Poruncile nu trebuie privite ca obligaţii - şi cu atât mai puţin ca interdicţii sau tabuuri - de natură legalistă, ci ca un fel de parapet, care-l împiedică pe cel ce ascultă de ele să se întoarcă la „nebunia păcatului”, să cadă din nou în bolile cele sufleteşti care sunt patimile. Sfântul Simeon Noul Teolog face remarca subtilă că poruncile ne sunt date nu atât ca să le păzim pe ele, cât mai degrabă să ne păzim pe noi prin ele. Pe de altă parte, ele îşi merită cu adevărat numele de porunci, căci, cu toate că cele la care îndeamnă corespund întru totul, cum vom vedea, naturii profunde şi adevărate a omului, restaurată prin Botez, ele nu se împlinesc uşor şi de la sine, căci se împotrivesc înclinărilor păcătoase ale firii căzute şi ale lumii în care trăieşte. „Găsesc deci în mine, care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Că, după omul cel lăuntric, mă bucur de legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele” (Rom. 7, 21-23).

Dar poruncile nu numai că-l fac pe creştin în stare să păstreze darurile Botezului, ci-l şi ajută să înmulţească talanţii (cf. Mt. 25, 14-29; Mc. 19, 12-27) care i-au fost daţi de Sfântul Duh. Intr-adevăr, viaţa duhovnicească a omului după Botez şi Mimngere trebuie să fie o viaţă de sporire şi creştere prin puterea Sfântului Duh, până la măsura vârstei deplinătăţii în Hristos (Efes. 4, 13), până la atingerea asemănării desăvârşite cu Dumnezeu. Această creştere ia forma unei tot mai mari aproprieri, a unei însuşiri din ce în ce mai depline a hamlui primit prin Sfintele Taine. Iar o asemenea lucrare nu se poate face fără împlinirea pomncilor. Sfântul Macarie cel Mare spune că „cel care voieşte... să primească de la Dumnezeu haml ceresc al Duhului, să sporească şi să se desăvârşească în Duhul Sfânt, se cuvine să se silească a împlini toate pomncile lui Dumnezeu”.

Intr-adevăr, împărtăşirea tot mai mare de har, ca şi vădirea roadelor, se face prin conlucrarea omului cu Duhul Sfânt; iar aceasta nu doar prin voinţa de a-L primi, ci prin participare activă, cu toate puterile fiinţei sale şi în tot ceea ce face, prin întreaga sa viaţă, adică prin lucrarea poruncilor. Fără ea, harul rămâne ceva străin pentru om; nu străin de om - căci Dumnezeu nu-Şi ia înapoi damrile Sale, dar omul nu se poate uni cu harul, nu poate creşte în el şi prin el, nu-l simte lucrător şi de viaţă făcător pentru el, nu-l poate face desăvârşit lucrător în fiinţa sa, nu poate fi cu adevărat transformat de el, nu-l poate vădi prin faptele şi felul său de vieţuire.

Roadele harului, deplin şi real prezente, nu pot fi simţite de om decât în măsura în care el este plin de luare-aminte şi de râvnă în făptuirea poruncilor, în măsura în care el vieţuieşte în chip concret potrivit poruncilor lui Dumnezeu. Astfel, Sfântul Simeon Noul Teolog spune că cei care nu se împărtăşesc de roadele harului primit la Botez sunt „slăbănogi şi neputincioşi, pentru că n-au păzit poruncile”. Sfântul Marcu Ascetul, aşa cum am văzut, insistă asupra faptului că la Botez omul primeşte deplinătatea harului dumnezeiesc, dar „în chip tainic”, acesta făcându-se vădit şi dând roade numai în măsura în care omul păzeşte şi împlineşte poruncile. Nu harul Sfântului Duh, care ni s-a dat în toată plinătatea lui sporeşte în noi; nouă ni se cuvine a spori în el. „Sfântul Botez, spune el, este desăvârşit faţă de noi, dar noi suntem nedesăvârşiţi faţă de el. Drept aceea, o, omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea şi te pregăteşte ca să primeşti arătarea Celui ce locuieşte întru tine” „în măsura în care, crezând, lucrăm poruncile, lucrează şi Duhul Sfânt în noi roadele Sale”.

Şi numai împlinind poruncile se poate omul face fiu al lui Dumnezeu (Lc. 20, 36; Rom. 8, 14; Gal. 3, 26) prin înfiere (Rom. 8, 15; Gal. 4, 5; Efes. 1, 5) şi dumnezeu prin har. „Prin sălăşluirea Duhului Sfânt, li s-a dat tuturor puterea de a se face fii ai lui Dumnezeu (In 1, 12)... prin păzirea poruncilor Lui”, spune Sfântul Petru Damaschin. Iar poruncile arată cu adevărat care este voia lui Dumnezeu, deplini descoperită şi desăvârşit împlinită de Hristos. Păzind poruncile, omul nu-şi mai împlineşte voia sa, care-l înstrăinează de Dumnezeu, şi, dimpotrivă, împlineşte voia lui Dumnezeu, făcându-se următor lui Hristos, Care Şi-a supus întru totul voinţa Sa omenească voinţei dumnezeieşti, făcându-Se ascultător în toate Tatălui. Atunci omul se face frate al lui Hristos: „Oricine face voia lui Dumnezeu, acesta este fratele Meu” (Mc. 3, 35; cf. Mt. 12, 50).

Putem spune, de asemenea, că ascultarea poruncilor îl face pe om fiu al lui Dumnezeu prin înfiere pentru că prin ele omul se poartă aşa cum se cuvine unui fiu înaintea Tatălui, mărturisindu-şi cu adevărat, în chip concret şi fiinţial, credinţa în El („toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos lisus”, Gal. 3, 26) şi arătându-şi iubirea faţă de EI; „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele” (In 14, 15) şi „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte” (In 14, 21), învaţă Mântuitorul Hristos.

Iubirii de fiu a omului faţă de Tatăl ceresc îi răspunde iubirea de Tată a lui Dumnezeu pentru cel făcut fiu prin înfiere şi a Fiului pentru fratele său adoptiv: „Cel care Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (In 14, 21). Prin trimiterea Sfântului Duh Hristos Se face văzut, şi-L face văzut şi pe Tatăl, celui care-şi arată iubirea faţă de Dumnezeu ascultând şi împlinind poruncile Lui. „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului” (In 14, 15-17). Atunci creştinul poate să strige cu bucuria Psalmistului: „Gura mea am deschis şi am aflat (Duh), că de poruncile Tale am dorit” (Ps. 118, 131).

Poruncile se vădesc a fi pricinuitoare ale sfinţirii şi îndumnezeirii omului prin Duhul Sfânt, căci, împlinindu-le, omul se deschide harului Duhului, unindu-se astfel cu Hristos şi, în El, cu Tatăl. Putem spune deci, o dată cu Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopol. că poruncile sunt "indumnezeitoare”, iar celor botezaţi, cum arată Sfântul Simeon Noul Teolog, li s-a dat „să dobândească prin lucrarea poruncilor sfinţenia”.Sfântul lsaac Sirul spune răspicat: „Nici unul dintre cei care n-au păzit poruncile şi n-au umblat pe urmele fericiţilor Apostoli nu s-a învrednicit să se cheme sfânt”.

Sfântul Petru Damaschin afirmă chiar că poruncile sunt „daruri ale harului lui Dumnezeu”, iar Sfântul Marcu Ascetul scrie: „Domnul e ascuns în poruncile Sale. Şi cei ce-L caută pe El, il găsesc pe măsura împlinirii lor”; de aceea, omul nu poate zice cu dreptate: „Am împlinit poruncile, şi n-am aflat pe Domnul”.

Toate acestea, pentru a fi înţelese aşa cum se cuvine, trebuie puse în legătură cu cele spuse mai înainte şi cunoscând limpede că poruncile nu sunt un cod juridic, nici un ansamblu de reguli morale abstracte, definite a priori şi elaborate în urma unor experienţe omeneşti, fie ele, de altfel, cu totul excepţionale, şi nici precepte de felul celor oferite de înţelepţii lumii acesteia, de care Sfântul Apostol Pavel nd învaţă să ne ferim: „Luaţi aminte să nu vă fure minţile cineva cu fîlosofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii” (Col. 2, 8). Hristos însuşi arată goliciunea şi deşertăciunea lor funciară, spunând despre cei care le practică: „în zadar Mă cinstesc, învăţând învăţături care sunt porunci omeneşti” (Mc. 7, 7: Mt. 15, 9).

Ele nu-l pot mântui pe om, căci sunt simple învăţături omeneşti. „Nu vă încredeţi... în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire” (Ps. 145, 3). Poruncile lui Hristos, dimpotrivă, au putere mântuitoare şi îndumnezeitoare, pentru că sunt prin natura lor divino-umane, întemeiate fiind pe Persoana însăşi a Fiului lui Dumnezeu făcut om. Astfel, Sfântul Apostol Pavel opune învăţăturilor „din predania omenească, după înţelesurile cel slabe ale lumii”, pe cele „după Hristos” (Col. 2, 8), adăugând îndată: „Căci întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2, 9). Iar înainte de toate acestea spune: „Deci, precum aţi primit pe Hristos Iisus, Domnul, aşa să umblaţi întru El. Înrădăcinaţi şi zidiţi fiind într-însul, întăriţi în credinţă, după cum aţi fost învăţaţi” (Col. 2, 6-7).

Prin poruncile Sale, Hristos nu-i oferă omului simple precepte morale, ci, împlinindu-le El însuşi în chip desăvârşit, îi descoperă prin cuvintele şi prin faptele Sale, prin felul Său de a fi, modelul desăvârşit al vieţuirii omeneşti în forma ei desăvârşită, sănătoasă, sfântă, adică cea teantropică. Iisus ne descoperă în Persoana Sa, în care a unit firea umană cu firea dumnezeiască, omul adevărat, „omul nou” (Efes. 2, 15), făcut „după Dumnezeu” (Efes. 4, 24), „care se înnoieşte... după chipul Celui ce l-a zidit” (Col. 3, 10), Adam cel Nou, nu doar restaurat, ci desăvârşit prin unirea desăvârşită cu Dumnezeu, iar dacă păzim şi împlinim poruncile Sale, El binevoieşte ca noi să ne facem cu adevărat şi întru totul asemenea Lui, să fim „următori ai lui Dumnezeu” (Efes. 5, 1), nu din afară, aşa cum am fi urmat şi imitat un înţelept sau un erou, ci îmbrăcându-ne în El (cf. Gal. 3, 27), împărtăşindu-ne de omenitatea Sa îndumnezeită, devenind „părtaşi dumnezeieştii firi” (2 Pt. 1, 4).

Scoliastul Răspunsurilor către Talasie spune limpede: „Cuvântul lui Dumnezeu Se arată în cei lucrători întrupat în porunci. Iar prin acestea Cuvântul îi duce pe cei lucrători spre Tatăl, în Care Se află El după fire”. Prin împlinirea poruncilor, unită cu primirea Sfintelor Taine, omul ajunge la viaţa cea dumnezeiască: „De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Mt. 19, 17), şi încă: „porunca Lui este viaţa veşnică” (In 12, 50); atunci putem striga cu Psalmistul: „în veac nu voi uita îndreptările Tale, că într-însele m-ai viat, Doamne” (Ps. 118, 93), şi cu Apostolul: „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20).

Pentru că prin păzirea poruncilor ne facem, prin Duhul Sfânt, asemenea lui Hristos, iar în Hristos venim la Tatăl (cf. In 14, 6), prin ele ajungem la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu. Această legătură directă între împlinirea poruncilor şi cunoaşterea adevărului este adeseori pomenită de Psalmist: „Calea adevărului am ales, şi judecăţile Tale nu le-am uitat” (Ps. 1 18, 30); „învaţă-mă... cunoştinţa, că în poruncile Tale am crezut” (Ps. 1 18, 66); „Poruncile Tale sunt gândirea mea" (Ps. 1 18, 143); ceea ce înseamnă nu numai că poruncile sunt adevărate, ci că ele vin de la Adevărul însuşi şi duc la El. Vom vedea mai departe că împlinirea poruncilor îl duce pe om până la cunoaşterea cea mai înaltă şi mai deplină, vederea lui Dumnezeu în lumina cea neapropiată şi îndumnezeitoare, la care ajung cei vrednici de primirea
acestui dar, prin lucrarea Sfântului Duh.

Dacă o asemenea cunoaştere este doar a celor desăvârşiţi, totuşi, aşa cum arată Sfântul Simeon Noul Teolog, Dumnezeu Se arată şi Se face cunoscut în oarecare măsură tuturor celor care ascultă şi împlinesc poruncile Sale, „pe cât cuprinde fiecare”.

Păzirea poruncilor este întotdeauna singurul criteriu al adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu, aşa cum arată Sfântul Apostol loan: „Şi întru aceasta ştim că L-am cunoscut, dacă păzim poruncile Lui. Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzeşte, mincinos este şi întru el adevărul nu se află” (1 In 2, 3-4). Şi mai ales împlinirea primelor două porunci: iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui (Mt. 22, 40; Mc. 12, 30-31), care în fapt le cuprind pe toate celelalte (Mt. 22, 40; cf. Rom. 13, 9), ne duc la cunoaşterea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire: „şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a
cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (1 In 4, 7-8).

Rostul poruncilor este mai întâi de a-l ajuta pe creştin să păstreze darurile primite la Botez şi să le facă roditoare, iar apoi, dacă, după acesta, de bunăvoie s-a lăsat pradă păcatului şi patimilor şi s-a înstrăinat de har, să le redobândească. Sfântul Marcu Ascetul arată că omul, în urma Botezului, este curăţit de toate păcatele şi eliberat de tirania patimilor, şi, dacă recade în robia lor, este din lipsa sa de grijă în împlinirea poruncilor, singurele care-l fac să conlucreze cu harul primit şi să ajungă în fapt la curăţia care i-a fost tainic dăruită. Este deci foarte firesc ca, împlinind poruncile, omul să-şi recapete curăţia şi, în general, toate celelalte daruri primite prin Botez. Sfinţii
Calist şi Ignatie Xanthopol spun, ca şi Sfântul Marcu Ascetul, că „începutul oricărei lucrări după Dumnezeu este... să ne grăbim în tot chipul, cu toată puterea, să vieţuim după legea tuturor poruncilor îndumnezeitoare ale Mântuitorului.

Iar sfârşitul este să ne întoarcem, prin păzirea lor, la zestrea dată nouă de sus şi de la început din sfinţita cristelniţă, adică la desăvârşita alcătuire şi naştere duhovnicească a noastră prin har”; „însă harul acesta este înecat de patimi, dar se poate descoperi prin lucrarea poruncilor. De aceea, se cuvine să ne silim în tot chipul să ne curăţim şi să facem cât mai vădită arătarea Duhului în noi prin împlinirea, după putinţă, a tuturor acestor porunci”. In acest sens, Sfinţii Părinţi subliniază rostul poruncilor de a curăţi de păcate şi de patimi. Astfel, Avva Dorotei scrie: „Cunoscând Bunul Dumnezeu slăbiciunea noastră şi ştiind de mai înainte că vom păcătui iarăşi şi după Sfântul Botez..., ne-a dat iarăşi, după bunătatea Lui, sfinte porunci care ne curăţesc pe noi, ca, dacă vom voi, să putem iarăşi să ne curăţim prin păzirea lor nu numai de păcatele noastre, ci şi de patimile înseşi”.

Pomncile, curăţindu-l pe om de toată răutatea şi făcându-l să redescopere harul care este în el, îi redau prin însuşi acest fapt sănătatea sufletească a firii sale celei dintru început, pe care deja o câştigase prin Botez. „Tu ştii - scrie Sfântul Isaac Sirul - că păcatul a intrat în noi prin călcarea poruncilor. Deci e vădit că prin păzirea lor vine din nou sănătatea. Nu trebuie să dorim noi şi să nădăjduim curăţirea sufletului fără lucrarea lor, adică fără să umblăm mai întâi pe calea care duce spre curăţia sufletului. Să nu zici că Dumnezeu poate să ne dăruiască curăţia sufletului şi fără lucrarea poruncilor, numai prin har”. Scopul venirii lui Hristos. ne arată Sfântul isaac Sirul, „a fost să cureţe din suflet răutatea primei noastre neascultări şi să-l preschimbe potrivit stării lui de la început. De aceea ne-a dat nouă poruncile Lui de viaţă făcătoare, ca pe nişte leacuri curăţitoare ale stării noastre pătimaşe. Căci ceea ce sunt leacurile pentru trupul bolnav, aceea sunt poruncile pentru sufletul pătimaş”. Şi încă: „la curăţia sufletului (se ajunge) pe calea bătătorită şi legiuită prin păzirea poruncilor, în vieţuirea mult ostenitoare, răbdată până la sânge” Sfântul Grigorie Palama spune la fel: „Doar prin împlinirea poruncilor vine sănătatea sufletului”; „nu se poate ajunge la sănătatea şi desăvârşirea sufletului decât prin iubire şi păzirea poruncilor”.

Se vede limpede că Sfinţii Părinţi socotesc'pomncile leacuri în sensul propriu al cuvântului, iar rostul şi valoarea lor tămăduitoare, deosebit de importante. Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, ele sunt leacuri pe care omul le dă sufletului său bolnav de patimi. Tot aşa spune şi Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Căci după pricina patimilor aflătoare în suflet, aduce şi Doctorul sufletelor leacuri prin judecăţile Lui”.

Căci pe măsură ce sunt în lucrare mai mult, se înnoiesc mai mult. Deci nimic nu împiedică însănătoşirea sufletului, decât numai viaţa lui lipsită de rânduială”. Implinirea poruncilor îl vindecă pe om de patimi, tămăduindu-i mai întâi puterile sufleteşti de lucrarea împotriva firii prin care vin acestea. Avva Dorotei spune că „Dumnezeu ne învaţă prin sfintele Sale porunci cum să curăţim de patimi omul cel lăuntric”. Iar Sfântul Filotei Sinaitul spune şi mai limpede: „Toate poruncile dumnezeieştii Evanghelii urmăresc să îndrepte cele trei părţi ale sufletului (adică iuţimea, pofta şi raţiunea) şi să le facă sănătoase prin cele ce le poruncesc. Mai bine zis, nu numai urmăresc, ci le şi însănătoşează cu adevărat în cei care le urmează”.„Cine poate spune că înţelege puterea poruncilor lui Dumnezeu şi puterile sufletului şi cum cele dintâi le vindecă pe cele din urmă ?”, se întreabă, în acelaşi sens, Evagrie. Pentru că bolile sufleteşti ale omului sunt pricinuite de îndepărtarea lui de Dumnezeu, tămăduirea lor se face prin întoarcerea omului la El, prin îndreptarea tuturor puterilor sale sufleteşti, a întregii sale fiinţe şi a întregii sale vieţi către El.

Întoarcerea omului din căile sale rătăcite, în care l-a aşezat păcatul, spre o vieţuire după dreptatea şi voia lui Dumnezeu, se face prin împlinirea poruncilor. Căci, aşa cum spune Psalmistul: „Prin ce îşi va îndrepta tânărul (adică omul care n-a ajuns la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos) calea sa? Prin păzirea cuvintelor Tale” (Ps, I 18. 9); „îndreptările Tale mă învaţă... că în poruncile Tale am crezut” (Ps. 1 18, 64, 66). „Pentru aceasta spre toate poruncile Tale m-am îndreptat, toată calea nedreaptă am urât” (Ps. 118, 128). Sfântul Isaac Sirul spune şi el: „Căci Hristos cere... îndreptarea sufletului. Pentru aceasta a rânduit celor de sub lege poruncile”. Iar pentru a arăta limpede că acesta este ţelul împlinirii poruncilor şi pentru a îndepărta cu totul respectarea lor formală, care nu-l poate schimba pe om cu nimic şi nu-i aduce nici o răsplată, el spline chiar că „Hristos nu cere lucrarea virtuţilor, ci îndreptarea sufletului”.

Rânduindu-şi fiinţa şi îndreptând-o spre Dumnezeu prin lucrarea poruncilor, omul îşi duce la împlinire menirea sa firească, cea pentru care a fost creat. Aşa ajunge omul să sporească în a fi tot mai bun şi să făptuiască tot binele de care este în stare ca făptură a lui Dumnezeu, înaintând spre desăvârşire.

Jean-Claude Larchet

Fragment din cartea "Terapeutica bolilor spirituale', Editura Sophia

Cumpara cartea "Terapeutica bolilor spirituale"

 

• Poruncile dumnezeiesti, medicamente pentru viata vesnica
  Publicat in : Editoriale
• Ce inseamna: Hristos este capul a tot barbatul, iar capul femeii este barbatul
  Publicat in : Credinta
• Oamenii vor ca Dumnezeu sa asculte de ei
  Publicat in : Credinta
• Prima porunca vetero-testamentara
  Publicat in : Credinta