. Leacurile celor trei uriasi ucigatori sunt trezvia, cunoasterea, luarea aminte la sine, lucrarea faptelor celor bune.
Asa cum arata Sfintii Parinti, patimile, ca permanentizari ale pacatelor, se alunga doar prin asceza, prin lucrarea virtutilor, care in fapt este tot asceza, tot renuntare la sine. O patima parasind sufletul nu lasa locul gol, ci este totdeauna inlocuita cu altceva, cu opusul ei, cu virtutea, sau cu o alta patima. In rugaciunile din cultul ortodox aceste patimi ale nelucrarii, ale pacatului prin lipsa, prin omitere, apar uneori aparte de celelalte: "Cu sfintele si preaputernicele tale rugaciuni, izgoneste de la mine, smeritul si ticalosul robul tau, deznadajduirea, uitarea, necunostiinta si nepurtarea de grija."
Crucea are insa si o dimensiune sociala. Crucea fiecaruia ii cuprinde pe toti ceilalti, implinirea crucii inseamna de fapt realizarea perfectiunii sferei, trecerea de la unidimensional (centrare pe eu, egoism), la bidimensional (constiinta de altul) si multidimensional (constiinta de altii si altele). Fiecare dintre noi ridica pe ceilalti catre Dumnezeu, st cu cat se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atat se apropie si unui de altul, precum se apropie razele unui cerc unele de altele pe masura ce se apropie de centrul cercului.
In acelasi timp pacatele individuale afecteaza socialul. Nicolae Paulescu pornind de la identificarea unor trebuinte instinctive care se regasesc atat in regnul animal, cat si in firea umana, concluzioneaza ca in timp ce unele dintre acestea contribuie la constituirea si mentinerea oricarei societati (instinctele sociale: de familie, de trib, de natie, de umanitate), altele stau la baza conflictelor sociale (trebuinte individuale de nutritie, de relatie, de reproducere si trebuinte sociale de dominatie si de proprietate)". Aceste trebuinte instinctive satisfacute prin ignorarea scopului lor natural si cautarea exclusiva a placerii devin patimi sociale. Ca exemplu sa citam cuvintele Sfantului Maxim Marturisitorul: "Nu din trebuinta este ravnit aurul de catre oameni, cat pentru faptul ca multimea isi implineste prin el placerile."
Patima, pacat continuu, consta asadar in devierea sensului real al unor nevoi umane fundamentale. Sensul pe care oamenii il atribute fericirii astazi este, de asemenea, expresie a patimilor sociale (de proprietate si de dominatie) si individuale (de nutritie si de reproducere).
Putem afirma insa ca exista o stransa legatura intre patimile individuale si cele sociale. Ele deriva unele din altele: patimile individuale nasc patimi sociale, care ia randul lor stimuleaza aparitia patimilor individuale la alti membri ai societatii.
Sa luam un exemplu. Max Weber observa ca exista o legatura incidentala intre protestantism si capitalism. Etica si conceptia protestanta despre castig incepand sa fie impartasita de grupuri, si nu numai de indivizi izolati, a generat o noua mentalitate: spiritul capitalist. La baza acestei mentalitati se afla invatatura calvina despre alegerea prin gratie (predestinarea), conform careia cei care se mantuiesc sunt alesi mai dinainte de Dumnezeu, dar nimeni nu stie daca este sau nu ales, astfel incat tot ce-i ramane de facut este sa se comporte ca si cum ar fi ales, iar castigul prin munca proprie este o dovada a acestei alegeri.
Aceasta conceptie a generat un rationalism practic, adica "un mod de viata care raporteaza lumea in mod constient ia interesele pamantesti ale fiecarui eu in parte". Conform paradigmei noastre un om care impartaseste o astfel de mentalitate nu poate fi fericit, pentru ca adevarata fericire a omului nu o reprezinta "interesele pamantesti". Urmarirea unui mijloc ca scop in sine duce la "cadere", la ratarea fericirii: "omul este pus in relatie cu castigul ca scop al vietii sale, nu castigul in relatie cu omul ca mijloc; in scopul satisfacerii trebuintelor sale materiale"; de asemenea munca devine si ea un scop in sine, o "vocatie".
Spiritul capitalist, asa cum il descrie Max Weber, se bazeaza pe unele principii derivate din etica si conceptiile protestante: valorizarea acumularii de capital, dobandirea prestigiului.pentru a te considera ales de Dumnezeu. in esenta, acestea nu sunt decat forme pe care le imbraca "iubirea de argint" si "slava desarta" despre care Sfantul Maxim afirma ca "sunt pricini de ura fata de aproapele'".
Ura fata de aproapele se manifesta in societatea postrrioderna sub forma individualismului, care are la baza "izolarea launtrica a omului" si "respingerea elementelor senzual-emotionale ale culturii si religiozitatii subiective", carcteristice, asa cum arata Max Weber, ia "popoarele cu un trecut puritan". Efectul invataturii calvine despre alegerea prin gratie (predestinarea), este "sentimentul unei nemaipomenite singuratati a individului". Un sentiment este extins la scara intregii societati.
Am putea afirma ca societatea contemporana, in care spiritul capitalist este predominant, este o societate care nu isi asuma crucea, este societatea din care s-a pierdut sensul fericirii, o societate in continua "cadere".
Profilaxia si terapia patimilor sociale, precum si a conflictelor sociale este una morala, in conceptia lui Paulescu, fiind legata in exclusivitate de vointa". Iar daca vointei omului ii este practic imposibil nasterea sentimentului iubirii, singurul care poate stinge conflictele sociale, Hristos vine sa le reaminteasca oamenilor o lege naturala care exista in ei - legea recunostintei". "Dumnezeu vrea ca recunostinta pe care I-o datoram s-o manifestam fata de semenii nostri, adica sa iubim orice om ca si cand ar fi Dumnezeu". Scopul declarat al savantului roman1 este de a argumenta cu mijloacele biologiei, etologiei si medicinii ca "doctrina crestina ofera o morala cu adevarat stiintifica. Nu numai ca ea combate patimile esentiale ale omului, care genereaza atatea conflicte si impotriva carora omenirea, dar, folosindu-se de mijloace naturale, realizeaza intre .oamenii cu buna vointa ceea ce pare imposibil - iubirea."
Din perspectiva Sfintilor Parinti, asumarea crucii este nu numai o problema de vointa. Hotararea omului este absolut necesara, dar nu suficienta. Patimile se vindeca prin impreuna lucrare a omului cu hanal divin. Vointa omeneasca primeste ajutorul energiei dumnezeiesti, astfel incat vindecarea individuala, ca si vindecarea societatii, sau in contextul paradigmei crucii - unirea cu Dumnezeu, sunt mai mult decat o problema morala, sunt o problema mistica. Pe de alta parte, asumarea crucii se cere societatii insasi. Biserica, tipul ideal de societate, este Trupul lui Hristos, se afla pe Cruce impreuna cu El.
Viata crestina este viata fireasca, naturala a omului si a societatii umane, este orientarea fiintei umane catre ceea ce este ea prin natura sa. Dumnezeu este reperul, scopul si mijlocul de realizare a acestei vieti. Crucea este altar de jertfa si jertfa ceruta fiecaruia, crucea este simbol al durerii si suferintei, dar si paradigma a fericirii, a implinirii umane individuale si sociale.
Emilia-Maria Sorescu
-
Duminica Sfintei Cruci
Publicat in : Duminica Sfintei Cruci -
Duminica Sfintei Cruci
Publicat in : Duminica Sfintei Cruci
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.