Credinţa este o intrare în comunicare şi comuniune cu Hristos, ca izvor al vieţii celei noi şi fără de moarte. Credinţa în Hristos mă face să trăiesc în El sau să mă deschid Lui ca să-L simt trăind în mine.

Sfinţii Părinţi numesc credinţa o cugetare nepătimaşă despre Dumnezeu, o ştiinţă întemeiată pe principii ce nu pot fi demonstrate, deoarece ea este o legătură mai presus de fire, prin care nedemonstrabil ne uneşte cu Dumnezeu într-o unire mai presus de înţelegerea noastră; de aceea, adâncul credinţei nu rabdă să fie cercetat de cugetări iscoditoare. Sfânta Scriptură o numeşte „temelie a celor nădăjduite“.

Credinţa în Hristos i-a făcut pe oameni să se simtă, în Duhul Sfânt, fii ai Tatălui şi deci fraţi între ei. Propriu-zis, nu se mai poate vorbi de neamuri opuse în Hristos, ci de oameni noi, uniţi în aceeaşi credinţă.

Credinţa în Hristos este urmată de iertarea păcatelor şi aceasta de viaţa veşnică. Acestea sunt legate organic între ele. Credinţei îi premerge cunoştinţa, care s-a dăruit oamenilor de către Dumnezeu, ca har înainte de har, şi ea învaţă pe cei ce se împărtăşesc din ea să creadă în Cel ce le-a dăruit-o.

Credinţa este puntea de legătură, care înfăptuieşte unirea desăvârşită, nemijlocită şi mai presus de fire, a celui ce crede cu Dumnezeu cel crezut. O credinţă simplă este o împărăţie fără formă, întrucât cel ce o are n-a ajuns la asemănarea cu Dumnezeu prin virtuţi, ci are harul înfierii în potenţă, ca una ce nu este pusă în mişcare de cei ce o au, prin împlinirea poruncilor.

Credinţa întăreşte mintea cu nădejdea ajutorului prin care respinge năvălirea vrăjmaşilor. Norma împărţirii bunurilor duhovniceşti este măsura credinţei fiecăruia. Cel ce lucrează după analogia lucrării sale îşi arată măsura credinţei, primind măsura harului după cum a crezut. Iar cel ce nu lucrează, după analogia nelucrării îşi arată măsura necredinţei, lipsindu-se de har după necredinţa lui. Credinţa oarbă o are cel care nu împlineşte prin credinţă poruncile. Căci dacă poruncile sunt lumină, este vădit că cel ce nu le împlineşte este lipsit de lumină şi poartă numai numele gol, dar nu pe cel adevărat al credinţei.

Credinţa adevărată este temelia tuturor bunătăţilor, uşa tainelor lui Dumnezeu, biruinţa necontenită a vrăjmaşilor, cea mai trebuincioasă dintre toate virtuţile, aripa rugăciunii şi sălăşluirea lui Dumnezeu în suflet. Cel ce doreşte dobândirea acesteia este dator să sufere toată cercarea cu care va fi probat de vrăjmaşi şi de multele şi feluritele gânduri, pe care nimeni nu le poate înţelege, nici grăi ceva despre ele sau descoperi, decât născocitorul răutăţii, diavolul. Însă, unul ca acesta să creadă că, de va birui ispitele ce vin asupra-i cu multă silă şi-şi va ţine mintea sa ca să nu cedeze gândurilor ce răsar în inima sa, va răpune deodată toate patimile. Fiindcă nu el este cel ce a biruit, ci Hristos care a venit în el prin credinţă. Dar, chiar dacă slăbind ar ceda, să nu deznădăjduiască, ci să stăruie cu răbdare în lucrarea după putere a virtuţilor, păzind cu grijă poruncile, în liniştea şi îndeletnicirea cea după Dumnezeu, depărtându-se de la toate gândurile. Căci vrăjmaşul mişcând toată uneltirea sa, ziua şi noaptea, şi neaflându-l pe om făcându-şi grijă de cursele, de chipurile şi de toate gândurile aduse de el, se depărtează descurajat. Şi experiind lucrătorul poruncilor lui Hristos neputinţa vrăjmaşului, nu se mai tulbură de nici o uneltire a lui, ci tot ce voieşte după Dumnezeu cu bucurie împlineşte neîmpiedicat, întărit de credinţă şi ajutat de Dumnezeu, în Care a crezut.

Credinţa despre care Apostolul a spus că este temelia faptelor celor după Dumnezeu am primit-o de la Botez prin harul lui Hristos şi nu din fapte. Ea naşte frica credinţei, prin care vine păzirea poruncilor şi răbdarea ispitelor. Prin lucrare, dobândim credinţa cea mare a vederii. De aceea, Sfântul Isaac Sirul a zis că alta este credinţa cea de obşte, care se învaţă din auz, moştenind-o de la părinţii şi de la învăţătorii credinţei dreptmăritoare, şi alta cea a vederii, adică a cunoştinţei, care vine din credinţă dreaptă şi din frica de Dumnezeu în Care am crezut.

Credinţa în Hristos ne dă puterea nu numai să dispreţuim plăcerile vieţii, ci să şi suportăm şi să răbdăm toată ispita care vine asupra noastră prin întristări, necazuri şi nenorociri, până va vrea şi ne va cerceta pe noi Dumnezeu. Prin credinţă nădăjduim să primim răsplata ostenelilor, de aceea şi purtăm cu uşurinţă ostenelile virtuţilor. De nicăieri nu-i vine sufletului o atât de grabnică şi de întinsă sporire ca din credinţă. Această credinţă umple sufletul de nădejdea că va ajunge la starea sfinţilor, la fericita lor nepătimire, şi-l îndeamnă să alerge spre culmea sfinţeniei lor şi să se facă împreună-moştenitor cu ei ai împărăţiei lui Dumnezeu.

Dumnezeu şi-a ales pe cei credincioşi ca pe nişte iconomi, dându-le cheile Sale ca să închidă şi să deschidă, adică stăpânirea de sine şi libertatea. Ei sunt credincioşi pentru că s-au botezat şi sunt buni iconomi când chivernisesc bine cele încredinţate lor, adică bunurile primite la Botez în vederea dobândirii mântuirii. Darul vine de la Dumnezeu numai prin credinţă, ceea ce înseamnă că trebuie să crezi Celui ce te asigură de darul ce-ţi va veni de la El, deoarece, credinţa în Dumnezeu nu exclude, ci include încrederea în omul care te îndeamnă la credinţă, mai ales când spusele lui sunt conforme cu viaţa lui.

Credinţa şi nădejdea nasc iubirea de Dumnezeu şi de oameni şi dau viaţa veşnică.

Viaţa veşnică adusă de credinţă şi de iertare începe încă de aici, ca o transformare a vieţii, ca o viaţă în comuniune cu Hristos. Căci credinţa este o intrare în comunicare şi comuniune cu Hristos, ca izvor al vieţii celei noi şi fără de moarte.

Credinţa în Hristos mă face să trăiesc în El sau să mă deschid Lui ca să-L simt trăind în mine.

Dumnezeul credinţei noastre este un Dumnezeu iubitor, milostiv şi capabil de întristare pentru faptele oamenilor, dăruindu-ne energiile Lui necreate în funcţie de faptele noastre. Aşadar, aveţi credinţă în Dumnezeu - Treime!

Calinic Botoşăneanul, Episcop vicar Arhiepiscopia Iaşilor

Biliografie:
Sfântul Diadoh al Foticeei, Filocalia I, Ed. Harisma, Bucureşti, 1993, p. 422.
Sfântul Grigorie Palama, Filocalia VII, EIBMBOR, Bucureşti, 1977, p. 319.
Sfântul Ioan Scărarul, Filocalia IX, EIBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 397.
Sfântul Isaac Sirul, Filocalia III, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 133.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia III, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 54.
Sfântul Nichita Stithatul, Filocalia VI, EIBMBOR, Bucureşti, 1977, p. 212.
Sfântul Petru Damaschin, Filocalia V, Ed. Harisma, Bucureşti, 1995, pp. 139-140.
Sfântul Simeon Noul Teolog, Filocalia VI, EIBMBOR, Bucureşti, 1977, p. 20.
Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Filocalia XI, Episcopia Romanului şi Huşilor, Roman, 1990, p. 52.

• Sfanta Nina; Sfintii Parinti ucisi in Sinai si Rait; Odovania Praznicului Botezului Domnului
  Publicat in : Calendar ortodox
• Ce au in comun Sfintii Parinti si reclamele ?
  Publicat in : Editoriale
• Sfintii Parinti de la Sinodul al II-lea Ecumenic
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Sfintii Parinti despre starea din rai si iad, dupa judecata univer­sala
  Publicat in : Viata vesnica
• Sfintii Parinti - Despre Trup
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: