Aş vrea să vă spun că acest gest al încununării nu este atât de simplu cum pare la prima vedere. Eu chiar sunt un pic supărat când îi văd pe oameni hlizindu-se la momentele acestea. Nu e cazul mirilor, pe care-i pregătesc dinainte, dar restul oamenilor, dacă nu sunt străbătuţi de fiorul acestei aşezări a cununii, pierd exact esenţa sobrietăţii actului!

Ca să mă înţelegeţi, am să vă spun două lucruri.

Pe cununa miresei este pusă icoana Maicii Domnului, iar pe cununa mirelui este pusă icoana Mântuitorului, aceasta, în tradiţia normală a Bisericii Ortodoxe Române. Ii facem pe miri, pentru câteva clipe, prinţ şi prinţesă, dacă vreţi, împărat şi împărăteasă la curtea lui Hristos Dumnezeu. Să ne înţelegem bine: împăratul este Dumnezeu.

Cine poate fi prinţ şi prinţesă în împărăţia în care Dumnezeu este împărat Dumnezeu? Păi, fiii lui Dumnezeu, copiii aleşi ai lui Hristos, cei la care El ţine cel mai mult! Ei, pe aceştia i-a ales Dumnezeu! Pe mirele şi pe mireasa aceasta i-a ales, ca să le pună lor cununa pe frunte. Şi, repet, le dăruieşte o cunună pe care, oricât am vrea noi s-o facem din aur, din argint, din platină, din orice alt material preţios, ea oricum are pe ea mai mult decât strălucirea oricărui material preţios, pentru că are strălucirea suflării Duhului Sfânt!

Cununile acestea nu se pun la voia întâmplării pe cap. Icoana de pe fruntea mirelui coincide cu icoana de dinaintea feţei sale, fixată pe iconostas, a Mântuitorului Iisus Hristos. Icoana de pe fruntea miresei coincide cu icoana de dinaintea ei, poartă spre cer fixată de iconostas, icoana Maicii Domnului. Cu alte cuvinte, li se oferă cheia şi uşa la care se potriveşte cheia, pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu. Li se oferă modelul de a merge mai departe. Li se dăruieşte, într-un fel sau altul, ca o arvună, încununarea cea cerească.

Deşi vom reveni la acest aspect atunci când vom vorbi despre cele trei cântări ce însoţesc „horirea” din mijlocul bisericii, nu e rău să vă spun şi acum că este un obicei bizantin acesta, fără îndoială, încărcat de semnificaţii absolut teologale! Pentru că, observaţi, încununarea, ca esenţă, este gestul ridicării coroanei pe frunte. Cu alte cuvinte, este gestul stabilirii unei ordini noi, momentul unei reaşezări ontologice a celor doi într-o altă realitate. Realitatea lor se cheamă familia lor, casa lor, ecclesia domestica, Biserica de acasă, care-şi capătă hram, cum am spus, pe cei doi naşi, care sunt icoane vii, ei punând pe fruntea mirilor, împreună cu mâna dreaptă a preotului - ei cu mâna dreaptă urcând pe frunţi cunună de dragoste pecetluită, ca şi cum preotului i-ar fi greu să facă aceasta - această încununare. Gestul acesta de frondă la efort, între preot şi naş, între preot şi naşă, dă toată dimensiunea năşitului. Naşii nu sunt puşi să păzească lumânarea! Nici să se scociorască de cârdurile lor, când este cazul darurilor la nuntă. Ci trebuie să se „scociorască” în cordurile lor, să vadă dacă-i ţine inima să le pună cununa pe cap mirilor, pentru că efortul este grandios şi curajul este nemăsurabil, decât în clipele eternităţii, la care-i provoci pe cei doi tineri.

Şi apoi, încununaţi, preotul dinaintea lor le cântă cântarea care se aseamănă în frumuseţe cu rugăciunea aceea de la logodnă, despre care am vorbit: „Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii. Cu alte cuvinte: „Vă recunoaştem de prinţi, de boieri ai şederii noastre în Biserică. Pentru că Hristos însuşi v-a voit şi, pentru că v-a voit, vă păstrează. Şi pentru că vă păstrează, vă va întări şi vă va conserva în aşezarea voastră încununată”!

De altfel, prochimenul Apostolului ne şi spune: „Pus-ai pe capetele lor cununi de pietre scumpe, viaţă au cerut de la Tine şi le-ai dat lor”. Şi urmează apoi rostirea Epistolei către Efeseni a Sf. Apostol Pavel, capitolul 5, versetele 20-33, care eu cred că rămân în continuare, alături de imnul paulinic al dragostei, textul pe care în fiecare zi ar trebui să-l citim soţiilor noastre; iar soţiile să ni-l citească nouă. Pentru că este, dacă vreţi, cel mai scurt manual de supravieţuire în situaţii de Iona, de Noe, de înghiţire de chit sau de străbatere a potopului. Dacă am reuşi în fiecare dimineaţă, după rugăciune, să ne citim unii altora cuvintele acestea, sau măcar să ni le reamintim, lucrurile ar fi minunate.

Nu-i cazul acum al unei exegeze pe textul acesta paulinic, deşi poate n-ar fi rău să subliniem că ele fac amintire întotdeauna de relaţia dintre Biserică şi Hristos. „Femeile să se supună bărbaţilor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este Cap Bisericii, Trupul Său, al cărui Mântuitor şi este. Căci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul”. Apoi urmează sfaturile acestea mângâioase: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica Sa şi S-a dat pe Sine pentru Ea, ca s-o sfinţească, curâţind-o cu baia apei, prin cuvânt. Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană”. Adică, numai bună de logodit cu firea cea dumnezeiască. "Aşadar - insistă Sf. Apostol Pavel, şi ştie el de ce, tot asupra bărbaţilor -, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi-l încălzeşte, precum şi Hristos Biserica”.

Atenţionarea este maximă asupra trădărilor care ar putea surveni în căsătorie. Un prieten de-al meu, preot, spunea la un moment dat într-o predică la cununie: „Vă daţi seama că, dacă aţi vrea să mergeţi să păcătuiţi, ar trebui să vă duceţi la soţie, să-i spuneţi: Draga mea, îmi dai voie să mă duc să păcătuiesc? Pentru că trupul meu nu mai este trupul meu, ci este trupul tău. Sau ea, dacă ar voi să meargă la păcătuire, ar trebui să-i ceară voie lui, să-i spună: îmi dai voie să mă duc? Pentru că trupul meu nu mai este trupul meu, ci este trupul tău... Sigur că imaginea este şocantă, dar este reală! Din momentul acesta, al încununării, trupurile nu ne mai aparţin. Nici măcar trupurile nu mai sunt ale noastre. Pentru că spune mai departe Sf. Apostol Pavel: „Pentru că suntem mădulare ale Trupului Lui, din carnea Lui si din oasele Lui”.

Vă aduceţi aminte, când spuneam cântarea aceea binecuvântată de la botez: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, in Hristos v-aţi şi-mbrăcat”. Cu alte cuvinte, cine ia veşmântul lui Hristos pe sine, se face una cu trupul şi cu oasele Lui. Şi apoi urmează mângâierea aceasta care, v-am spus, oferă o libertate extrem de greu de purtat. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi amândoi vor fi un trup”. Textul românesc spune aşa: „Taina aceasta mare este, iar eu zic: în Hristos şi în Biserică”. Traducerile mai noi spun: „...despre Hristos şi despre Biserică”. Deci, precum este povestea de dragoste dintre Hristos şi Biserică, la fel de mare este şi taina poveştii de dragoste dintre voi. „Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia, ca pe sine însuşi.”

Textul se termină oarecum brusc şi cântăreţii vor să înmoaie de obicei finalul. Pentru că Sf. Apostol Pavel zice: „Iar femeia să se teamă de bărbat”. Imediat, cum v-am spus, hlizitorii de pe tuşă zâmbesc în jurul acestui „femeia să se teamă de bărbat”, şi uneori chiar şi mirii... Şi atunci, ca preot, eşti dator să-i obligi să înţeleagă cum anume şi care este momentul în care femeia trebuie să înceapă să se teamă de bărbat. Pentru că altfel părem nişte misogini, nişte ridicători de mingi la fileul bărbaţilor, spre a fi aspri, spre a fi intoleranţi. Femeia trebuie să se teamă de bărbat cu o singură condiţie: bărbatul să facă pentru ea ce a făcut Hristos pentru Biserică! Adică să se dea pe sine jertfa! De care jertfa? Jertfa aceea sfântă, care face din Hristos ceea ce este. Jertfa aceea care o curăţeşte cu baia apei, prin cuvânt, să o înfăţişeze sieşi, pe soţia sa proprie, ca pe un templu slăvit, ca pe o biserică slăvită, neavând pată, zbârcitură ori altceva de acest fel. Cu alte cuvinte, cine reuşeşte să se pună în aşa fel în lucrarea lui Hristos în raport cu soţia sa, să o păstreze nepătată, neîmbătrânită de patimă, acela îşi păstrează şi această autoritate care o face pe femeie să se teamă de el. Orice fel de pumn în masă este exclus! Orice fel de mitocănie tipic masculină este exclusă. Orice fel de poftă care să facă din femeie roaba poftei bărbatului este exclusă. Numai de acel bărbat se teme femeia, ce se face asemenea lui Hristos pentru Biserică.

Urmează rostirea Evangheliei, Evanghelie pe care atât de des o rostim, încât aproape că-i uităm sensurile. Este Evanghelia cu Nunta cea din Cana Galileii (Ioan II, 1-11), în care toată lumea insistă pe prezenţa lui Hristos la nuntă, şi aşa este! Precum la Cana Galileii a fost Hristos de faţă, aşa îi cerem să fie şi acum de faţă. Această evanghelie este, dacă vreţi, viza Shengen că Hristos a străbătut automat şi implicit tot spaţiul ce desparte Palestina de locul cununiei, pentru a face din Biserica în care se slujeşte cununie, Cana Galileii. El Se aşază în capul mesei, El strânge nuntaşii, El dă primul dar de nuntă, care este schimbarea apei unei zile obişnuite în vinul duhovnicesc al unei nunţi în prezenţa lui Hristos. Fundamentală este această modificare, ontologică, a conţinutului vaselor. Două vase, purtând femeia şi bărbatul, sunt aduse în Taina Cununiei înaintea lui Hristos, care transformă femeia şi bărbatul, din eu şi tu, în noi, transformând apa lui eu şi tu în vinul lui noi. Din această taină a modificării ontologice putem merge mai departe în înţelegerea deplină a lucrurilor care urmează.

O dată ce se încheie rostirea cuvântului lui Dumnezeu, pe care vă rog frumos să nu-l uitaţi: „acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat slava Sa. Şi ucenicii Săi au crezut în El”. Este o epifanie a lui Hristos în Taina Căsătoriei, dar nu vine decât la cei care II cheamă, la cei care se fac prieteni, camarazi ai Lui, tovarăşi de revelaţie. Şi întotdeuna când se arată, şi camarazii Săi îl înţeleg că este prezent, îl simt că este între ei, reuşesc să se bucure, şi încă să se bucure deplin de Hristos.

Pr. Conf. Dr. Constantin Necula

Fragment din "Portile cerului", Editura Agnos

Cumpara cartea "Portile cerului"

• Cel mai frumos dar de Nunta
  Publicat in : Editoriale
• Inmormantarea amana Nunta ?
  Publicat in : Viata liturgica
• Nunta - suprema intalnire
  Publicat in : Editoriale