Mania si rugaciunea - doua lucruri incompatibile

Mania si rugaciunea - doua lucruri incompatibile Mareste imaginea.

Sfânta Scriptură ne interzice categoric să ne rugăm în stare de mânie, de neîmpăcare cu aproapele. Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău (Mt. 5, 23-24), şi: De veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre (Mt. 6, 14-15).

Rugăciunea omului neîmpăcat, ranchiunos, e o făţărnicie. Cum putem rosti Rugăciunea Domnească, „Tatăl nostru", în care se spune: „Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri", când avem ranchiuna în inimă? Domnul nu va primi rugăciunea nesinceră, ipocrită. Este absolut de neconceput să te apropii de Taina împărtăşaniei fără să-i fi iertat din suflet pe cei ce te-au supărat. Dacă îndrăznim să ne împărtăşim în starea aceasta, primim Sfintele Taine spre judecată şi spre osândă, ase- mănându-ne lui Iuda vânzătorul. De aceea, trebuie să folosim toate mijloacele şi căile pentru a ne împăca. Apostolul Pavel zice: Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii (Rom. 12,18). Dar dacă nu se poate, dacă celălalt nu vrea deloc să se împace? Atunci trebuie să ne împăcăm cu el măcar în sufletul nostru şi să-i iertăm totul, din toată inima - şi, bineînţeles, să ne rugăm pentru el.

Putem să ne rugăm lui Dumnezeu dacă în inima noastră suntem supăraţi pe aproapele, dar vrem să ne izbăvim de supărarea aceasta? Da, putem să ne rugăm în starea aceasta, cerând ajutor de la Domnul, dar cu hotărârea fermă de a ne lupta cu mânia şi supărarea, de a căuta cu adevărat împăcarea. Trebuie să vrem cu adevărat să iertăm, şi numai cu asemenea gânduri să ne rugăm pentru noi înşine şi pentru celălalt.

Neîmpăcarea, vrajba alungă de la noi harul lui Dumnezeu. Iată ce exemplu dă în Patericul său Sfântul Ignatie Briancianinov: „Doi fraţi erau certaţi. în timpul prigoanelor împotriva creştinilor au fost prinşi şi, după ce au fost supuşi multor chinuri, au fost aruncaţi în închisoare. Unul dintre ei i-a zis celuilalt: «Frate! Trebuie să ne împăcăm şi să nu fim mâniaţi unul pe celălalt, fiindcă mâine o să murim şi o să ne înfăţişăm Domnului!» Celălalt n-a vrut să se împace. In ziua următoare au fost scoşi din închisoare ca să li se taie capetele. Fratelui care voia să se împace i-a fost tăiat capul şi a plecat la Domnul în credinţă, pe când celălalt, care nu voise să se împace, s-a lepădat de Hristos. Chinuitorul l-a întrebat: «De ce nu te-ai lepădat ieri, înainte de chinuri, ca să scapi de răni, ci abia acum?» El a răspuns: «Am încălcat porunca Domnului meu, neîmpăcându-mă cu fratele. De asta Dumnezeu m-a părăsit şi a luat ajutorul Său de la mine. Lipsit de el, m-am lepădat de Hristos»."

Mânia, ura îi răpesc omului harul lui Dumnezeu, îl lipsesc de raţiune. Cel posedat de dracul mâniei este în stare să ridice mâna chiar şi la oamenii cei mai apropiaţi. La începutul acestui capitol am spus deja că cele mai multe crime sunt săvârşite la mânie. Şi primul omor de pe pământ a fost săvârşit din aceeaşi cauză. De ce şi-a omorât Cain fratele? Din orgoliu şi din invidie. Domnul primise jertfa iui Abel, pe când la darul lui Cain nu S-a uitat, fiindcă nu fusese adus din inimă curată. Văzând gândurile întunecate ale lui Cain, Domnul l-a avertizat: Păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l! (Fac. 4, 7). Să ne amintim că fiecare păcat începe cu primirea gândului la el: Cain a semănat seminţele urii de frate în inima sa, nu s-a luptat ca sa învingă mânia, şi a ajuns la ucidere.

Incă un exemplu care arată la ce stare poate ajunge omul ce s-a supus mâniei. Dioscor, tatăl Sfintei Mari Muceniţe larvara, era păgân. Rămânând văduv, el şi-a concentrat tot ataşamentul sufletesc şi toată grija asupra singurei sale fiice. A crescut-o ascunzând-o de ochii celorlalţi, a pregătit-o pentru căsătoria cu un om bogat şi de vază, a plătit profesori păgâni ca să o educe şi s-o şcolească. El credea că-şi iubeşte fiica dar iată că Varvara s-a creştinat în taină. Când tatăl ei a aflat aceasta, mânia lui nu a cunoscut margini: şi-a scos sabia din teacă şi a dat fuga s-o omoare. Varvara a scăpat atunci numai printr-o minune. Găsindu-şi fiica, Dioscor a snopit-o în bătaie, a pus-o sub pază, a chinuit-o îndelung prin înfometare, iar după aceea a dat-o pe mâna câr- muitorului oraşului ca să fie chinuită cumplit. Dioscor şi-a omorât fiica cu mâna sa, tăindu-i capul cu sabia. Mânia lui Dumnezeu n-a întârziat să-i pedepsească pe Dioscor şi pe cârmuitor: amândoi au fost loviţi de trăsnet.

Ce s-a întâmplat cu Dioscor? De ce el, care-şi înconjurase singura copilă cu atâta grijă, s-a răfu- it cu ea atât de crud şi necruţător? Diavolul i-a găsit punctul slab: patima mâniei. Neînăbuşind patima mâniei în sine însuşi, tatăl necredincios a fost cuprins de ea, şi-a pierdut stăpânirea de sine, devenind o jucărie ascultătoare în mâinile satanei.

Patima mâniei, Ia fel ca cea a curviei, este comparată de Sfinţii Părinţi cu focul, cu o vapaie, cu un incendiu. Incepând de la o mica rabufnire, mânia este capabilă să pună stăpânire pe suflet în scurtă vreme, ducând ia unuun ireparabile. Cum să prevenim incendiul, cum să stingem văpaia demonică?

Ava Dorotei face următoarea analogie: „Cine aţâţă focul ia la început un tăciune mic: la fel e cuvântul fratelui care ne-a supărat (adică factorul exterior care provoacă mânie şi iritare - n.a.). Deocamdată e un tăciune mic, fiindcă ce înseamnă un cuvânt al fratelui tău? Dacă îl vei răbda, ai stins tăciunele, dar dacă vei începe să te gândeşti: «De ce mi-a zis asta? Lasă că o să-i spun şi eu aşa şi pe dincolo! Dacă nu ar fi vrut să mă jignească nu mi-ar fi zis aşa ceva. Lasă că îl jignesc şi eu neapărat!», atunci te vei asemăna celui care aţâţă focul aruncând în el vreascuri sau altceva de felul acesta."

Cu enervarea, cu mânia trebuie să ne luptăm imediat, chiar de la început, cât încă seamănă cu un „mic tăciune". Dacă nu stingem acest tăciune, ci, dimpotrivă, suflăm în el, întreţinând arderea, incendiul este inevitabil. Gândul, atâta timp cât nu a intrat încă în inimă, este uşor de alungat, dar dacă s-a cuibărit în suflet este mai greu să-i facem faţă: şi enervarea, mânia trebuie biruite chiar de la început. Reacţia interioară la un eveniment sau gest neplăcut este ceva cu totul firesc - de pildă, am fost îmbrânciţi întâmplător pe stradă. Bineînţeles, prima reacţie este una de indignare, însă aceasta trebuie stinsă imediat, ca să nu se transforme în mânie.

Sfântul Teofan Zăvorâtul sfătuieşte: „Izbucnirile trebuie biruite... învăţaţi-vă să nu ie daţi frâu liber, ci să le înăbuşiţi imediat ce se arată. Să izbucneşti nu pare mare lucru, dar aici e tot egoismul, tot omul păcătos. Rugaţi-vă şi adunaţi-vă gândurile ce pot sluji drept apă împotriva acestui foc. Păstraţi aducerea-aminte de Dumnezeu şi aducerea-aminte de moarte. Aceste două gânduri sunt ţinere a tot binele şi alungare a tot răul... Nu e pe lume nici un lucru pentru care să fie îngăduită o ceartă serioasă, în afară de mântuirea sufletului."

In lupta cu enervarea şi cu mânia ajută foarte mult principiul cumpănirii. Esenţa lui constă în aceea că atunci când vrem să dăm frâu liber emoţiilor, să ne certăm cu aproapele, să ne mâniem, trebuie să facem o pauză şi să cumpănim în cântarul minţii, punând pe un talger lucrul pentru care ne-am enervat, care ne-a scos din fire, iar pe celălalt ceea ce pierdem în urma cerţii, a conflictului: pacea sufletească, relaţiile bune şi paşnice cu ceilalţi, bunăvoinţa şi încrederea lor în noi. Trebuie să ne amintim cum ne simţim de obicei după ceartă, după ce am dat frâu liber mâniei, ne-am „descărcat" şi am spus o mulţime de lucruri pe care n-ar fi trebuit să le spunem. în suflet apare un sentiment de pustietate, de întuneric, ne urmăreşte ruşinea pentru lipsa noastră de autocontrol, de voinţă - şi atunci când totul e pus în cumpănă şi analizat, de obicei dorinţa de ceartă piere. Principalul este aici să ştim să facem la timp o pauză şi să ne imaginăm ce vom pierde în urma enervării şi a mâniei.

Foarte mult ne ajută să facem faţă enervării, gândurilor întunecate şi ranchiunoase, citirea Evangheliei şi Psaltirii - şi chiar dacă într-un moment de iritare este foarte greu să te sileşti să citeşti, după aceea te linişteşti. Foarte bine te poţi distrage de la gândurile mânioase muncind. De omul care stă degeaba demonii mâniei se apropie foarte des. Apropo, această regulă este valabilă şi pentru toate celelalte patimi. Lenevia, pierderea timpului, statul degeaba sunt un mediu de cultură foarte nutritiv pentru aproape toate patimile.

La învingerea mâniei ajută şi simţul umorului, fiindcă supărarea, gândurile de mânie se nasc din trufie, din orgoliu. De aceea, trebuie să ştim să ne autoironizăm şi să nu luăm prea în serios, să nu punem la inimă „înţepăturile" la adresa noastră. întrebuinţate cu măsură, glumele, umorul, nu au fost niciodată respinse de către Sfinţii Părinţi. în scrisorile sale către diferite persoane, Sfântul Teofan Zăvorâtul glumeşte adeseori cu bunătate; Cuviosul Ambrozie de la Optina chiar alcătuia special versuri glumeţe spre îndrumarea celor care veneau la el. Dacă există moderaţie, simţul umorului este ca supapa de siguranţă de la cazanul cu aburi. Aceasta fereşte cazanul de presiunea excesivă şi de explozie. Dacă luăm prea în serios anumite lucruri, cum ar fi neplăcerile de zi cu zi, putem înnebuni, pur şi simplu. Odată, un vânător a trecut pe lângă chilia Cuviosului Antonie cel Mare şi a auzit cum Cuviosul le povesteşte ceva fraţilor şi aceştia râdeau. Mai apoi l-a întrebat pe sfânt: „Cum pot călugării să glumească şi să râdă?" Atunci, Ava i-a cerut vânătorului să-şi întindă arcul cât mai tare. Acesta i-a împlinit rugămintea. Atunci, Cuviosul Antonie a zis: „Şi mai tare!" Omul s-a împotrivit: „Dacă întind mai tare, o să se rupă!" „Aşa e şi cu omul: nu poate rămâne încordat tot timpul, are nevoie de destindere, de odihnă", a zis Cuviosul.

Bineînţeles că trebuie evitate discuţiile nervoase, mânioase, certurile - dar ce este de făcut dacă între oameni au apărut într-adevăr contradicţii serioase, probleme serioase, şi acestea trebuie rezolvate cumva, ca relaţiile să nu ajungă într-o fundătură? Există, într-adevăr, probleme foarte serioase, pe care nu le poţi trece sub tăcere, făcându-te că nu s-a întâmplat nimic. Uneori se cere o discuţie cu adevărat serioasă - dar tocmai discuţiile de acest gen nu trebuie în nici un caz purtate la enervare şi la mânie, altfel nu o să iasă nimic bun. Trebuie neapărat să alegem un moment când patimile s-au potolit. In stare de enervare, stăpânit de emoţii puternice, este greu pentru om să ia hotărârea potrivită. El se află într-o stare de întunecare a minţii, nu poate să gândească şi să se comporte adecvat, la mânie nu mai vorbesc eu, ci mânia mea. Cuviosui Moise, stareţul de la Optina, dacă vedea că vreunul dintre monahii aflaţi sub cârmuirea iui s-a făcut vinovat cu ceva, nu-i făcea observaţie imediat, ci după o vreme, când atât el, cât şi vinovatul se aflau într-o stare liniştită a duhului.

In armata germană exista legea ca plângerile făcute de militari împotriva altor militari să nu fie primite imediat după incidentul cu pricina, ci după un anumit interval de timp. Aceasta ajuta la luarea hotărârii corecte.

In Sfânta Scriptură scrie: Soarele să nu apună peste mânia voastră (Efes. 4, 26). Sfântul Ioan Cassian spune că în minţile celor care se mânie apune Soarele Dreptăţii, Hristos, căci mintea este întunecată de mânie. Ca atare, bineînţeles că în focul disputei, în starea de tulburare a duhului nu vom putea lua nici o hotărâre lucidă.

Să ne întoarcem însă la tema discuţiei serioase. Un psiholog american, Len McMillan, a formulat regulile fundamentale ale discuţiilor de acest gen. El face asta pe baza aceluiaşi citat din Sfântul Apostol Pavel: Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră, nici să nu daţi loc diavolului (Efes. 4, 26-27).

Cum să te mânii şi să nu păcătuieşti? Trebuie să abordăm problema în mod serios, nu să ne enervăm şi să-l atacăm pe interlocutor, fiindcă o discuţie serioasă are scopul nu de a ne supăra unul pe altul, ci de a ajunge la o soluţie. In dispute se uită foarte des lucrul principal, obiectul disputei, şi încep atacurile la persoană.

Orientându-ne pe problemă, să nu dăm loc, cum spune Apostolul, diavolului. Purtând o asemenea convorbire cu oamenii apropiaţi, în primul rând le putem da de înţeles că îi iubim la fel ca înainte, dar că trebuie neapărat să discutăm şi să rezolvăm anumite probleme. Important este să nu depăşim limita şi să nu ne schimbăm in cursul discuţiei atitudinea faţă de celălalt, să nu ne mâniem pe el. Relaţiile noastre nu trebuie să aibă de suferit în urma discutării problemei.

„Soarele să nu apună peste mânia voastră." Nu trebuie să tărăgănăm rezolvarea problemei, fiindcă nu are rost să rezolvăm problema atunci când nici noi, nici interlocutorul nu ne mai stăpânim. Nu trebuie să îngăduim ca mânia să se transforme în amărăciune şi ciudă ascunsă. Controversele trebuie neapărat rezolvate repede, altfel ciuda şi ranchiuna pot prinde rădăcini în inimă.

Discutând situaţia creată, trebuie să vorbim direct, sincer, fără viclenie. Dacă vom trece sub tăcere ceva, în scurtă vreme problema va apărea din nou. Nu lăsaţi problema nerezolvată!

Desigur, am expus aici postulatele fundamentale ale „discuţiei serioase" pe scurt, cu cuvintele mele. Trebuie să rezolvăm rapid situaţia con- flictuală, călăuziţi nu de amorul propriu, ci de dorinţa de pace şi dragoste, cerând de la Dumnezeu ajutor. Atunci vom obţine rezultatul dorit.

Mulţi oameni care sunt certaţi, sunt în situaţie de conflict, se tem să facă primul pas către împăcare. Se înţelege că este greu, dar nu trebuie să ne temem că vom fi înţeleşi greşit. Cel mai frecvent, un asemenea pas este chiar foarte bine primit. în majoritatea cazurilor, şi pe celălalt îl apasă situaţia creată, însă şi el se teme să facă primul pas.

Căutând împăcarea cu aproapele, în nici un caz nu trebuie să vorbim despre greşelile lui (în acest fel o să ne certăm şi mai rău), ci trebuie să ne recunoaştem cu smerenie propriile greşeli şi să ne cerem iertare pentru ele. Sus-menţionatul Len McMillan descrie un exemplu de asemenea împăcare: „Tocmai ne mutaserăm în noua noastră casă. în dreptul ei creştea un arbore mare. A venit vremea când el a început să-şi scuture frunzele. In oraşul nostru era o maşină specială, care în fiecare zi de luni aduna frunzele căzute, pe care locuitorii din zonă le adunau la marginea trotuarului. într-o bună zi, după ce am terminat această treabă, mă odihneam în sufragerie.

Uitându-mă pe fereastră, am văzut cum vecinul, ieşind din casă, împinge cu piciorul grămada de frunze înapoi de unde le strânsesem. După toate aparenţele, unele frunze ajunseseră pe teritoriul lui.

M-am enervat când am văzut ce face. Imediat ce a intrat în casă, am ieşit şi am strâns din nou frunzele la marginea trotuarului, dar imediat ce m-am întors în sufragerie vecinul a ieşit din nou şi a început să împingă înapoi grămada de frunze. Nu mai ţin minte cât timp a ţinut această competiţie stupidă, dar eram furios la
culme. Totuşi, nu mi-a trecut prin cap să stau de vorbă cu vecinul şi să încerc să aplanez imediat conflictul. Următoarele trei luni ne am privit cu ură. Imediat ce ieşea din casă, eu intram ia mine. Dacă ieşeam eu pe stradă, intra in casă el. Tensiunea ajunsese la un asemenea paroxism, încât mi se părea că din noi va începe să iasă îum. In cele din urmă, venindu-mi în fire, i-am spus soţiei mele că aşa nu se mai poate. Nu aveam suficient curaj ca să mă întâlnesc cu vecinul faţă către faţă, şi de aceea am recurs la mijlocul următor: l-am sunat la telefon. «Bună ziua, aici e Ten. Vă rog să nu închideţi telefonul, am să va spun ceva. Scuzaţi-mi comportamentul prostesc. Imi pare foarte rău că v-am supărat punând grămada aceea de frunze în dreptul casei dumneavoastră, îmi cer iertare!» Nici n-am terminat de vorbit, că vecinul a început: «Ten, şi eu simt acelaşi lucru. Tot voiam să-mi iau inima în dinţi şi să vă sun. Mulţumesc că aţi făcut asta pentru mine!» Dacă aş fi urmat regulile pe care ni le-a lăsat Dumnezeu pentru rezolvarea neînţelegerilor, atât eu, cât şi vecinul meu am ti evitat trei luni de frământări sufleteşti inutile. Dacă aş fi încercat sa rezolv problema respectivă imediat (chiar in ziua aceea, înainte să apună soarele), am fi dormit  liniştiţi în noaptea aceea, ca de altfel in toate nopţile următoare."

Cuviosul Efrem Sirul spune despre- situaţiile de acest gen următorul lucru. Dacă a avut loc o ceartă între fraţi, cel dintâi care s-a căit va primi cununa biruinţei, dar se încununează şi celălalt dacă nu va lepăda pocăinţa, ci va face cu sârg cele de trebuinţă pentru pace."

Nu degeaba se spune că primul îşi cere iertare cel mai deştept. Generozitatea, smerenia, capacitatea de a ierta sunt, bineînţeles, însuşiri ale firilor puternice. Cearta şi ţipetele sunt arma celui slab, lipsit de voinţă. Biruind enervarea, mânia, să evităm însă tentaţia de a cădea în trufie, altfel putem schimba o patimă cu alta. Un oarecare călugăr era adeseori supus batjocurilor, dar le îndura cu aparentă linişte şi răbdare. Atunci când fraţii l-au întrebat cum reuşeşte să nu se supere pe cei care îl jignesc, el le-a răspuns: „Păi ce, o să-i bag eu în seamă pe câinii ăia?" S-a dovedit astfel că în sufletul lui domneau trufia şi dispreţul faţă de oameni.

In încheierea acestui capitol, aş vrea să vorbesc despre lucrul principal de la care trebuie întotdeauna să începem lupta cu mânia. Este vorba de rugăciunea pentru cei pe care ne mâni- em, care ne fac supărări şi neplăceri. Evanghelia ne arată clar cum trebuie să procedăm cu aceşti oameni: Rugaţi-va pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc (Mt. 5, 44). Rugându-ne pentru cei ce ne fac necazuri, ne luptăm deja cu mânia, încetăm să mai vedem în ei nişte vrăjmaşi şi începem să ne dăm seama că ei au nevoie să-i ajutăm cu rugăciunile noastre. Trebuie să ne rugăm nu numai pentru cei ce ne fac necazuri, ci, în general, pentru rezolvarea oricărei situaţii tensionate. în asemenea cazuri se cere şi ajutorul Apostolului dragostei, Ioan Teologul. Rugăciuni pentru împăcarea celor învrăjbiţi şi pentru cei ce ne urăsc şi ne prigonesc se găsesc în orice carte de rugăciuni mai cuprinzătoare.

Pr. Pavel Gumerov

Cele opt pacate de moarte si lupta cu ele, Editura Sophia

Cumpara cartea "Cele opt pacate de moarte si lupta cu ele"

 

Pe aceeaşi temă

09 Ianuarie 2018

Vizualizari: 422

Voteaza:

Mania si rugaciunea - doua lucruri incompatibile 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

mania rugaciunea

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE