Euharistia 'muta', impersonala: o controversa contemporana

Euharistia 'muta', impersonala: o controversa contemporana Mareste imaginea.

In literatura teologică românească au început să apară studii şi lucrări care militează în favoarea autonomiei lumii naturale, în totală opoziţie cu învăţătura de credinţă ortodoxă, care vorbeşte, potrivit Genezei, atât despre „cuvântul” verbal al Tatălui prin care toate au fost făcute, în Vechiul Testament, de Cuvântul personal al Tatalui întrupat pentru mântuirea noastră, dar şi despre Duhul lui Dumnezeu care Se purta peste ape (cf. Gen. 1, 1-3), care implică prezenţa lui Dumnezeu în creaţie din momentul existenţei ei.

Atât Cuvântul, cât şi Duhul sunt prezentaţi în Geneză mai mult ca puteri ale lui Dumnezeu decât ca persoane, ca să se evite politeismul atât de răspândit la vremea respectivă. Revelaţia deplină a Cuvântului şi a Duhului o avem în Noul Testament, fiindcă aici sunt prezentaţi ca Persoane divine ce alcătuiesc o singură Dumnezeire în trei ipostase. Dacă în Legea Veche Dumnezeu este prezentat ca Părinte singular al dreptăţii, în Noul Testament Dumnezeu Se înfăţişează ca Treime de persoane şi fundament al comuniunii de lumină, viaţă şi iubire eternă.

In cadrul Sfintei Treimii, Fiul şi Duhul Sfânt sunt persoanele prin care Tatăl a creat lumea şi omul, după chipul Său, ca să tindă spre asemănarea cu Sine. Rolul Fiului este diferit de cel al Duhului, fiindcă Fiul sau Logosul constituie structura cosmosului, în timp ce Duhul Sfânt este principiul ei de viaţă. Simbolul de credinţă mărturiseşte lămurit despre Fiul lui Dumnezeu, că este Unul Născut din Tatăl, că prin El toate s-au făcut, iar, cât priveşte pe Duhul Sfânt, Acesta este înfăţişat ca Duh de viaţă făcător. Cu alte cuvinte, Treimea Sf ântă este înţeleasă ca temelie a comuniunii supreme.

Două sunt elementele fundamentale care stau la baza relaţiei Logosului cu lumea creată prin EI, după bunăvoinţa Tatălui, şi anume: a) raţiunile (divine) necreate, care izvorăsc din Logos, pe finii energiilor necreate, ca structură raţională necreată mai presus de înţelegere, care susţine ordinea creată, ca nişte oase ale corpului omenesc; b) raţiunile create, care alcătuiesc ordinea creată a celor inteligibile şi sensibile, comparate cu sângele şi trupul omenesc.

Sau, după cum spune Sfântul Maxim: „Precum oasele (raţiunile necreate) susţin sângele şi trupul (raţiunile create sau naturale), tot astfel şi raţiunile mai presus de orice înţelegere ale Dumnezeirii, aflându-se în sângele făpturilor, creează şi susţin în chip neştiut fiinţele lucrurilor şi dau naştere oricărei cunoştinţe şi virtuţi”143. Pentru Sfântul Maxim lumea naturală nu este autonomă, ci rămâne profund ancorată prin raţiunile ei create în raţiunile necreate care iradiază din fiinţa lui Dumnezeu.

Intr-un mod explicit, Sfântul Maxim arată că este vorba de raţiunile lucrurilor întocmite dinainte de veacuri de Dumnezeu precum însuşi a ştiut, raţiuni pe care unii au obiceiul să le numească „bune voiri”. Acestea fiind nevăzute, se văd, prin înţelegere, din făpturi. Căci toate făpturile lui Dumnezeu contemplate de noi prin fire, cu ajutorul cuvenitei ştiinţe şi cunoştinţe, exprimă în chip ascuns raţiunile după care s-au făcut şi ne descoperă prin ele scopul aşezat de Dumnezeu în fiecare făptură. în acest înţeles şi „ cerurile spun mărirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 2).

Spunem acestea, fiindcă există studii ortodoxe româneşti, care, spre stupefacţia noastră, caută să acrediteze ideea că Sfântul Dionisie Areopagitul ar vorbi numai despre ierarhiile bisericeşti şi îngereşti, ignorând raţionalitatea lumii naturale, considerată ca lume autonomă. Se ignoră astfel rolul Logosului în crearea lumii naturale şi existenta energiilor necreate ca punte dinamică de legătură între Dumnezeu şi creaţie în ansamblul ei. Mai mult, se face abstracţie de prezenţa personală a Mântuitorului în Sfânta Euharistie, atât pentru faptul că este identificată eu preoţia slujitoare, care acţionează in persana Christi, dar şi pentru faptul că Sfânta Euharistie este prezentată ea o Taină mută, golită de prezenta persoanei lui Hristos. Pe această cale, Sfânta Euharistie devine, alături de preotul slujitor, centrul de gravitate al Bisericii în locul Mântuitorului, golind Biserica de conţinutul ei duhovnicesc, după modelul altor confesiuni creştine. Se pare că numai astfel ne-am putea alătura confesiunilor creştine din Comunitatea Europeană.

Dacă cercetăm opera Sfântului Dionisie Areopagitul, vom descoperi că există numeroase pasaje care tratează despre creaţie, despre raţiune sau despre ordinea raţională sau raţionalitatea creaţiei, lată câteva exemple: „Dumnezeu-Cuvântul e lăudat de Dumnezeiasca Scriptură ca raţiune, nu numai pentru că e dăruitorul raţiunii, al minţii şi al înţelepciunii, ci pentru faptul că are în Sine, de mai înainte, cauzele tuturor, în mod unitar, şi pentru că străbate prin toate, cum spune Scriptura, până la sfârşitul tuturor şi înainte de aceasta, pentru că raţiunea dumnezeiască e suprasimplitatea a toată simplitatea şi că Cel mai presus de fiinţă e dezlegat de toate, fiind mai presus de toate”144.

Cu alte cuvinte. Dumnezeu devine imanent creaţiei, dar rămâne total transcendent faţă de ea.

Ordinea raţională a creaţiei arată că existenţa ei nu este întâmplătoare, ci urmăreşte un scop stabilit de Creator. „Pe de o parte, lumea este o ordine minunată, pe de alta se simte, în realitatea componentelor ei, că (existenţa ei) nu este de la ea. Deci trebuie să fie de la un Creator atotînţelept şi atotputernic. Dar lumea văzută se arată dependentă de un spirit suprem şi prin faptul că e maleabilă până la un anumit grad chiar de spiritul uman, care se simte el însuşi dependent de toate împrejurările, dar mai ales de puterea supremă. Omul este mişcat de Dumnezeu în aspiraţia lui spre o existenţă veşnică şi fericită” .

Dumnezeu nu rămâne izolat în transcendenţa Sa divină, ci intervine personal în viaţa omului şi a creaţiei. „Această mişcare, spune Sfântul Dionisie, spre o ţintă finală desăvârşită nu poate să vină omului şi lumii decât de la Creatorul ei, Care uneşte pe de o parte menţinerea lor într-o ordine minunată, iar pe de alta, îl face să se mişte spre o desăvârşire pe care nu o are încă. Dacă omul poate pune, în anumite lucruri folosite de el, puteri noi din spiritul său, cum n-ar putea pune Dumnezeu astfel de puteri noi, cu mult mai mari, în anumite părţi ale materiei, pentru scurt timp? Prin acte de sfinţire a tuturor lucrurilor şi actelor omeneşti, Dumnezeu aduce noi puteri în ordinea lumii şi a vieţii omeneşti” .

Dovada concludentă că Sfântul Dionisie acordă o importanţă decisivă ordinii naturale rezultă şi din accentul deosebit pe care îl pune pe îndumnezeirea omului în Hristos: „Vei afla, spune el, că învăţătura (Scriptura) despre Dumnezeu numeşte dumnezei atât fiinţele cereşti şi mai presus de noi, cât şi pe sfinţii bărbaţi atotiubitori de Dumnezeu dintre noi (cf. Gen. 32. 28, 30; Ex. 4, 16, 7, 1; Ps. 81, 6; 95, 4; lona 10, 34). Căci, deşi ascunzimea Dumnezeirii începătoare e ridicată şi aşezată mai presus de toate şi nimic din cele ce sunt nu poate fi numit în mod propriu şi în întregime dumnezeiesc, totuşi sunt numite aşa acelea dintre fiinţele înţelegătoare şi raţionale care sunt întoarse cu toată puterea, în întregime, spre unirea cu ea. Acestea tind spre luminările dumnezeieşti, pe cât se poate, fără sfârşit, prin imitarea după putere a lui Dumnezeu şi sunt, dacă e îngăduit să spunem aceasta, învrednicite şi ele de acelaşi nume cu Dumnezeu” .

In concluzie, alegaţiile puse în circulaţie cu privire la autonomia lumii naturale, la caracterul „mut” al Sfintei Euharistii sau la rolul preotului de „substitut” al Mântuitorului, fiindcă acesta ar acţiona in persona Christi, toate sunt infirmate de Sfântul Dionisie, care vorbeşte în termeni expliciţi de îndumnezeirea omului. Aduce chiar şi precizarea, arătând că: „nimeni să nu declare pe Domnul „teandrit”, căci nu s-a spus că a fost „teandrit”, ci că a avut o lucrare „teandrică”, adică o lucrare a lui Dumnezeu împletită cu lucrarea omului” .

Aceasta presupune prezenţa Mântuitorului în viaţa interioară a omului, fiindcă omul singur, inclusiv Adam, n-a putut să rezite la ispita diavolului. Acesta este şi motivul pentru care Mântuitorul ne-a avertizat: „ Fără Mine nu puteţi face nimic! ”

Pr. prof. dr. Dumitru Popescu

Apologetica rational duhovniceasca a Ortodoxiei, Editura Cartea Romaneasca

143 Cf. Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, ed. a ll-a, în FR, voi. 3, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 136.

144 Sf. Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti, cap. VII, 4, în Opere complete şi Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad., introd. şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, ediţie îngrijită de Constanţa Costea, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p. 164.
 

Pe aceeaşi temă

29 Septembrie 2017

Vizualizari: 238

Voteaza:

Euharistia 'muta', impersonala: o controversa contemporana 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE