Spovedania sau taina pocăinţei este foarte folositoare şi mântuitoare şi este una dintre cele şapte Taine ale Bisericii noastre şi cea de-a doua doar după Sf. Botez. Sf. Botez are harul de a şterge păcatul originar - pe care toţi oamenii care se nasc l-au primit ca pe o moştenire de la Adam - pentru toţi cei ce au fost botezaţi în Numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh. Aşadar, celor ce sunt botezaţi în Numele Sfintei Treimi li se dăruieşte iertarea păcatelor atât ale celor de acum, cât si ale celor trecute. Acelaşi lucru se întâmplă în Taina Spovedaniei. Omul primeşte un al doilea botez prin Taina Spovedaniei şi este curăţit de păcatele de după Botez. Când omul se pocăieşte, îşi mărturiseşte păcatele şi se hotărăşte să nu le mai repete, ci să le urască, este mereu iertat pentru greşelile şi păcatele sale. Devine drept exact în acel moment, întocmai precum tâlharul care a dobândit Raiul într-o clipă, fiindcă s-a pocăit.
Domnul l-a iertat pe tâlhar şi i-a deschis porţile Raiului deoarece i-a cunoscut pocăinţa: nu a fost precum cea a multora, mai ales a celor din zilele noastre, care nu se căiesc sincer, cu adevărat, ci cu ipocrizie si cu înşelăciune, deoarece nu se căiesc cu inima, ci doar cu buzele, gura şi limba. Chiar şi femeii adultere - fiindcă s-a pocăit - i s-au iertat păcatele. Şi aşa se întâmplă cu fiecare om care se pocăieşte cu adevărat şi îşi mărturiseşte păcatele. Dumnezeu, prin duhovnicului său, îi dăruieşte iertarea păcatelor şi devine asemenea unui nou născut. „Vărsarea unei lacrimi”, spune Sf. Grigorie Teologul, „este asemenea băii Botezului, iar un suspin adânc aduce înapoi harul Sfântului Duh, care S-a retras pentru o vreme”.
Păcatul alungă Harul lui Dumnezeu de la om. Păcătosul, atunci când păcătuieşte, se îndepărtează de Dumnezeu şi se apropie de diavolul, care-l primeşte cu braţele deschise şi îl face prietenul lui. Acesta nu mai este prieten şi ucenic al Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos, ci ucenic, prieten, slujitor şi unealtă a celui rău. Insă, când acesta, care-şi retrage făgăduinţele făcute la Botez că se va uni pururea cu Hristos şi devine prieten al vrăjmaşului, pe care a făgăduit să-l scuipe şi ale cărui lucrări să le urască, când acest păcătos, care Il părăseşte pe Dumnezeu şi binefacerile Sale, deşi a fost răscumpărat cu Scump Sângele lui Hristos de la veşnicul blestem şi a devenit copil al lui Dumnezeu... vă spun că, atunci când se pocăieşte, îşi mărturiseşte păcatele, suspină şi varsă lacrimi, se sfinţeşte şi este mântuit, indiferent câte păcate ar fi săvârşit.
Acesta devine moştenitor al împărăţiei Cerului. Dumnezeiescul Hrisostom, mângâietorul păcătoşilor şi, după Sf. Ioan Botezătorul, cel de-al doilea propovăduitor al pocăinţei, este uimit de felul în care Dumnezeu îl face pe păcătosul care-şi mărturiseşte păcatele şi se hotărăşte să nu mai păcătuiască, drept într-o clipită. El exclamă: „O, măreţie a iubirii de oameni! O, bunătate fără de măsură! De îndată ce păcătosul îşi mărturiseşte păcatele şi îşi arată încrederea în Dumnezeu, Dumnezeu îl face dintr-o dată drept”.
Atâta vreme cât un păcătos se pocăieşte cu adevărat, Dumnezeu îl face om drept într-o clipită. Imi amintesc o minune despre o femeie păcătoasă, care a avut loc în Miercurea cea Mare, ziua în care Hristos a iertat-o pe femeia adulteră.
O femeie, ce săvârşise mulţi ani păcatul adulterului, a ajuns la cunoştinţa păcătoşeniei sale. Fusese foarte bogată, dar în loc să-şi folosească averea spre folosul ei sufletesc, ajutându-i pe săraci, ca să primească răsplată de Sus, şi-a risipit averea pe plăceri păcătoase, distracţii, dansuri, teatre şi desfrânare. Intr-o bună zi, auzind o predică şi apoi citind o carte primită de la un creştin iubitor de Hristos, a ajuns să-şi cunoască starea ei şi şi-a mărturisit păcatele cu o mare frângere de inimă. Avea atâta stăpungere de inimă încât, în timpul spovedaniei plângea mereu, vărsând şiroaie de lacrimi, pătrunsă de o mare remuşcare şi de o sinceră pocăinţă.
Văzându-i pocăinţa, duhovnicul a încurajat-o şi i-a spus să nu se teamă şi să nu se întristeze, căci Dumnezeu a iertat-o. In clipa în care el i-a citit rugăciunile de iertare, ea a simţit o uşurare de greutatea păcatelor. Apoi a luat binecuvântare de la duhovnic şi a pornit spre casă. Ieşind din mănăstire, la o mică distantă, a văzut o colibă şi, cu ajutorul, luminarea şi călăuzirea lui Dumnezeu, s-a îndreptat spre ea. Acolo a găsit un monah lepros, plin de răni, şi i s-a făcut milă de el. Atunci ea l-a întrebat: „De ce te afli aici?”. „Nu pot intra în mănăstire fiindcă îi pot îmbolnăvi şi pe ceilalţi. Boala mea este contagioasă”, a răspuns leprosul (pe vremea aceea se credea că lepra e contagioasă). Femeia a fost cuprinsă de o mare milă şi a spus: „Dumnezeu pedepseşte un cuvios cu atâtea răni, în vreme ce eu, fiică risipitoare, murdară şi necurată nu pătimesc nimic? Dumnezeu ar trebui să-mi dea mie această suferinţă si boală!”.
Apoi l-a întrebat pe lepros: „Vrei să te iau acasă la mine, ca să te îngrijesc?”. „Dacă îmi vei face un bine atât de mare, mă voi ruga lui Dumnezeu să-ţi dăruiască Raiul - să dobândeşti un bun locaş în împărăţia Cerurilor”. „Mulţumesc”, a continuat leprosul, „şi te rog să faci această faptă de suflet mântuitoare, căci sufăr foarte tare. După cum vezi, sunt părăsit de toţi şi nu este nimeni să-mi poarte de grijă”.
După această discuţie, femeia i-a spus să aştepte puţin până va găsi un cal sau un măgar, ca să-l ducă la casa ei. Ajunşi aici, aceasta l-a spălat şi i-a schimbat de îndată hainele, apoi l-a aşezat într-o cameră curată, unde s-a îngrijit de el cu propriile sale mâini. Atunci când a sosit Miercurea cea Mare, în timp ce se citea Evanghelia, când a ajuns la paragraful în care se povestea cum femeia adulteră a adus mirul cel de mare preţ, s-a dus la patul leprosului şi a întrebat: „Ce altceva pot face pentru tine?”. „Ce să faci mai mult decât ai făcut până acum?” a răspuns el. Atunci ea a adus un vas cu mir şi a început să-i spele leprosului picioarele şi să i le şteargă cu părul capului ei, vărsând lacrimi de pocăinţă în tot acest timp.
Văzând Domnul marea ei pocăinţă, în acel ceas un cutremur a cuprins casa fostei desfrânate şi s-a auzit un glas care grăia: „Pentru marea ta smerenie şi pocăinţă iertate, îţi sunt păcatele tale”. Un fulger de lumină s-a pogorât din cer şi, odată cu acesta, leprosul s-a vindecat complet, ne mai rămânând nici urmă din boala sa. Iată ce face puterea adevăratei pocăinţe şi smerenii!
Pocăinţa fără smerenie nu înseamnă nimic. Si noi trebuie să ne smerim, fiindcă suntem păcătoşi, dar să o facem sincer. Pocăinţa să fie însoţită de smerenie, altminteri nu ne folosim duhovniceste. De aceea, trebuie să ne pocăim cu adevărat, ca desfrânata, ca Sf. Maria Egipteanca, ca Sf. Pelaghia, ca Fiul cel Risipitor, ca tâlharul şi ca atâţia alţi mari păcătoşi. Atunci Dumnezeu ne va tămădui şi trupul şi sufletul si încă mai ales sufletul, căci ce folos are tămăduirea trupului, care va muri mâine, dacă nu e tămăduit şi
sufletul nostru cel veşnic.
Dacă sufletul e vindecat şi pleacă pregătit, va fi însoţit de îngerii luminii şi va merge la Cer. Acolo va auzi glasul Domnului: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!
Fie ca Bunul Dumnezeu să ne dăruiască adevărata pocăinţă şi virtute, aşa încât, prin pocăinţă şi fapte bune, să ne facem părtaşi Cereştii împărăţii a Tatălui si a Fiului si a Sfântului Duh. Amin!
Fragment din cartea "Pelerinul către cer: Părintele Filotei Zervakos", Editura Evanghelismos
Cumpara cartea "Pelerinul către cer: Părintele Filotei Zervakos"
-
Marturisirea pacatelor
Publicat in : Sfintele Taine -
Marturisirea pacatelor
Publicat in : Pilda zilei
-
Spovedania la distanta. Telefonul si internetul.
Publicat in : Editoriale -
Ne putem spovedi fara a tine post?
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.