Dacă povăţuirea altora, „conducerea lor la cunoaşterea lui Dumnezeu” e pentru gnostic împlinirea unei datorii sfinte, acest lucru trebuie întreprins cu cea mai mare discreţie. In ce priveşte conţinutul, învăţătura trebuie să se orienteze după posibilităţile de cuprindere duhovnicească ale ucenicului. Nu trebuie să fie încredinţate tuturor toate, nici în orice vreme. Asupra acestui punct Evagrie e deosebit de strict şi nu fără motiv insistă asupra faptului că, dat fiind acest lucru, „cărţi ca acestea [mai cu seamă Kephalaia Gnostika] nu trebuie făcute accesibile celor nepregătiţi”1.
Atingem aici delicata problemă a ceea ce se numeşte de regulă „ezoterismul” evagrian. După părerea mea, ar trebui să vorbim mai degrabă de o disciplină sau pedagogie a secretului (arcana). Intr-un capitol ulterior vom trata mai în detaliu această chestiune.2 Aici e de ajuns constatarea preliminară că o astfel de introducere treptată în misterele revelaţiei era extrem de familiară creştinismului antic, găsindu-se la Hristos însuşi şi apoi la Pavel, pe care Evagrie îi invocă adeseori.
*
Ceea ce cititorului modern i-ar putea apărea doar drept un semn de prudenţă calculată este, după Grigorie din Nazianz pe care Evagrie îl invocă aici ca martor, mai degrabă o trăsătură esenţială a virtuţii dreptăţii.
Lucrul dreptăţii e acela de a da fiecăruia cuvintele/raţiunile după vrednicia lui: pe unele vestindu-le nedesluşit, pe altele însemnându-le în enigme, iar pe altele lămurindu-le spre folosul celor mai simpli.3
Acest lucru l-a făcut şi Evagrie, aşa cum afirmă de altfel explicit, în trilogia sa alcătuită din tratatele Praktikos, Gnostikos şi Kephalaia Gnostika4, fapt arareori luat în seamă de interpretările moderne ale învăţăturii sale.
Discreţia cerută de dreptate trebuie să se orienteze după vrednicia5 sau, cum se spune aici, „după starea” (katastasis) auditorului, după cum a facut-o deja însuşi Pavel, pe care Evagrie îl invocă pe bună dreptate.
Dacă „cine păcătuieşte e rob păcatului”6, atunci oricine se reţine de la rău şi stăpâneşte asupra demonilor prin virtuţi, stăpâneşte peste „stăpânii cei răi”7. Unul ca acesta se face şi „econom al tainelor lui Dumnezeu”8, care împarte potrivit stării fiecărui frate cunoaşterea duhovnicească, dat fiind că pe corinteni îi adapă cu lapte9, dar pe efeseni îi hrăneşte cu hrană tare10 şi vorbeşte cu ei despre înălţime, lăţime, lungime şi adâncime...11
„Dimensiunile”12 numite anterior ţin de învăţătura „mai înaltă” privitoare la „judecata”13 lui Dumnezeu, care trebuie să rămână ascunsă tinerilor şi oamenilor din lume, fiindcă „ei nu cunosc chinul sufletului raţional osândit la neştiinţă”14. La fel stau lucrurile şi cu învăţătura despre „pronia” lui Dumnezeu, de care „se izbesc aproape toţi” şi asupra căreia de aceea trebuie să medităm singuri, precum a învăţat Evagrie de la faimosul său contemporan, Didym cel Orb15. Termenii „judecată” şi „providenţă” desemnează învăţăturile controversate privitoare la existenţa şi căderea sufletelor, precum şi la căile prin care Dumnezeu va împăca cu Sine însuşi la sfârşitul timpului întreaga creaţie, învăţături care şi astăzi „îi scandalizează aproape pe toţi”.
Pace multă au cei ce iubesc legea Ta
şi nu este sminteală întru ei.
Dacă „cei mici” se scandalizează - căci se spune: „cine va scandaliza pe unul din aceştia mici”16, dar cei care iubesc pe Domnul nu se scandalizează -, atunci „cei mici” nu iubesc pe Domnul. De aceea ei nu cunosc nici raţiunile lucrurilor făcute [de Dumnezeu], pentru care se scandalizează.17
Ceea ce scandalizează pe „cei mai mici” în adevărata iubire dumnezeiască e, ca şi pe vremea lui Iisus însuşi18, „iubirea de nepătruns” a Tatălui19, Care vrea să îi mântuiască nu numai pe „cei drepţi, care n-au nevoie” de mântuire20, ci, întrucât este „Tatăl tuturor”21, „vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoaşterea adevărului să vină”22. De aceea, el găseşte şi mijloacele şi căile de „a-şi face şi din duşmani prieteni”23, fie în acest veac, fie în cel viitor. Acest „adânc al bogăţiei înţelepciunii şi cunoaşterii lui Dumnezeu”, „judecăţile Sale de nepătruns şi căile Sale de nedepistat”24 l-au umplut de uimire încă pe apostolul Pavel, inspirându-i făgăduinţe misterioase. Nu e nicio mirare dacă misticii din toate epocile s-au cufundat de preferinţă în contemplarea acestor taine.
*
Cu toate acestea, aici mai mult decât oriunde trebuie să ne păzim de uşurinţă, întrucât neînţelegerile pot fi funeste de ambele părţi.
Dreptul „îşi rânduieşte vorbele sale cu judecată”.
De acest cuvânt trebuie să ne folosim împotriva celor ce expun cu uşurinţă şi fără deosebire tainele sfintei Scripturi. Doar şi Pavel spune: „Aşa să ne privească lumea: ca pe nişte slujitori ai lui Hristos şi economi ai tainelor lui Dumnezeu.”25
Cine procedează altfel, acela „aruncă mărgăritarele înaintea porcilor”26, respectiv înaintea unor oameni care nu au încă o „inimă curată”, ci sunt prizonierii patimilor grosolane şi de aceea nu sunt în stare să sesizeze lucruri ce depăşesc înţelegerea lor. Nerostit rămâne aici avertismentul lui Hristos, că, în neînţelegerea lor, aceşti porci ar putea „să calce în picioare” aceste perle şi „să se întoarcă înapoi şi să-i sfâşie” pe cei ce le aruncă înaintea lor. „Inţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean şi nu sălăşluieşte trupul supus păcatului”27.
Dar aceste „taine ale lui Dumnezeu” sunt inaccesibile nu numai celor împotmoliţi în patimi grosolane, lucru îndeobşte înţeles. Ele rămân ferecate pentru totdeauna chiar şi celor care încearcă să se înstăpânească asupra lor numai cu mijloacele „înţelepciunii” pur „exterioare” a acestei lumi şi cu „dialectica” care o pot stăpâni chiar la perfecţiune. Căci:
Impărăţia cerurilor n-are nevoie de un suflet versat în dialectica ci de un suflet văzător. Fiindcă dialectica se găseşte şi în suflete întinate, dar vederea numai în sufletele curate... Dispreţuieşte, aşadar, dialectica, întrucât nu e cu nimic de folos căii noastre... „împărăţia cerurilor nu stă în cuvânt, ci în putere.”28 Dar „putere” înseamnă aici curăţia sufletului, ce se iveşte din iubire.29
De aceea, Evagrie poate preciza liniştit că lucrurile pe care le-a expus într-un limbaj acoperit în Kephalaia Gnostika, nu cu mijloacele dialecticii, ci ca fruct al viziunii proprii, „... vor fi limpezi celor ce calcă pe urmele [bătrânilor]”30, întrucât pe această „cale” inima lor s-a făcut curată şi văzătoare. E de ajuns - şi chiar necesar - doar să semnalăm aceste lucruri.
Drept lucru e a vorbi monahilor şi mirenilor despre dreapta vieţuire şi a le lămuri în parte cele ce privesc dogmele fizicii sau teologiei, „fără de care, nimeni nu va vedea pe Dumnezeu”.31
Acele lucruri, despre care nu se poate vorbi cu toţi şi în orice vreme, trebuie să le „medităm pentru noi înşine”32, precum sfătuieşte Evagrie împreună cu Didym, cu alte cuvinte, ele se discută în cercul „gnosticilor”33 şi potrivit „regulilor”34 unui limbaj simbolic de care se serveşte în permanenţă atunci când abordează aceste chestiuni.
*
In încheiere să mai semnalăm un aspect; acesta nu priveşte atitudinea învăţătorului faţă de ucenic, ci conţine o exigenţă fundamentală atât pentru învăţător, cât şi pentru ucenic.
A pune la îndemâna oricui pofteşte mijloacele şi căile de a ajunge, adeseori fără eforturi deosebite, la o „experienţă personală a lui Dumnezeu” a devenit astăzi o adevărată modă. Serii de conferinţe, „ateliere” şi o literatură considerabilă trezesc impresia că n-ar depinde decât de om ce fel de experienţă a lui Dumnezeu să facă şi cât de profundă. Fără a pune la îndoială faptul că mulţi sunt animaţi de o dorinţă sinceră după un Dumnezeu devenit în mod ciudat „îndepărtat”, totuşi în faţa rezervei stricte a părinţilor din vechime în acest domeniu se insinuează bănuiala că aici este vorba doar de stări de conştiinţă autoinduse, iar nu de „experienţe” reale „ale lui Dumnezeu”. Acest risc era cunoscut şi anticilor, precum arată următorul avertisment:
Precum vederea neacoperită şi tare a soarelui din miezul zilei, când luminează mai viu, nu foloseşte ochiului bolnav, aşa nu foloseşte minţii pătimaşe şi necurate nici imitarea rugăciunii suprafireşti şi cu adevărat înfricoşate, care se face „în Duh şi în Adevăr”.35
In acest capitol din faimosul tratat Despre rugăciune, discreţia spirituală apare ca o formă de autodisciplină. Ea ne fereşte de simpla „sesizare” a unor lucruri a căror experienţă o facem numai citindu-le la alţii, dar niciodată facând-o realmente noi înşine. întrucât este profund neautentică, „imitaţia” în sens de copiere e moartea oricărei vieţi duhovniceşti. Totul este fals în ea, atât imaginea ei despre Dumnezeu, cât şi imaginea ei despre om. Dumnezeu e „persoană” şi, în virtutea acestei relaţii existenţiale, „chipul” Său este el însuşi „persoană”, deschidere a „eu”-lui faţă de un „Tu” Care depăşeşte toate. „Rugăciunea în Duh şi în Adevăr” e, aşadar, un eveniment liber între persoane, „fără nicio mijlocire”36, întrucât aici Dumnezeu însuşi - în Fiul şi în Duhul - alcătuieşte „mijlocirea” spre Dumnezeu. Un astfel de eveniment negrăit nu poate fi însă „copiat” unilateral de către omul care îl primeşte, el „survine”.
Ieroschimonah Gabriel Bunge
Rugăciunea e o stare a minţii care survine numai prin lumina Sfintei Treimi.37
Fragment din cartea "Parintele duhovnicesc si gnoza crestina dupa avva Evagrie Ponticul", Editura Deisis
Cumpara cartea "Parintele duhovnicesc si gnoza crestina dupa avva Evagrie Ponticul"
Note:
1 Gn 25. Pentru confuzia pe care lectura KG o crea în secolul VI în capul unui tânăr monah, cf. Varsanufie şi Ioan, Ep 600-607 [FR XI,„ 1990, pp. 555-574].
2 Cf. mai jos, cap. XI şi XII.
3 Gn 44.
4 Pr Prolog § 58 sq.; cf. KG, sentinţa finală (S2).
5 Cf. Gn 44. Te „învredniceşti” (kataxiotheis) de cunoaştere, cum nu încetează să repete Evagrie.
6 In 8,34.
7 Cf. Prov 17, 2.
8 Cf. ICo 4,1.
9 Cf.lCo 3, 2.
10 Cf. Evr 5,12.
11 in Prov 17, 2 (Gehin 153); trimitere finală la Ef 3,18.
12 in Prov, ibid.
13 Ibid.
14 Gn 36.
15 Gn 48.
16 Mt 18, 6.
17 in Ps 188,165 oţ.
18 Lc 15, lsq. etal.
19 Ep Mei 14.
20 Cf. Lc 15, 7.
21 Ef4, 6. ;
221 Tim 2,4; cf. Gn 22.
23 in Ps 9,37-38 K; 91,10 e et al.
24 Rm 11,33; cf. in Ps 118,7 e.
25 in Ps 111, 5 5; citat 1 Co 4,1.
26 Mt 7, 6; cf. Pr Prolog § 9; in Prov 23, 9 şi 26, 6 (Gehin 253; 320).
27 Sol 1, 4; cf. Ep 29, 2; Ep fid 37; in Ps 118,151 f; in Prov 3,18; 24, 27 (Gehin 32, 292). Un text important pentru Evagrie.
28 1 Co 4,20.
29 Ep 62,1 sq.; cf. KG IV, 90 (parţial).
30 Pr Prolog § 60 sq.
31 Gn 13; citat Evr 12,14.
32 Cf Gn 48.
33 KG IV, 27.
34 KG IV, 21.
35 Or 146.
36 Or 3.
37 Sk 27. Cf. Bunge, Geistgebet..., cap. VI.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.