Unul dintre cele mai importante lucruri la care va trebui să iei aminte, mai ales ca începător, este problema străinilor. In afară de faptul că va trebui sa-i eviţi, va trebui să ceri cu smerenie de la stareţ sa-ţi dea o chilie departe de arhondaric, ca să poţi uita lumea cu toate cele ale, ei. Ar fi bine dacă s-ar putea ca stareţul tău să te răsădească între părinţii sporiţi, ca să-i vezi mereu pe aceşti sfinţi nevoitori, deoarece nu te va putea ajuta atât de mult lectura, precum te va ajuta exemplul cel bun.
Incepătorul (tânărul) este ca un magnetofon, putând să înregistreze în mintea sa curată şi binele şi răul. De asemenea, începătorul seamănă şi cu un aparat de fotografiat, imprimând orice lucru vede. Dacă acel lucru este rău, vrăjmaşul îi va aduce în somn scene nepotrivite şi-l va întina din pricina vârstei sale.
De aceea, îngrijeşte-te să te afli departe de vizitatori şi de arhondaric, până ce vei uita cele ale lumii şi se va schimba lumea ta lăuntrică prin lucrarea duhovnicească a dragostei dumnezeieşti ce se va aprinde în inima ta, care va arde orice gunoi (gând rău) pe care ţi-l va arunca vrăjmaşul.
Ia aminte, fiind începător, să nu te înşele gândul rău, ca să intri în legătură cu vizitatorii, chipurile, ca să-i ajuţi, deoarece lucrul acesta vădeşte boală sufletească. Dacă vezi în sinea ta chiar şi virtute, trebuie să ştii că şi această virtute a ta este plină de toxine lumeşti. De aceea evită vizitatorii, ca mai întâi să te dezintoxici.
Dacă vreodată simţi puţină dulceaţă, să nu crezi că ai câştigat-o prin marile tale nevoinţe, deoarece aceasta este doar o ciocolată dăruită de Părintele cel bun unui copilaş, ca să te îndulcească şi să te îndemne să lucrezi şi să te hrăneşti din cofetăria paradisiacă ce ţi-a arătat-o. Mai târziu, când nu-ţi va mai da daruri mici, ci întreg darul Său arătat prin negrăita şi neîntrerupta dulceaţă, nici atunci să nu-ţi spună gândul că acestea sunt un rod al faptelor tale, ci sunt ale lui Dumnezeu. Faptele noastre sunt păcatele şi marea noastră nerecunoştinţă faţă de Hristos, Făcătorul nostru de bine. Fireşte, toţi oamenii au păcate şi nerecunoştinţă. De aceea, va trebui drept recunoştinţă să-I oferim cel puţin pocăinţa noastră şi să nu ne depărtăm de El.
Cred că ar fi foarte dureros ca, după toată jertfa ce a facut-o Hristos pentru noi, să sfârşim iarăşi în iad şi să-L întristăm din nou. Aşadar, ceea ce ar trebui să ne oprească de la păcat ca să nu mergem în iad, bine ar fi ca să nu fie focul iadului ce ne înfricosează, ci multa mărime de suflet şi marea dragoste catre Hristos, Făcătorul nostru de bine, pe Care ar I rcbui să-L iubim cu o dragoste înflăcărată.
Fratele meu, va trebui deci să luăm aminte să nu ne despărţim niciodată de Hristos, ci să avem o legătură continuă cu El, prin rugăciune. Iar înaintea rugăciunii este bine să meargă atenţia, ca să nu se întâmple precum zice David: „Iar rugăciunea lui să se prefacă în păcat".
Ia aminte şi atunci când te afli în vremea rugăciunii, dar mai mult înainte de ea, la discuţiile de prisos din timpul ascultării tale, căci aşa te vei ruga inai târziu nerăspândit şi nevătămat, deoarece cuvintele multe pricinuiesc şi multe interpretări greşite. Dacă vrei să vorbeşti, Hristos aşteaptă cu bucurie ca fiii Lui să-I vorbească. Să nu-ţi placă nici chiar discuţiile duhovniceşti când nu există sfinţenie, deoarece se va începe de la cele duhovniceşti şi se va sfârşi în clevetire. Dacă ceilalţi discută sau judecă, aceasta nu trebuie să te intereseze pe tine, ci să te preocupe păcatele tale şi să ceri mila lui Dumnezeu prin neîntrerupta ta convorbire cu El: „Doamne Iisuse Hristoase...”
Totdeauna să ai gânduri bune faţă de toţi, deoarece, deşi ceilalţi judecă, se poate să nu aibă alte păcate afară de acestea şi astfel aceste clevetiri vor deveni pricina să se smerească şi să plângă înaintea lui Dumnezeu şi să se unească cu El, în timp ce noi, fratele meu, avem multe păcate şi ne ajung acestea pentru ca să plângem.
Bine este, pe cât poţi, să eviţi aceste adunări, precum şi curiozitatea, căci altfel adunăm zgura gândurilor, iar apoi ne vom osteni mult ca să o lepădăm. Totdeauna să avem gânduri bune şi să nu primim telegrame viclene, dacă vrem să ne curăţim inima şi să schimbăm mecanismele stricate ale fabricii inimii noastre, cu mecanisme bune.
Atunci ea va face din aur Sfinte Potire, din clopote sparte policandre, ba chiar şi hârtiile vechi aruncate le va preface în şerveţele curate. Dar atunci când inima este vicleană, chiar şi aurul cel curat îl va socoti bronz şi va face din el gloanţe sau tunuri. De aceea inima va trebui să se cureţe prin gânduri bune pentru toţi şi | prin a nu primi telegramele celui viclean, deoarece „din inimă ies toate cele rele” şi iarăşi, „din prisosinţa inimii vorbeşte gură".
Deci când omul va înceta să gândească şi să lucreze rău, atunci se apropie de el bunătatea lui Dumnezeu şi nevinovăţia copilărească se sălăşluieşte în maturitatea duhovnicească, împreună cu darul discernământului. Unul ca acesta cunoaşte inimile oamenilor şi nu mai trage concluzii omeneşti. Şi atunci lucrul cel mai minunat este că, deşi deosebeşte pe sfânt de criminal, totuşi îl consideră mai bun pe criminal decât pe sine şi-l iubeşte cu durere şi se roagă pentru mântuirea lui. Se roagă şi pentru întoarcerea lui la pocăinţă gândindu-se că acela, deşi ar fi putut face mai multe rele, s-a silit şi s-au limitat la mai puţine. Are în vedere condiţiile în care a crescut, patimile moştenite, precum şi toate prilejurile de păcat ce i s-au dat, pe care le va avea in vedere Dreptul Judecător. In acelaşi timp se musul pe sine pentru faptul că poate nu s-a folosit cum trebuia de prilejurile bune şi multe pe care i le-a dat Dumnezeu şi se roagă cu smerenie şi durere.
Din păcate, unii dintre noi, pentru că nu vrem sa vedem lucrurile cu ochi dumnezeiesc, ne facem şi noi nefericiţi şi goi de harisme şi mâhnim şi pe Dumnnezeu prin netrebnicia noastră, punându-L intr-o situaţie dificilă. Adică atunci când ne dă o larismă, îndată ne mândrim şi lucrul cel mai rău e că rănim şi alte suflete prin purtarea noastră plină de mândrie. Iar dacă nu ne dă, se uită la starea noastră nenorocită şi îl doare ca pe un Părinte, pentru că are bogăţie din belşug şi vrea să ne-o daruiască.
Ce bine este atunci când ne cunoaştem pe noi inşine! Atunci smerenia ne va deveni o stare firească şl Dumnezeu ne va dărui din nou harismele Sale dumnezeieşti.
Atunci vor înceta să acţioneze legile luhovniceşti, - „oricine se înalţă pe sine se va smeri"-, deoarece vom păşi numai pe jos şi nu vom cădea şi vom primi neîncetat harul lui Dumnezeu, care se dă numai celor smeriţi.
Cuviosul Paisie Aghioritul
Fragment din cartea "Epistole", Editura Evanghelismos
-
Cununia si Calugaria, asemanari in randuiala liturgica
Publicat in : Liturgica -
Cununia si sora ei, Calugaria
Publicat in : Liturgica -
Calugaria - calea experientei esentiale
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.