Totul începe cu îndrăgostirea, cu prima întâlnire, cu descoperirea reciprocă. O perioadă fantastică, dar puţini sunt cei care văd în ea şi o perioadă dificilă de încercări, în care ne sunt testate rezistenţa, luciditatea, înţelepciunea şi cunoaşterea de sine, sinceritatea... Este, adică, o perioadă foarte complicată, deşi ni se pare că pur şi simplu zburăm!
Din punctul de vedere al psihofiziologiei, îndrăgostirea este în primul rând o perioadă de neobişnuită însufleţire. Indrăgostitul are o energie enormă: el poate să nu doarmă nopţi întregi, poate să nu mănânce, să facă eforturi extraordinare fără a obosi ori să obosească, dar să se refacă foarte repede, să se cufunde într-o activitate furtunoasă, să scrie versuri, să cânte romanţe etc. Aceasta este o perioadă de mare creativitate. Din punct de vedere medical, ea este caracterizată de intense descărcări hormonale. Medicii descriu acest dezechilibru hormonal ca pe un fel de beţie, altfel spus ca pe o stare de conştiinţă modificată, în care omul nu mai gândeşte adecvat şi nu se mai comportă adecvat şi în care poate comite numeroase greşeli de tot felul. Acesta este însă doar un aspect al adevărului.
Celălalt aspect constă în aceea că avem de-a face cu o perioadă de neobişnuită descoperire a propriei persoane şi a resurselor enorme, de descoperire în tine însuţi a unor laturi total neaşteptate a vieţii duhovniceşti şi psihice, care altfel ar putea să nu ţi se descopere niciodată. Si încă ceva - aici este şi deschiderea către celălalt. Cineva poate fi foarte închis în sine, orientat spre sine, dar când se îndrăgosteşte se descoperă celuilalt - poate pentru prima dată - aşa cum nu se mai descoperă nimănui. Şi pentru o astfel de persoană aceasta poate fi singura şansă de a se deschide. Această deschidere îl poate cuprinde integral pe om, îi poate cuprinde întreaga personalitate. Când e îndrăgostit, omul este capabil să ajungă la transfigurarea o dată pentru totdeauna a întregii sale personalităţi: de pildă, introvertul poate deveni extrovert.
Dar acesta nu este încă tot adevărul. Indrăgostirea scoate la iveală un enorm potenţial creativ: omul descoperă în sine mari energii şi surse de noi decizii, de noi viziuni, de noi realităţi, şi, într-adevăr, în această perioadă poate crea ceea ce n-o să mai creeze niciodată. Din păcate, se întâmplă ca oamenii care au cunoscut puterea creativă a îndrăgostirii să încerce să exploateze lucrul acesta. Unii scriitori, compozitori, actori, regizori se îndrăgostesc iar şi iar, ca să trăiască noi însufleţiri creative. Desigur, aceasta este o manipulare a sentimentelor, şi ea duce la epuizare sufletească, la pustietate lăuntrică.
Eu cred că Domnul îi dă omului această imensă „explozie" a tuturor puterilor sale pentru ca el să facă o descoperire neaşteptată, o ieşire curajoasă din „fortăreaţa" mecanismelor sale de apărare psihologică, să îndrăznească o astfel de unire a două persoane, la care într-o stare lucidă nu se va încumeta niciodată („lucidă" zic din punctul de vedere al hormonilor, sentimentelor, emoţiilor). Pe când în starea aceasta de euforie omul este capabil de gestul cel mai îndrăzneţ din viaţa sa: cel de a ieşi din închistarea sa pentru a se întâlni cu o altă persoană. Din păcate, pentru mulţi oameni fericirea constă tocmai în starea aceasta, şi ea nu se mai găseşte altundeva. Or, fericirea tocmai că nu în asta constă: nu în beţia pasiunii, nu intr-un asemenea extaz, ci în bucuria şi plinătatea fiinţării, bucurie şi plinătate ce se descoperă în dragoste - iar dragostea vine mai târziu. Inceputul - îndrăgostirea - este dat însă tocmai ca să te învingi pe tine însuţi, ca să-ţi învingi fricile şi îndoielile.
O schiţă a dragostei
Imi pare foarte rău că atunci când se vorbeşte despre dragoste, cel mai des este avută în vedere tocmai starea de îndrăgostire, fiindcă aceasta din urmă este de foarte scurtă durată în comparaţie cu viaţa omenească: îndrăgostirea poate ţine de la patru luni până la un an. Desigur asta în medie; cu cât mai puţin acută, mai puţin intensă, este starea de îndrăgostire, cu atât ţine mai mult. Maxim trei ani, şi gata. E important să înţelegem că afluxul de energie, explozia hormonală, starea de conştiinţă modificată - toate acestea încetează din cauze naturale: organismul nu poate suporta mult timp modificări atât de furtunoase. Şi ce, cu asta fericirea se termină? Vă asigur, mulţi oameni sunt convinşi că aşa şi este: s-a terminat perioada de îndrăgostire, s-a dus şi dragostea. Aceasta este o perspectivă primitivă şi, din păcate, răspândită, ce n-are nici o legătură cu dragostea. Fiindcă dragostea nu-i o stare care să vină aşa, deodată, asupra omului, ca un nor pe cer, şi pe urmă să dispară. Nu. Dragostea este viaţă lăuntrică, este activitate, este o întreagă lume lăuntrică, pe care omul o construieşte „cărămidă cu cărămidă", treptat. Pentru creştini, dragostea este Biserică iăuntrică, pe care omul o clădeşte în sine însuşi. Pe când îndrăgostirea poate fi comparată cu perioada în care se pune temelia şi se face o schiţă a viitoarei clădiri a dragostei, care e refăcută ulterior de mai multe ori - şi e firesc să fie refăcută până când descoperim prin propria experienţă că dragostea se ţine pe cinci stâlpi: cunoaşterea, atenţia, respectul, grija şi responsabilitatea.
A te îndrăgosti şi a-l cunoaşte pe celălalt
Când eşti îndrăgostit, ultimul lucru de care ai chef este să gândeşti - şi în special să te gândeşti la anumite sarcini. Şi totuşi, îndrăgostitul are de rezolvat sarcini spirituale importante. In primul rând, trebuie să treacă prin îndrăgostire - să treacă, fără să ia decizii cu privire la intrarea într-o relaţie serioasă, la căsătorie, la divorţ. Indrăgostirea nu este vremea potrivită pentru asemenea decizii. Câte tragedii ar putea fi evitate dacă am şti lucrul acesta!
Iar a doua sarcină de rezolvat în această perioadă este cea de a-I cunoaşte cât mai bine pe celălalt. Cât mai bine, adică să scruteze dincolo de perdeaua idealizării, dincolo de măşti, deoarece se ştie că atunci când suntem îndrăgostiţi vedem în celălalt ceea ce e mai bun şi evităm sau pur şi simplu nu suntem în stare să vedem ceea ce este rău. Aşa e omul: când se întâlneşte cu celălalt îşi pune fără să vrea anumite măşti; când se îndrăgosteşte, şi-o pune pe cea mai bună dintre ele. în această perioadă e foarte greu să îţi dai seama cum e de fapt omul de care te-ai îndrăgostit. Or, este evident că decizia continuării relaţiei poate fi luată doar după ce ne-am cunoscut destul de bine unul pe altul din cele mai diverse laturi. Dacă cunoaşterea celuilalt este imposibilă, a dezvolta în continuare relaţia e ceva care se compară cu a intra orbeşte într-un câmp minat.
Cunoaşterea reciprocă şi respectul reciproc încă din stadiul de îndrăgostire le dă celor doi posibilitatea de a fi fericiţi împreună - însă aceasta este, ca să zic aşa, o fericire responsabilă: fără ca ei să-şi piardă capul, fără să fie îmbătaţi de patimi. Lucrul acesta e foarte important.
Ce este dragostea fără cunoaştere, dragoste oarbă? De pildă, dragostea copilului faţă de părinţi. Copilul îşi iubeşte părinţii absolut orbeşte, el nu-i cunoaşte, fiindcă trăieşte oarecum în interiorul lor. Pentru el, mama şi tata sunt o parte inseparabilă a vieţii sale. Copilul îşi cunoaşte părinţii pentru prima dată la vârsta adolescenţei, când încearcă să se separe de ei. Şi aici, în sfârşit, îşi priveşte părinţii fără a-i idealiza. Şi totuşi, nici aceasta nu se poate numi cunoaştere obiectivă - este o primă tentativă. Ei bine, la fel e şi cu îndrăgostiţii. Când se sfârşeşte perioada de îndrăgostire, la ei apare posibilitatea firească de a se privi unul pe celălalt mai mult sau mai puţin lucid şi de a reflecta: „Cine eşti tu? Vreau să dezvolt în continuare relaţia cu tine sau nu vreau?"
Zona de risc
Este o tragedie uriaşă atunci când îndrăgostirea trece şi cei doi se văd unul pe celălalt fără ochelari roz, dar ei au întreţinut deja relaţii sexuale sau - Doamne, fereşte - chiar s-au căsătorit. Şi vine înţelegerea faptului că nu vor să continue relaţia lor, că sunt străini unul de celălalt, iar diferenţele dintre ei sunt atât de profunde, în cât sunt cu neputinţă de depăşit. Asta priveşte şi diferenţele religioase, şi pe cele de viziune asupra vieţii în general, şi chiar diferenţele sociale. O mezalianţă este un lucru absolut real, şi ea nu va dispărea niciodată. Şi nu trebuie să credem că în vremurile noastre, când nu mai există bariere de castă, când nu mai există împărţire formală în aristocraţi, negustori, cler, ţărani şi proletari, nu mai există nici mezalianţe. Această părere este total greşită.
Bărbaţii şi femeile care aparţin aceluiaşi grup social au şanse mai mari de a construi o relaţie mai apropiată, o relaţie de încredere. Dacă ei sunt din grupuri sociale diferite ori sunt total diferiţi ca nivel de studii, se află deja în zona de risc. Cel mai degrabă, între ei vor apărea diferende serioase, care îi pot duce la limita ruperii relaţiei. Şi practica arată că lucrul acesta se întâmplă tot timpul: divorţează persoane provenite din grupuri sociale diferite, din culturi diferite, din tradiţii religioase diferite. Sugem odată cu laptele mamei foarte multe particularităţi de acest gen şi le ducem cu noi prin viaţă, câteodată fără să ne dăm seama. Şi dacă ele nu comod cu particularităţile corespunzătoare ale celui drag, lucrul acesta poate deveni prilej de conflict.
Poate ieşi la iveală faptul că există contradicţii esenţiale între personalităţile soţilor şi că aceştia nu pot renunţa la ele. De pildă, tradiţiile familiilor lor parentale respective. Tocmai aceasta este, in mod frecvent, cea dintâi criză din viaţa de familie. Tânărul soţ îşi sună mama şi-i spune: „Mama, nu face bine omleta! Nu o face ca noi!" Câteodată, aşa ceva este suficient pentru a distruge căsnicia. Sau fiica îşi sună mama: „Mama, sforăie noaptea şi îşi aruncă ciorapii prin casă! Zice că la ei aşa se obişnuieşte." Pentru un străin, lucrurile acestea pot părea bagatele, nişte prostii, dar, din păcate, ele pot deveni cauză de serios conflict.
In vremea noastră se întâlneşte în mod frecvent genul de mezalianţă când unul dintre soţi are studii superioare, iar celălalt nu. Pe urmă vin copiii, soţiei nu-i mai arde de studii, şi astfel se pun bazele unei crize foarte serioase, care se va face apoi simţită. Şi numai dacă ambii soţi au o atitudine spirituală lucidă faţă de această diferenţă de studii o vor putea depăşi (iar în viitor, poate, chiar echilibra şi şterge). Acesta este însă un factor foarte important, care nu trebuie subapreciat.
O situaţie deosebit de dificilă apare în familiile care, în ce priveşte tradiţiile culturale naţionale şi/sau cele religioase, sunt destul de diferite una de alta. Să zicem că la noi se pot uni printr-o alianţă matrimonială o familie de orăşeni ruşi şi o familie de, să zicem, ţărani tătari. Două credinţe diferite, două tradiţii diferite, două etnii diferite. Ele au foarte puţine elemente comune, atâta doar că toţi vorbesc ruseşte. Poate exista dragoste între doi tineri din asemenea familii? Şi încă cum! Dar ce este de făcut? Să se încumete la o asemenea căsătorie pot numai un bărbat şi o femeie care se iubesc foarte mult. A fi fericit într-o astfel de căsnicie e greu, însă posibil. Apropo, din asemenea căsătorii mixte rezultă copii foarte puternici, frumoşi şi talentaţi - lucrul acesta s-a observat de mult. Prin ce crize trec însă părinţii lor, nimeni nu ştie.
Fragment din cartea "Cartea despre fericire", Editura Sophia
Cumpara cartea "Cartea despre fericire"
-
Indragostirea: un inceput, nu o cale!
Publicat in : Editoriale -
Relatia de dragoste nu trebuie confundata cu indragostirea
Publicat in : Credinta -
A da si a lua
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.