De ce, ascultătorule, te temi de pedeapsa părintelui şi nu vrei să te descoperi înaintea lui, vestindu-i tainele inimii tale fără minciună şi ascunziş? Epitimia sau canonul dat de părinte mijloceşte de la Dumnezeu nu chin, ci milostivire veşnică. Care bolnav nu se bucură de doctorii? Toţi cei ce nu-si arată rănile doctorului nu primesc de la el nici tămăduire. Gândeşte-te: pentru ce câştig părintele tău e ros aşa de întristare şi chinuit de grija pentru tine? Nu ca să te învredniceşti a intra în împărăţia cerurilor? Nu te apasă cu epitimii şi pedepse tocmai ca să curăţească sufletul tău de patimile şi de păcatele cele urâte de Dumnezeu? Nu degeaba a lăsat Sfânta Biserică epitimii şi canoane, ci pentru mântuirea şi curăţirea noastră. Iar dacă nu primeşti epitimia pe care o pune asupra ta părintele tău şi te lepezi de sfaturile şi de mustrările lui, neîncetând a face cele potrivnice, cum vrei să te mântuiesti?
Ţi-e frică să primeşti de la părinte epitimie, care îţi mijloceşte mântuirea, dar părintele se teme cu mult mai mult punând-o asupra ta, ca nu cumva să facă ceva nechibzuit în ce te priveşte şi să nu cadă pentru aceasta sub mânia lui Dumnezeu. De aceea, cu cea mai mare grijă, chemându-L în ajutor pe Dumnezeu însuşi, mai întâi chibzuieşte, şi abia când primeşte încredinţare în suflet te supune de nevoie, cu mare frică, unor anume strâmtorări şi pedepse, ca înaintea lui Dumnezeu însuşi, Care va cere sufletul tău din mâna lui. Iar tu, văzându-l pe părintele tău că se necăjeşte, se întristează şi se cutremură atât de mult pentru tine, temându-se să nu fie el însuşi lepădat de Dumnezeu din pricina ta, nu te vei teme să te mânii împotriva lui, să-i grăieşti împotrivă, să cârteşti când te pedepseşti şi să nu-ţi descoperi înaintea lui sufletul?
Cum crezi că te vei arăta înaintea judecăţii lui Dumnezeu dacă-l dispreţuieşti pe părintele tău, care se îngrijeşte de tine cu atâta dragoste, trăind cu el fără să-ţi pese, ca un străin? Drept aceea, nu doar epitimiile, ci nici măcar despărţirea de obşte şi lipsirea de rugăciunile obşteşti nu aduc folos unuia ca acesta, ci mai vârtos înmulţesc boala şi sporesc răul, fiindcă de oprelişte şi de nemulţumirea părintelui său nu se întristează, nici despărţirea de legătura duhovnicească a obştii nu-l doare, nici nu ajunge să simtă vreo căinţă, ci se necăjeşte şi se teme doar să nu fie ruşinat înaintea privitorilor şi pus la post sau la vreo altă osteneală. Iar pentru despărţirea de obşte poate că se şi bucură, dorind să aibă mai multă slobozenie ca să împlinească voile sale. Pe deasupra, nu ia aminte că odată despărţit, dacă rămâne în îndărătnicia sa, va fi despărţit şi de Hristos şi despuiat de harul dumnezeiesc, supunându-se de tot vrăjmaşului. Dimpotrivă, dacă împlineşte cu smerenie şi cu toată supunerea şi căinţa şi cu zdrobire de inimă canonul pus asupra lui, se învredniceşte nu numai de iertare, ci atrage mult har dumnezeiesc în sufletul său.
Nu este şi nu poate fi boală mai crâncenă la călugăr decât nedescoperirea păcatelor sale înaintea părintelui. Şi mai rău este, totuşi, dacă se mânie pe cei care din milă şi osârdie pentru el, ori temându-se de mânia lui Dumnezeu pentru lipsa străduinţei de a-şi feri fratele de pierzare, ori supunându-se poruncii Sfinţilor Părinţi, îi vestesc părintelui greşelile fratelui. Pe aceştia se cuvine a-i iubi şi a-i cinsti cape nişte binefăcători şi ajutători ai mântuirii lui: în loc de asta, el îi urăşte, cârteşte şi se oţărăşte împotriva lor ca împotriva unor vrăjmaşi - însă nu trebuie deloc să luaţi aminte şi să vă temeţi de această nemulţumire a lui lipsită de judecată, şi din această pricină să nu-i vestiţi părintelui greşelile lui, chiar dacă v-ar tot grăi de rău, ar cârti şi v-ar urî fiindcă aveţi grijă de îndreptarea şi mântuirea lui. Prin această nesimţire a lui, cei ce se îngrijesc de el primesc de la Dumnezeu şi mai mare plată, ca nişte adevăraţi următori ai Săi, fiindcă nici El nu i-a lăsat lipsiţi de Părinteasca Sa purtare de grijă pe cei care îl urau şi îl huleau, ci îi pedepsea şi îi învăţa prin legi sau prin proroci, şi în cele din urmă S-a adus pe Sine jertfă pentru mântuirea celor care piereau, şi prin aceasta mulţi, cunoscând dumnezeiasca iconomie a iubirii Lui de oameni, s-au luminat cu sufletul, şi au fost răniţi de dragostea Lui cea dumnezeiască, şi I s-au predat din tot sufletul, cu toată fiinţa, ca Făcătorului şi Dumnezeului lor.
Şi acest frate stăpânit de boală grea îi urăşte şi-i vrăjmăşeşte pe cei ce se îngrijesc de mântuirea lui şi îl păzesc împreună cu părintele, dar când îşi va veni în fire şi în simţiri le va mulţumi din inimă că nu l-au lăsat să piară desăvârşit în acea boală. Dacă, totuşi, va rămâne nevindecat pentru totdeauna, cei ce se îngrijesc de el se vor afla fără vină şi vor primi de la Domnul plată pentru dragoste şi răbdare.
Cine vrea cu adevărat să se mântuiască nu numai că nu se va oţărî, ci însuşi va ruga cu smerenie întreaga obşte să-i bage de seamă greşelile şi să le vestească părintelui, însă nici el nu tăinuieşte greşelile şi păcatele sale, întrucât crede că vieţuieşte cu fraţi evlavioşi şi temători de Dumnezeu. De aceea, se bizuie fără teamă pe sfaturile lor şi cere cu osârdie sfintele lor rugăciuni, căci cu cât are mai mulţi rugători şi ajutători ai mântuirii sale, cu atât mai tare şi mai puternic se face împotriva păcatelor şi patimilor ce îl luptă.
De aceea părinţii duhovniceşti poruncesc uneori ca fratele să descopere toate căderile sale înaintea întregii obşti, iar uneori părinţii înşişi îl dau în vileag înaintea întregii obşti, ca prin ruşinea cea vremelnică să-i izbăvească sufletul de ruşinea veşnică, precum şi pentru a insufla întregii obşti mila de sufletul lui, ca împreună cu părintele, într-un suflet, să ajute la mântuirea lui şi cu rugăciunile lor să-L plece pe Domnul spre milostivire faţă de el.
Cine se poate păzi şi folosi pe sineşi atât de mult cum păzeşte şi foloseşte obştea duhovnicească un suflet? Iar dragostea şi simplitatea inimii se cunosc cu adevărat numai atunci când călugărul doreşte şi se sileşte să vieţuiască într-un suflet cu obştea şi să nu ţină nimic ascuns, adică nici virtuţile, nici păcatele - iar dacă în vreo privinţă cât de măruntă nu spune adevărul înaintea părintelui duhovnicesc şi a fraţilor, asta arată limpede că nu este legat de ei cu dragoste adevărată în Domnul, ci mai vârtos este stăpânit de duhul mândriei, care îl şi împinge la răutate şi ură faţă de cei ce se îngrijesc de îndreptarea şi mântuirea lui, insuflându-i părere de sine şi nădăjduire în sine.
Iar fraţii cei de un suflet, ce sunt uniţi cu legătura iubirii sfinte, se păzesc şi se ocrotesc unul pe altul de toate greşelile şi slăbiciunile; pentru fiecare din ei, îndreptarea sau căderea fratelui este ca îndreptarea sau căderea sa, şi de aceea se străduie din tot sufletul să se ajute unul pe altul. Iar cel care, văzând greşeala fratelui, nu o bagă în seamă şi nici el însuşi nu-l îndeamnă să se îndrepte, nici părintelui nu-i vesteşte, va fi osândit ca vinovat de pierzarea lui, după cum scrie Sfântul Vasile cel Mare în rânduielile călugăreşti: „Orice păcat trebuie vestit întâi-stătătorului fie de către cel care a greşit, fie de către cel ce are cunoştinţă despre el. Tăinuirea păcatului îi găteşte moarte celui bolnav, fiindcă s-a spus: Boldul morţii este păcatul (I Cor. 15, 56), şi: Mai mult preţuieşte o dojana pe faţă decât o dragoste ascunsă (Parimii 27, 5). Aşadar, nu vă ascundeţi păcatele unul altuia, ca să nu vă faceţi din iubitori de fraţi ucigaşi de fraţi. Nu ascunde nici păcatele săvârşite de tine însuţi!”
Drept aceea, pentru ascultător este lucru fără folos şi fără sporire să vieţuiască pe lângă părinte fără a se preda lui şi a se descoperi lui cu inimă curată, dar şi pentru părinte este cu neputinţă şi nenorocit lucru a fi îndrumător unuia ca acesta, fiindcă neştiind nici împătimiri- le, nici aplecările, nici însuşirile fratelui, cum va putea să-l îndrepte fără greş şi să dezrădăcineze dintr-însul patimile şi năravurile cele rele? In neştiinţă fiind, cu uşurinţă poate să-i hrănească el însuşi patimile şi să-i zgândăre rănile, iar Dumnezeu îl va trage negreşit la răspundere pentru sufletul fratelui dacă-l va ţine pe lângă sine. Aşadar, dacă fratele nu pleacă singur de la părinte, şi nu se supune sfintelor rânduieli, şi rămâne îndărătnic şi neîndreptat, binecuvântat este ca părintele, având destulă pricină, să-l depărteze şi să-l alunge de la sine pe unul ca acesta, deoarece nici un ucenic care s-a predat părintelui său cu credinţă şi cu dragoste, după Dumnezeu, nu rabdă să ţină ceva tăinuit de el, deoarece cred cu neclintire că în mâinile păstorului lor se află viaţa şi moartea lor. După cuvântul Sfântului Simeon Noul Teolog, unul ca acesta nu grăieşte niciodată împotrivă, ci în toate privinţele se supune părintelui din tot sufletul. Iar eu zic oricărui ascultător să nu piardă în zadar vremea vieţii sale dacă nu vrea să se supună în toate, vieţuind după predaniile Sfinţilor Părinţi.
ÎNVĂŢĂTURI DESPRE ASCULTARE, EDITURA SOPHIA
Cumpara cartea "ÎNVĂŢĂTURI DESPRE ASCULTARE"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.