Am început să vorbim despre trufie, despre felul în care ne împiedică să ne pocăim, în care ne abate de la pocăinţă. Sfinţii Părinţi spun că „de obicei nimic nu dă naştere trufiei atât de mult ca o conştiinţă neîmpovărată, dacă nu suntem cu luare-aminte. De aceea si Hristos, ştiind că patima aceasta vine la noi după faptele cele bune, le-a grăit ucenicilor: când veţi face toate acestea, să ziceţi: slugi netrebnice suntem (Lc. 17, 10)”, altfel spus „chiar dacă aţi fi plini cu prisosinţă de toată virtutea, să nu vă mândriţi, ci să spuneţi: nu al nostru, ci al numelui Tău este tot ce facem”. Păcătoşii nu au pricini să se mândrească, iar pe drepţi îi paşte în această privinţă o mare primejdie. Trebuie să ne temem de trufie nu atât când nu facem nimic, ci mai ales când am făcut deja ceva.

Cu ce ne putem mândri? Sfinţii Părinţi spun că omul n-are cu ce să se mândrească: „Sunt ale tale numai virtuţile pe care le-ai împlinit fără ajutorul minţii, pentru că mintea însăşi ţi-a fost dată tot de la Dumnezeu. Pe seama osârdiei tale să pui doar nevoinţele pe care nu le-ai făcut în trup, fiindcă nici trupul nu-i al tău, ci e făptura lui Dumnezeu”, zice Ioan Scărarul. Ca atare, orice am face nu este al nostru, ci al lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel că nu ar fi trebuit deloc să facem răul, dar noi ne-am băgat singuri în suflet păcatul şi stricăciunea. Toate darurile duhovniceşti sunt ale iui Dumnezeu. Tu, dacă ai minte, nu te poţi mândri cu avutul altuia, cu haina altuia, cu scrierea altuia, pentru că ştii prea bine că nu sunt ale tale. La fel şi faţă de Dumnezeu. „Te poţi mândri numai cu păcatele tale”, zice un Sfânt Părinte. Iar să te mândreşti cu ceea ce ţi-a dat Domnul e cea mai mare nebunie, fiindcă aceste daruri, după cum spune Isaac Şirul, nu sunt avutul tău, ci ţi-au fost date de Dumnezeu, şi dacă nu vei umbla după poruncile Lui şi după voia Lui Domnul îşi va lua de la tine darurile Sale, avutul Său, şi vei semăna cu un om căruia i s-a luat tocul care tocmai fusese înmuiat în cerneală. Trebuie să ne amintim că toate acestea nu-s ale noastre, ci sunt bogăţia Domnului, pe care noi nu facem altceva decât s-o risipim şi să o stricăm.

Domnul spune că cel ce are în sine trufie are drac înlăuntrul său. „Călugărul trufaş nu are nevoie de drac, pentru că singur s-a făcut sieşi drac şi potrivnic”, citim la Ioan Scărarul. Orice ar face un asemenea om este în zadar şi nu va aduce nici un folos. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că monahul trufaş nu se dă în lături de la nimic - nici de la rugăciune, nici de la post, nici de la priveghere, nici de la dormitul pe pământul gol, nici de la alte nevoinţe grele -, însă le face pe toate atâta vreme cât îi convine dracului ce şade în el, atâta vreme cât le face pentru egoul său, pentru că omul ce se slăveşte în deşert este, precum am spus, închinător la idoli.

Se cuvine, mai ales în zilele de pocăinţă, să uităm de toate virtuţile noastre, pentru că toate sunt ale lui Dumnezeu: cel ce se mândreşte cu ele se află într-o stare groaznică, pentru că are în sine drac. Unui asemenea om îi poate ajuta numai Dumnezeu şi, după cum spune Ioan Scărarul, rana lui „nu se tămăduieşte de către oameni”. Ne putem doar ruga pentru un asemenea om, dar nu-l putem ajuta nici cu cuvântul, nici cu fapta: „Cine este robit de trufie, acela are trebuinţă de ajutorul lui Dumnezeu însuşi, căci deşartă e pentru unul ca acesta izbăvirea cea de la oameni”. Cum să ne luptăm cu starea aceasta? Dacă am săvârşit un lucru bun, trebuie să ne amintim că sub masca mulţumirii aduse lui Dumnezeu se strecoară ades trufia. Să ne amintim de vameş şi de fariseu. Fariseul chiar era altfel decât vameşul, vameşul n-avea faptele lui - dar prin slava deşartă şi-a nimicit singur răsplata. Nu se cuvine să începem rugăciunea, mai ales de mărturisire şi mulţumire, zicând: „slavă Domnului, nu am cutare şi cutare păcat, fac cutare şi cutare lucru bun”. Şi deseori facem aşa. Ioan Scărarul spune despre trufie: „Să ascultăm, toţi cei ce vrem să scăpăm din această groapă: foarte ades această patimă primeşte hrană de la mulţumirea adusă lui Dumnezeu. Am văzut oameni care cu gura mulţumeau lui Dumnezeu semeţindu-se în cugetele lor. Despre aceasta dă mărturie limpede fariseul, care a zis: Dumnezeule, îţi mulţumesc (Lc. 18, 11)”.

Ideea este nu că nu trebuie să mulţumim lui Dumnezeu pentru tot ce facem - pentru că, intr-adevăr, toate sunt ale Lui, darul Lui -, ci că zicând: „Iţi mulţumesc fiindcă am devenit atât de bun” punem accentul pe noi înşine. Aşadar, aceia dintre noi care au unele faptele bune trebuie să-şi aducă aminte că mărturisirea şi mulţumirea trebuie să înceapă cu pocăinţa şi cu smerenia, şi de-abia apoi putem da mulţumită lui Dumnezeu, în primul rând pentru faptul că ne dă vreme de pocăinţă. Trebuie să ne amintim că nu ne putem apropia de Dumnezeu în trufie. De la rugăciunea de mulţumire fariseică nu putem aştepta nimic mântuitor, nimic folositor pentru pocăinţă.

Trufia ne împiedică în primul rând să ne pocăim, ne depărtează de pocăinţă, pentru că în esenţa sa este „lepădare de Dumnezeu” şi de ajutorul Lui, „născocire drăcească”, şi dacă încă nu avem asta în noi, apoi avem deja „defăimarea aproapelui şi trâmbiţarea neruşinată a propriilor osteneli”.

Trebuie să ne amintim si că în aceeaşi măsură cu trufia aduce piedici pocăinţei şi deznădejdea. Deznădejdea este de două feluri: uneori vine din mulţimea păcatelor şi multa întristare, alteori - din trufie şi semeţie. Dacă toată vremea m-am socotit bun, toată vremea am nădăjduit în mine însumi, în puterile mele, am crezut că nu sunt la fel ca ceilalţi, şi deodată am căzut, arătându-mă mai rău chiar decât toţi, bineînţeles că în mine ia naştere deznădejdea. Despre aceasta vorbeşte Ioan Scărarul: „Este o deznădejde care vine din mulţimea păcatelor şi din împovărarea conştiinţei şi din întristarea nesuferită, când sufletul, din pricina mulţimii răutăţilor sale, se afundă, şi de greutatea lor se îneacă în adâncul deznădăjduirii. Este însă şi un alt fel al deznădejdii, care vine din trufie şi semeţie, când ceia ce au căzut socot că nu au meritat această cădere. Cel ce va cugeta adânc la lucrul acesta va afla că între unii şi ceilalţi este deosebire: cei dintâi se lasă pradă nepăsării, iar ceilalţi, în deznădejdea lor, se ţin şi de nevoinţă”. Bineînţeles că nici o deznădejde, nici cealaltă nu pot să ne aducă la pocăinţă.

Cum să ne luptăm cu deznădejdea ce vine din trufie? De acest fel de deznădejde ne vindecă, după Ioan Scărarul, smerenia şi neosândirea aproapelui, iar de cea care ia naştere din păcate ne mântuieşte gândul la milostivirea Domnului, Care a zis că trebuie să iertăm aproapelui nostru de şaptezeci de ori câte şapte. „Insă de cea dintâi tămădui esc înfrânarea şi nădejdea cea bună, iar de cea din urmă - smerenia şi neosândirea nimănui”. Trebuie să ne amintim că deznădejdea este un mare păcat şi să nu uităm sfatul pe care l-a dat Domnul lui Petru. Dacă El ne-a poruncit nouă, care suntem slabi, să iertăm atât, cu cât mai mult ne va ierta El dacă ne vom pocăi? Ioan Scărarul spune: „Nu te îngrozi nici de ai cădea în fiece zi si nu te abate de la calea lui Dumnezeu, ci stai cu vitejie”. „Când întristarea pentru păcate ne trage spre deznădejde, să nu încetăm să ne amintim că Domnul i-a poruncit lui Petru să-l ierte pe cel ce a păcătuit de şaptezeci de ori câte şapte (Mt. 18, 21) - iar Cel ce a dat această poruncă altuia, fără îndoială că o va împlini neasemuit mai mult El însuşi”.

Deznădăjduirea ce are loc în urma trufiei, atunci când omul pierde credinţa în sine însuşi, în puterile proprii, singurele în care nădăjduia mai înainte, îi duce pe unii până la sinucidere.

„Dimpotrivă, că se luptă cu noi semeţia să ne sârguim a ne aminti spusa Sfântului Apostol Iacov: cela ce va păzi toată legea duhovnicească, dar va greşi cu o singură patimă - semeaţa cugetare, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile (Iacov 2, 10).

Aşadar, înaintea zilelor de pocăinţă care vin trebuie să ne aducem aminte că cele mai însemnate piedici în calea pocăinţei sunt trufia şi deznădejdea. Cu trufia trebuie să se lupte nu numai cei ce au puţină credinţă în Dumnezeu, ci şi cei ce vor să străbată până la sfârşit calea mântuirii şi au unele fapte bune. Iar după aceea să mulţumim lui Dumnezeu mai mult nu pentru virtuţi, ci pentru pocăinţa pe care El ne-o dă, pentru că faptele bune nu-s ale noastre.

După cât s-ar părea, deznădejdea şi trufia sunt potrivnice una alteia din fire, însă - ciudat lucru - ele pot da mâna ca să ne împiedice de la pocăinţă. Ioan Scărarul scrie: „După cum nunta şi moartea sunt potrivnice între ele, nici trufia şi deznădejdea nu au împreună-glăsuire între ele; însă din reaua meşteşugire a dracilor putem vedea intr-un singur om amândouă aceste patimi”.

Trebuie să ne străduim, pe cât ne stă în putere, să sporim în virtute, dar totodată să vedem în toate faptele noastre bune nu meritul nostru, ci meritul lui Dumnezeu - şi atunci, puţin câte puţin, vom nimici îngrăditura ce ne desparte de pocăinţa adevărată.

SFÂNTUL SFINŢIT MUCENIC SERGHIE MECIOV

Fragment din cartea "Cum sa supravietuim duhovniceste", Editura Sophia

Cumpara cartea "Cum sa supravietuim duhovniceste"

• Iubirea de sine
  Publicat in : Religie
• O singura problema adevarata - iubirea de sine
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: