Sf. Paisie Aghioritul spunea că evlavia este darul lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, o mare virtute, pentru că cel evlavios atrage şi primeşte harul divin, care rămâne cu el. Evlavia înseamnă deopotrivă frica de Dumnezeu şi „sensibilitate duhovnicească”.

În sufletul care este cucernic se găseşte o „plăcere adevărată”, pentru că Însuşi Dumnezeu, într-un chip tainic, îl mângâie pe cel „zdrobit la inimă” (Sf. Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2009, pp. 119-120).

Cât despre trăsăturile omului evlavios, Părintele Paisie Aghioritul sublinia faptul că acesta simte prezenţa lui Dumnezeu, a îngerilor şi a sfinţilor, iar mişcările lui sunt fine şi atente.

De asemenea, el simte alături îngerul lui păzitor și are mereu în minte faptul că trupul său este Biserică a Duhului Sfânt; trăieşte simplu, în curăţie şi sfinţenie. Pretutindeni se comportă cu atenţie şi grijă, şi toate cele sfinte le simte ca fiind vii.

De aceea, omul cucernic ia aminte să nu fie în spatele lui icoane, nu pune Evanghelia sau o carte duhovnicească acolo unde stă, pe canapea sau pe scaun. Dacă vede o icoană inima îi tresare, iar ochii i se umplu de lacrimi. (Sf. Paisie Aghioritul, „Trezire duhovnicească”, Edit. Publistar, Bucureşti, 2000, p. 129).

Într-un cuvânt, orice săvârşeşte omul cucernic, pe toate le face firesc, pentru că aşa simte înlăuntrul lui. În interiorul fiecăruia există evlavia firească, dar dacă omul nu o cultivă, atunci, prin uitare, se poate cădea în „nesimţire” duhovnicească.

Felul de a fi al credinciosului evlavios deşteaptă evlavia în cei din jur, pentru că gesturile lui se transmit atunci când există dispoziţie bună şi smerenie în sufletul aproapelui.

De aceea, pentru a dobândi evlavie, omul trebuie să trăiască, sau să aibă legături, cu oameni cucernici, şi să ia aminte la comportamentul lor.

Dacă cineva nu are evlavie atunci nu are nimic, deoarece cel evlavios vede curat orice este sfinţit, aşa cum este în realitate, chiar dacă nu are un spirit cultivat.

Cel care nu are cucernicie poate să cadă în greşeli şi chiar în erori dogmatice. Nu este nevoie de multă ştiinţă de carte ca să dobândim evlavia. Pentru aceasta, Sf. Paisie Aghioritul povăţuia spre lectura Vieţilor Sfinţilor Părinţi, fie şi numai câteva rânduri pe zi, pe care le aprecia ca „vitamine foarte întăritoare”.

Cuvioșia sa a vorbit şi despre „evlavia seacă sau exterioară”, care constă doar din gesturi formale, fără simţire lăuntrică. Evlavia se vede din felul cum ne mişcăm, din felul cum luăm anafora, cum ne închinăm. Cel cucernic are evlavie în mod special la icoane, la persoanele zugrăvite pe ele.

În trecut oamenii, atunci când se îmbolnăveau, luau untdelemn din candelele lor, se ungeau şi se făceau bine. Acum însă cei mai mulţi au candela de formă, doar ca să lumineze, în timp ce untdelemnul folosit îl aruncă în chiuvetă, atunci când spală candela.

De aceea, Părintele Paisie îndemna să luăm aminte la cele sfinte, întrucât în lucrurile simple şi aparent neînsemnate se vădeşte evlavia adevărată:

„Pe cât putem, să luăm aminte în toate. După Sfânta Împărtăşanie, sau după ce luăm anafora, sau după Sfântul Maslu este bine să ne ştergem mâinile cu puţină vată udată cu spirt, după care s-o ardem.

Când măturăm Sfântul Altar, cele adunate să le aruncăm în mare sau să le ardem la un loc curat, pentru că se poate să fi căzut jos anafora sau vreo părticică din Sfintele Taine. Fireşte, dacă cade jos o părticică din Sfintele Taine, Hristos nu va sta să fie călcat în picioare, însă pleacă harul de la noi” (Ibidem, p. 136).

Sf. Paisie mai spunea că femeia, prin firea ei, trebuie să aibă mai multă cucernicie decât bărbaţii. Aceştia, atunci când nu au evlavie, sunt oarecum indiferenţi faţă de cele sfinte. Femeile însă, dacă îşi pierd evlavia, ajung să facă lucruri nepotrivite.

Duhul ortodox în care Se odihneşte Domnul Iisus Hristos înseamnă simplitate şi cucernicie, în nici un caz logica abstractă omenească.

De aceea, creştinul nu trebuie să fie „fanatic”, ci să aibă dragoste faţă de toţi oamenii, altfel se ajunge la un mod ciudat de logică, care dă dreptul oricui de a-l judeca pe aproapele, după propriile criterii.

Evlavia e bună, dar nu fără discernământ, pentru că altfel „sensibilitatea duhovnicească” se întinează de „îngustimea minţii”. Iar fără discernământ duhovnicesc, adevărul rămâne la nivelul literei legii, despre care Sf. Apostol Pavel spune: „litera ucide, iar duhul face viu” (II Co. 3, 6) (Ibidem, p. 77).

Sf. Paisie Aghioritul a vorbit şi despre cauzele care determină împietrirea inimii faţă de cele sfinte. Una dintre ele este îndrăzneala ce vine din neascultare, care alungă evlavia şi cultivă lipsa de respect, obrăznicia fiind cea mai mare piedică în calea harului divin.

„Libertatea lumească” a marginalizat evlavia, definind-o ca pe o categorie morală perimată și, în acelaşi timp, a călcat în picioare politeţea şi normele sociale, chiar şi pe cele mai elementare.

Și de aici, ceea ce simțim mulți dintre noi, pe propria noastră piele: lipsa bunului simț, răzvrătirea, agresivitatea verbală și comportamentală...

Sorin Lungu