Pentru creştini, relaţia din căsnicie are încă o dimensiune: aceasta este o parte importantă a căii duhovniceşti. Ei invită în viaţa lor un alt om nu numai ca să şi-o facă mai frumoasă şi mai fericită cu ajutorul lui. Căsătoria ne mai trebuie şi fiindcă în această relaţie ne putem întări în capacitatea de a sluji aproapelui, de a arăta dragoste lucrătoare. Şi totodată a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi a ne cunoaşte pe noi înşine, a creşte şi a ne schimba. 

Nu degeaba familia este numită „mica Biserică”. Cuplul conjugal este un microcosmos de ucenici ai lui Hristos, loc în care, mulţumită relaţiei care apare aici, vine Dumnezeu: Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor (Mt. 18, 20). Dacă soţii sunt membri ai unei comunităţi parohiale active, ei devin şi membri ai unui fel de familie lărgită - ai adunării credincioşilor bisericii lor.

GÂNDURILE LA DIVORŢ: CE ESTE DE FĂCUT?

In pofida hotărârii luate de a deveni ucenici ai lui Hristos, a rugăciunilor şi a participării la Taine, creştinii rămân oameni, cu punctele lor tari şi cu vulnerabilităţile lor. Păcatele, patimile, precum şi legităţile comune tuturor oamenilor ale străbaterii anumitor stadii din relaţie duc la faptul că şi în familiile ortodoxe apar crize, certuri, iar câteodată soţii pierd înţelegerea şi respectul reciproc. Desigur, în astfel de momente pe soţii credincioşi pot să-i cuprindă supărarea şi deznădejdea. Omul nu vede mijloace eficace reale de
a îndrepta situaţia, nădejdea îl părăseşte şi începe să-i vină gândul să divorţeze.

Oamenii neîmbisericiţi trăiesc o astfel de situaţie ca pe o serioasă criză personală: simt frică, derută, dezamăgire, îşi reproşează slăbiciunea şi miopia. Ei se gândesc cum să trăiască în continuare, cum să le explice copiilor şi părinţilor cele petrecute.

Pe oamenii credincioşi gândul divorţului îi mai sperie şi prin aceea că ei îşi dau seama: divorţul va fi un eveniment dramatic în relaţia lor cu Dumnezeu şi cu Biserica. Potrivit
învăţăturii ortodoxe, căsătoria se încheie înaintea obştii credincioşilor şi pentru bunăstarea şi păzirea ei se cere ajutorul lui Dumnezeu. Creştinii îşi amintesc cuvintele lui Hristos:

Ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă (.Mt. 19, 6; Mc. 10, 9). Din ele reiese limpede că Creatorul unirii conjugale este Dumnezeu - aşadar, desfacerea căsătoriei nu poate fi privită altfel decât ca un lucru lipsit de binecuvântarea Domnului. 

In situaţia de criză familială profundă, creştinii se trezesc într-o capcană: în relaţie se simt insuportabil de rău, dar şi s-o rupă le este insuportabil de frică. Ce este de făcut?

Pasul în întâmpinarea celuilalt

Să ne imaginăm situaţia în care soţul iniţiază divorţul.

Cinstit vorbind, la un asemenea pas îţi vine să răspunzi începând să îl ameninţi, interzicându-i să se vadă cu copiii, râzbunându-te cumva - dar gândul la valoarea smereniei şi iertării te ajută să dai deoparte resentimentul şi orgoliul lezat şi să încerci să îl inviţi la o discuţie directă pe soţul care a decis să plece. Dacă o astfel de discuţie se dovedeşte a fi posibilă, bine ar fi să se lămurească punctele următoare:

- Ce anume îţi provoacă disconfort în căsnicia noastră ?

- Există lucruri pentru care te-ai sfiit să mă rogi ?

- Pot să fac ceva ca potrivit sistemului tău de coordonate în cuplul nostru săfie mai multă dragoste?

- Cum vezi ideea de a discuta problemele care s-au acumulat între noi cu un preot în care ai încredere?

- Cum vezi ideea de a merge împreună de câteva ori la psihologul de familie şi de a lămuri dacă contradicţiile şi insatisfacţia de care ne-am lovit acum potfi depăşite?

Bineînţeles, o astfel de discuţie nu garantează că cel ce a decis să divorţeze îşi va schimba neapărat decizia - dar dacă o părticică a inimii lui păstrează nădejdea, vorbele calde şi invitaţia de a discuta problemele acumulate, disponibilitatea soţului/soţiei de a remarca durerea lui/ei pot provoca în el intenţia de a face lumină în criza care s-a întâmplat.

Conţinutul este mai important decât forma

Atunci când suntem speriaţi ne ţinem strâns de forme şi reguli - şi acest lucru e absolut firesc. In caz de incendiu căutăm o schemă limpede şi precisă de evacuare. De multe
ori, trezindu-se într-o criză, creştinii ortodocşi îşi orientează toate eforturile spre a face ca „totul să fie aşa cum trebuie”, adică trebuie „păstrată căsătoria”, „să nu fie permis divorţul” în loc să fie „privite în ochi”, direct şi fără frică, motivele care au adus cuplul lor la criză.

Să ne imaginăm conducătorul unui oraş fortificat, căruia i se aduce la cunoştinţă că cetăţenii lui, din oarecare pricini, părăsesc tot mai des oraşul şi se mută în alte locuri. El se poate concentra asupra păstrării formei (dă poruncă să se închidă toate porţile cetăţii, să se dubleze paza şi să fie pedepsiţi cu asprime cei ce riscă să iasă din ea) - dar, veţi fi de acord, va fi mai bine dacă va ieşi la orăşeni şi îi va întreba deschis ce-i mână să plece din cetate, ce le lipseşte, şi, aflând răspunsul, va investi mijloace şi timp în rezolvarea problemelor acumulate în oraş.

Iată ce spune despre asta părintele Viaceslav Rubski:

„Căsătoria nu trebuie să fie un principiu despotic, căruia trebuie să-i rămânem credincioşi. Ne mărităm nu de dragul căsătoriei, şi însurăm nu cu căsătoria, nu cu ideea de căsătorie, nu cu ideea de fidelitate. Ci cu un om!”

Accentul excesiv pus pe formă, pe îngrădiri, pe evlavia exterioară, pe ierarhia strictă, pe cerinţa de a fi „soţie ascultătoare” sau „soţ responsabil” poate împiedica dezvoltarea dragostei reale. Iată de ce în vreme de criză cea mai importantă întrebare trebuie să fie nu „cum să ne păstrăm căsătoria?”, ci „ce să facem ca în familie să revină prietenia, dragostea, respectul?”, „din ce moment am început să le pierdem?”

Pocăinţa presupune responsabilitate

In viaţa soţilor credincioşi are loc câteodată o confuzie ce priveşte sensul iertării - ceea ce, din păcate, face de multe ori ca din „vasul” căsniciei lor să se scurgă cu mare rapiditate seva vitală a respectului şi tandreţei reciproce.

Ţinem minte cuvintele pe care Domnul le-a spus lui Petru: Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui?
Oare până de şapte ori?” Zis-a lui Iisus: „Nu zic ţie până de şapte ori, cipână de şaptezeci de ori câte şapte” [Mt. 18,21-22).

Bazându-se pe această pildă, unii soţi repetă mereu aceleaşi greşeli şi pretind de la ai lor iertare neîntârziată: „Doar eşti ortodoxă! Ţi-am zis deja că am greşit - trebuie să mă ierţi!”

La respingerea acestei manipulări care se foloseşte de textul sfânt ajută amintirea faptului că pocăinţa poate fi formală sau lucrătoare. Câteodată, soţul cere iertare iar şi iar pentru beţii sau pentru bătăi, dar situaţia nu se schimbă deloc.

Autentica iertare şi autentica pocăinţă fac ca soţul să întreprindă acţiuni concrete pentru îndreptarea purtării sale. E important ca el, lovindu-se de faptul că mariajul său „pârâie
la toate încheiturile”, să nu umple văzduhul cu vorbe mari, ci să se asemene lui Zaheu, mai-marele vameşilor, care nu numai că şi-a arătat părerea de rău pentru greşelile trecute, ci, stând, a zis către Domnul: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” [Le. 19, 8). După nimerita expresie a părintelui Petru Kolomeiţev, pocăinţa şi iertarea care nu aduc roadă pot fi comparate cu un medicament antipiretic: acesta face să scadă temperatura, dar nu vindecă deloc boala. Dacă păstrăm o căsătorie cu probleme, în care nu au loc schimbări reale, nu facem decât să întărim patima păcătoasă a unuia dintre soţi sau a amândurora. Neorânduielile nevindecate poartă în ele pericolul recidivei.

Soţii ce rabdă agresiune, scandaluri nesfârşite, critică muşcătoare din partea soţului ori soţiei care îşi face de cap îşi justifică uneori pasivitatea prin smerenia creştinească. Din
păcate, în unele cupluri se sălăşluiesc mai degrabă laşitatea şi descurajarea. Cel mai trist lucru este că în urma acestei false smerenii a celui de-al doilea soţ suferă şi copiii.

Refuzând surogatele şi dând dovadă de îndrăzneală, unii soţi încep să spună „nu” violenţei fizice şi psihice faţă de ei sau faţă de copii. Ei îşi biruie frica, „scot rufele murdare din casă”, îşi implică fraţii şi surorile din comunitate, preotul, iar dacă e nevoie şi poliţia. In pofida sentimentului de vinovăţie care apare după asemenea discuţii pe faţă, unele căsnicii se revitalizează. Tocmai lovindu-se de posibila publicitate şi de reala amenifiţare a despărţirii unii oameni înclinaţi spre agresiune iau hotărârea de a merge la psihoterapeut, încep să lucreze cu râvnă asupra irascibilităţii şi lipsei lor de autocontrol, caută ajutor la societăţile bazate pe „principiul celor 12 paşi” ş.a.m.d.

In multe familii, nevoinţa iertării din partea unuia dintre soţi e completată de pocăinţa lucrătoare din partea celuilalt. Tocmai despre o istorie de acest gen îşi aminteşte într-un
interviu părintele Teodor Borodin: „Acum câţiva ani a venit la mine un om care se cununase la noi în biserică. Acesta mi-a povestit că a descoperit cu groază că soţia îl înşală cu un coleg de-ai lui. Omul avea toate motivele - chiar şi canonic - să se despartă de desfrânată, dar spunea că îşi iubeşte soţia şi că vrea să-şi păstreze familia. S-a luptat, şi prin dragostea lui, prin credinţa lui, soţia a început să se dezgheţe. Omul a săvârşit o adevărată nevoinţă.

De aceea, câteodată se întâmplă ca cel care priveşte din afară situaţia să se indigneze: «De ce insistă preotul că trebuie să te smereşti, să rabzi ?» Or, preotul pur şi simplu speră că acea familie poate fi salvată... Fiindcă harul dumnezeiesc nu este mărginit de puterile omeneşti sau de împrejurările vieţii noastre.”

E foarte important ca atmosfera din familie, prezenţa duhului de prietenie, respect şi dragoste să fie responsabilitatea ambilor soţi. Poziţia: „Tu eşti cel/cea care ai probleme, tu să te duci la psiholog!” bineînţeles că nu poate contribui nicidecum la depăşirea crizei. Dragostea creştină activă, lucrătoare, presupune cu totul altă abordare: „Eu văd că în ultima vreme eşti tristă şi nervoasă. Hai să discutăm ce pot face eu ca în familia noastră viaţa ta să fie mai bucuroasă, mai luminoasă.”

Rugăciunea, ajutorul specialiştilor, sprijinulprietenilor Ce ar fi cazul să îşi mai amintească credincioşii în situaţia de criză? Posibili paşi concreţi sunt descrişi în capitolul şapte, şi sunt convins că într-o măsură sau alta se potrivesc tuturor soţilor, indiferent de religia lor. Şi totuşi, creştinilor le sunt accesibile şi alte posibilităţi, suplimentare.

In primul rând, rugăciunea. La fel ca în orice situaţie de tulburare, de neputinţă, de imposibilitate de a găsi o ieşire cu inima şi cu mintea proprie, ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască putere, înţelepciune şi curaj. Totodată, e important să fim deschişi şi să ne dăm seama că răspunsul pe care Dumnezeu îl va pune în inima noastră poate fi foarte neaşteptat, uimitor. Un preot cunoscut povestea despre un bărbat care a intrat într-o discuţie „dură” cu Dumnezeu. Venind în biserică, el a declarat că nu va ieşi de acolo până când Dumnezeu nu îl va izbăvi de ispită şi nu va face să-i revină sentimentele faţă de soţie. Conform mărturiei acestui om, după câteva ore de rugăciune inima lui a început să se dezgheţe.

Dacă ţineţi minte, în capitolul trei am vorbit despre faptul că într-o anumită etapă a relaţiei soţul începe prin prezenţa sa să ne „vâre cu nasul” în „bubele”, în traumele noastre neanalizate, şi din această cauză ne doare. Atunci, relaţia devine o potenţială sursă de serioase schimbări duhovniceşti, căci tocmai datorită soţului/soţiei începem să ne vedem vătămările duhovniceşti. Văzând în soţ/soţie o „temă de Sus”, putem să nu respingem această durere, ci să o „privim în ochi” şi să ne hotărâm să ne analizăm fără frică. După cum scria Apostolul Pavel, ne şi lăudăm în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde - iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă (Rom. 5, 3-5). Astfel, o temă aparte pentru rugăciune poate deveni rugăciunea de a ni se da înţelepciune să vedem ce sarcini duhovniceşti vrea Domnul, aducându-l în viaţa noastră pe soţul nostru, să ne arate că avem de îndeplinit.

Pentru rezolvarea dificultăţilor existente soţii se pot ruga împreună. Asta creează o unitate deosebită şi, chiar dacă problema nu va dispărea rapid, rugăciunea comună în sine îi pune pe soţi „de aceeaşi parte a baricadei”, adică faţă în faţă cu ispitele şi cu patimile.

E îmbucurător că în Biserica noastră se înmulţesc cluburile şi excursiile pentru cupluri. E foarte important ca la asemenea întâlniri cuplurile să nu se simtă nevoite să păstreze
o faţadă cuvioasă, să nu se ia la întrecere care e mai aproape de imaginea familiei ortodoxe ideale. Dimpotrivă, e bine dacă la aceste întâlniri cuplurile conjugale vor face schimb de experienţă reală a trecerii prin crize, a rezolvării zilnice a acestui dificil rebus: cum să rămână împreună doi oameni păcătoşi? E bine dacă cuplurile „cu vechime” le vor povesti tinerilor descoperirile lor fără aroganţă, înţelegând că în criză tuturor le este greu şi pe toţi îi doare. Ruşinea de a nu părea o pereche ideală, de a nu părea „creştini cum trebuie”, îi poate împinge pe soţi în izolare. Străduiţi-vă să ţineţi minte: comunicarea cu fraţi şi surori de credinţă binevoitori, care nu condamnă, este vindecătoare pentru relaţie. Comunica rea cu un duhovnic înţelept vă va ajuta şi ea să priviţi ceea ce se întâmplă în cuplu dintr-o perspectivă nouă. Discuţiile cu un preot experimentat le va da soţului şi soţiei putere sa accepte ceea ce nu se poate schimba şi să vadă unde trebuie să dea dovadă de responsabilitate şi bărbăţie pentru ca relaţia să înceapă să se schimbe în bine.

Nu trebuie uitate nici practicile profane de asistenţă în crizele familiale. O mare experienţă de rezolvare a problemelor familiale este acumulată la psihologii de familie. Desigur, pentru o chestiune atât de importantă specialistul trebuie ales cu mare atenţie, la fel cum alegeţi bona pentru copil.

Este important ca el să aibă respect faţă de convingerile voastre religioase, păstrând interes şi compasiune sincere şi faţă de soţ, şi faţă de soţie.

Dacă perechea totuşi se destramă

Câteodată, creştinul se loveşte de violenţă cronică sau de adultere din partea tovarăşului său de viaţă. In virtutea unor cauze interioare profunde, unii soţi sunt absolut incapabili de pocăinţă lucrătoare şi de corectarea propriului comportament. A trăi alături de un asemenea om este insuportabil de dureros, iar câteodată şi pur şi simplu periculos.

Vă puteţi aminti atunci următorul lucru: căsătoria nu e atât un contract (ce are, potrivit învăţăturii noastre de credinţă, un termen nelimitat), ci şi o uniune, care se construieşte prin forţele ambilor soţi. în acest sens, ea poate fi comparată cu un om care a primit Taina Botezului. In ce măsură se va apropia de Hristos după aceea ţine de alegerile pe
care le va face în continuare. Sunt oameni botezaţi care nu au fructificat deloc în viaţa lor potenţialul de comuniune cu Dumnezeu. Potrivit acestei analogii, rezultă că nici Taina Cununiei nu garantează că viaţa comună a bărbatului şi femeii de după schimbul de verighete va putea fi numită căsnicie creştină adevărată.

Protoiereul Vladimir Vorobiov formulează această idee astfel: „Căsătoria nu este un contract: ea este Taină, dar al dragostei nestricăcios, dumnezeiesc. Acest dar trebuie păstrat şi încălzit, însă el poate fi pierdut.”

Părintele Teodor Borodin vede în violenţa fizică o trădare a dragostei: „Un cap de familie iubitor nu poate să comită nici o violenţă asupra soţiei sale. Nici fizică, nici morală...
E imposibil să-ţi închipui că Hristos i-ar fi bătut pe ucenicii Săi, pe apostoli. Intr-un anumit sens, violenţa este trădare a căsătoriei creştine în aceeaşi măsură ca adulterul. Nu întâmplător Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a hotărât că provocarea de grele vătămări corporale - mai ales dacă pun în primejdie viaţa - reprezintă o cauză legitimă ca partea vătămată să poată considera căsătoria invalidă. Dacă soţul îşi bate soţia, el a trădat dragostea, înţelegeţi?”

In mod asemănător vede consecinţele violenţei în căsnicie părintele Alexandru Elceaninov: „Violenţa asupra voinţei celuilalt, chiar dacă este săvârşită în numele dragostei, omoară dragostea. Şi atunci se pune întrebarea: trebuie să ne supunem unei asemenea violenţe, de vreme ce în ea se ascunde pericolul pentru tot ce ne e mai scump? Vedem nenumărate căsnicii nefericite tocmai deoarece fiecare dintre părţi se crede proprietar al ceea ce iubeşte.”

Foarte dificil pentru căsnicia creştină este adulterul unuia dintre soţi. Părintele Vladimir Vorobiov, făcând trimitere la textul evanghelic, scrie că acesta pune practic capăt relaţiei
conjugale. In această logică, după ceea ce s-a întâmplat despărţirea nici nu este, în înţelesul strict al cuvântului, divorţ, deoarece după adulter „căsătoria nu mai există, căsătoria a fost distrusă, căsătoria ca unitate a dispărut. Această unitate a fost ucisă, a fost rănită de moarte. De aceea, Biserica are aici dreptul de a recunoaşte că nu mai există căsătoria.

Ea a fost săvârşită de către Biserică, dar ea nu mai există”. Iar părintele Teodor Borodin scrie aşa: „Se întâmplă ca oamenii să nu poată ierta trădarea. Câteodată poate chiar este corect să divorţeze, mai ales dacă adulterul continuă, deoarece într-o asemenea atmosferă de minciună e imposibil să creşti copii normal.”

Părintele Vladimir Vorobiov citează şi alte situaţii delicate, în care nu totdeauna e posibilă continuarea construirii unei familii creştine: „Biserica recunoştea şi înainte distrugerea căsătoriei în cazul, să zicem, bolii psihice a unuia dintre soţi, când, dintr-o cauză sau alta, era imposibilă viaţa conjugală şi, astfel, nu mai exista principalul conţinut al căsătoriei: iubirea, când nu mai exista unitate. Dacă această unitate, dintr-o cauză sau alta, era distrusă, Biserica recunoştea că nu mai există căsătoria, şi nu că «permitea» divorţul, ci constata această distrugere a căsătoriei.”

Bineînţeles, creştinului care a hotărât să divorţeze din cauza unei asemenea atmosfere distrugătoare îi este foarte greu. Intr-o asemenea situaţie este cazul să vă amintiţi de
milostivirea lui Dumnezeu faţă de păcătoşi, să nu vă autoflagelaţi prea tare şi să nu cădeţi în capcana imaginii Dumnezeului „punitiv”. E important să nu treceţi prin divorţ în izolare şi disperare, ci să căutaţi sprijin printre prieteni, printre fraţii şi surorile din obştea bisericească, iar dacă anxietatea şi depresia trenează, să cereţi ajutorul unui specialist.

Ce este defăcut când divorţează prietenii?

In situaţia de divorţ, omul credincios se simte un ratat, un păcătos, un rău creştin. El are mare nevoie să audă de la prieteni şi de la preoţi o vorbă de sprijin şi compasiune.

Aflând de divorţul unor persoane apropiate, cel mai frecvent simţim derută şi anxietate. Ne speriem văzând că relaţiile dintre oameni sunt un lucru fragil, iar câteodată începem
să scrutăm mai atent fricţiunile din propriile noastre familii. Câteodată ne frământăm, ne agităm că un păcat atât de strigător la cer a devenit posibil în obştea noastră parohială.

Toate anxietăţile acestea răpesc câteodată posibilitatea de a privi la omul real şi la durerea lui - în loc să facem asta, noi începem să-l acuzăm, să-i reproşăm insuficienta smerenie şi să-l speriem cu urmările.

Din păcate, există cazuri când preotul ştie că într-un cuplu bătăile au loc regulat, dar continuă să-i recomande soţului vătămat „să se smerească” şi „să rabde”. Violenţa
contravine total duhului evanghelic al dragostei, dar, din păcate, credincioşii conferă câteodată suferinţei de pe urma violenţei un caracter sacral, purificator de suflet. Mai ales dacă de pe urma violenţei unuia dintre soţi suferă copiii este important să fie sprijinit soţul care insistă să se despartă, fiindcă el este, după toate probabilităţile, ţinta manipulărilor din partea agresorului: „Cum, vrei să pleci ? Ce fel de creştină eşti tu?”

Dacă suntem în relaţii bune cu ambii soţi, putem încerca să aflăm poziţia amândurora, să-i sprijinim în nădejdea lor de a îndrepta lucrurile - dacă această nădejde nu i-a părăsit încă. Putem, fără să osândim şi fără să ne mândrim, să le împărtăşim propria experienţă de depăşire a crizelor familiale. Putem recomanda un psiholog de familie priceput. Iar dacă soţii dau clar de înţeles că s-a terminat cu căsnicia lor şi că nu văd nici o posibilitate de a mai îndrepta ceva, e important să renunţaţi la „făcutul bine cu sila”, să vă ajutaţi prietenul/prietena să se orienteze în noua situaţie, să îl/o ajutaţi sa nu se „înece” în frică, ruşine, mânie şi autoacuzare, şi în acest fel să daţi dovadă de dragoste frăţească.

Poate că vor fi oportune următoarele întrebări şi fraze:

- Cum stai cu banii? Acum ai serviciu? Să te ajut să-ţi faci un CV?

- Cred că ţi-e tare greu acum.

- Bineînţeles că nu înţeleg tot ce se întâmplă cu voi, dar în orice caz poţi conta pe prietenia mea.

- Dacă nu vrei poţi să nu povesteşti nimic, hai pur şi simplu să stăm în linişte împreună, să bem un ceai.

- Dacă vrei să-mi povesteşti ceva, bineînţeles că sunt gata să te ascult.

- Cum se simt copiii? Ai nevoie de vreun ajutor cu ei?

Este important să ţineţi minte că din exterior nu vom putea niciodată să înţelegem de ce durere lăuntrică s-au lovit în căsnicie acel bărbat şi acea femeie, şi niciodată nu vom
putea aprecia în deplină cunoştinţă de cauză dacă era sau nu în puterea lor să îndure. Bineînţeles, în asemenea momente grele prietenii au o deosebită nevoie de rugăciunile noastre.

PIOTR DMITRIEVSKI

Fragment din cartea "Buna intelegere dintre soti. Ghid practic pentru problemele cuplului", Editura Sophia

Cumpara cartea "Buna intelegere dintre soti. Ghid practic pentru problemele cuplului"

• Cel mai frumos dar de Nunta
  Publicat in : Editoriale
• Inmormantarea amana Nunta ?
  Publicat in : Viata liturgica
• Nunta - suprema intalnire
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: