Cu toate că acceptarea şi supunerea în faţa voii lui Dumnezeu este legată de Crucea lui Hristos în Evangheliile şi Epistolele din Noul Testament, doar mai târziu, în secolul al IV-lea, crucea a început să fie privită ca simbol şi, totodată, ca arhetip al vieţii creştinului. Mişcarea monastică şi Părinţii pustiei au moştenit „linia de bătaie", preluând locul martirilor, a căror încununare constituia o imitare directă a Răstignirii lui Hristos. Martirii s-au confruntat cu persecuţiile organizate de Imperiul Roman, iar provocarea lor le-a fost pusă în faţa ochilor. Pentru majoritatea, această provocare a constat într-o mărturisire a credinţei creştine. Cei care erau condamnaţi la moarte erau numiţi „mărturisitori" de cei care se aflau cu ei în închisoare în perioada când aşteptau să fie executaţi. In vremea respectivă, martirii primeau cel mai mare statut în Biserică şi deveneau sfinţi prin jertfa lor.
Martirii şi mărturisitorii trăiau şi mureau imitându-L pe Hristos, iar moartea lui Hristos pe Cruce însuma idealurile creştine ale vremii respective. Biserica respecta autoritatea mărturisitorilor în problemele spirituale, doctrinare şi ecleziale. Cu toate că este dificil de spus dacă şi în ce mod creştinii din perioada respectivă făceau semnul crucii, drumul vieţii lor era bazat pe imitarea crucii şi Jertfei lui Hristos într-un mod direct şi tangibil.
După ce Biserica a depăşit perioada persecuţiilor, cursul creştinismului s-a schimbat. Deşi este adevărat că asceţii din pustie şi alţi predecesori ai monahilor au existat în primele secole după Hristos, doar după ce creştinismul a fost acceptat social (şi, curând după aceea, a devenit religia oficială) viaţa monahală a început să fie considerată drept un arhetip principal pentru creştini.
Doi dintre cei care au influenţat direcţia vieţii ascetice şi monastice au fost Sfinţii Antonie cel Mare şi Atanasie al Alexandriei. Sfântul Antonie cel Mare, considerat de mulţi drept părintele monahismului (cunoscut şi drept „învăţătorul deşertului"), a părăsit lumea pentru a deveni ascet în jurul anului 270, cu 40 de ani înaintea semnării Edictului de la Mediolanum, care permitea Bisericii să iasă din catacombe. Când, ceva mai târziu, a ieşit puţin din deşert, a fost uimit să afle că împăratul era creştin.
Sfântul Atanasie, episcopul Alexandriei, este cel căruia îi datorăm ceea ce ştim despre Sfântul Antonie cel Mare. Totodată, şi viaţa sa poate fi privită drept un arhetip al monahismului. A murit în anul 373, cu doar câţiva ani înaintea celui de-al II-lea Sinod Ecumenic, ţinut la Constantinopol, cu mult după ce creştinismul devenise religia dominantă în Imperiul Roman. Spiritualitatea celor doi reflectă într-un mod clar punctul de turnură de la perioada martirilor la cea a monahilor.
Sfântul Atanasie a fost unul dintre oamenii importanţi ai vremii sale, un episcop respectat, care a luptat împotriva ereziilor. El este privit drept unul dintre teologii care au formulat câteva dintre dogmele timpurii şi de bază ale Bisericii. Cu toate că era un ascet renumit pentru sfinţenia şi luptele sale duhovniceşti, Sfântul Antonie cel Mare ne-ar fi rămas necunoscut dacă respectatul Episcop Atanasie cel Mare nu i-ar fi scris biografia. Teologul eminent a văzut în Sfântul Antonie un nou model de sfinţenie, necesar pentru vremurile de schimbare de atunci. Calea şi greutatea crucii erau gata să fie cărate pe umeri noi. Sfântul Antonie cel Mare, primul dintr-un lung şir de monahi care continuă neîntrerupt până astăzi, a fost cel care a trăit viaţa crucii într-un mod diferit.
Lupta monahilor era diferită de cea a martirilor, chiar dacă ambele categorii se dezvoltaseră pe aceleaşi caracteristici ale jertfei de sine. Oamenii pregătiţi să îşi ofere viaţa lui Hristos nu mai erau aruncaţi la lei. Martirii şi mărturisitorii deveneau un element al trecutului. Imitarea lui Hristos şi idealul Răstignirii trebuiau să se schimbe odată cu schimbarea timpurilor. Mulţi creştini simţeau că trebuie să facă mai mult pentru progresul spiritual şi se regăseau în poziţia tânărului bogat care II întrebase pe Iisus cum să dobândească viaţa veşnică şi ce mai era nevoie să facă dincolo de păzirea poruncilor. Răspunsul oferit de Iisus este înregistrat în Evanghelia după Matei: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi (Matei 19, 21). Când Sfântul Antonie a auzit acest pasaj în biserică, pe vremea când era tânăr şi bogat, a urmat porunca imediat şi în literă. A părăsit lumea şi bogăţiile lui pentru deşertul egiptean. Alţi oameni i-au urmat exemplul şi, curând, aşa cum ne spun autorii din perioada respectivă, deşertul a fost populat de atât de mulţi asceţi, încât părea un mare oraş. O mişcare similară a avut loc în Palestina şi monahismul s-a răspândit rapid în întreaga lume.
Monahismul a devenit curând noul ideal al vieţii creştine desăvârşite, înlocuind idealul creştin al martirilor. Cu toate că ideea de bază a jertfei de sine întru imitarea lui Hristos a fost aceeaşi, diferenţa a fost că imitarea lui Hristos a luat o turnură interioară şi a început să fie privită drept supunerea de sine, lupta împotriva patimilor sufletului. Noul adversar a fost identificat în demonii care se aflau în pustie şi nu în soldaţii împăratului păgân. Idealul jertfirii de sine şi simbolismul crucii au devenit mai puţin literare şi mai mult spirituale. Biserica a primit noul model de spiritualitate şi a devenit curând un obicei ca monahii să fie aleşi pentru a guverna Biserica, devenind astfel voci noi ale autorităţii spirituale. Episcopii erau aleşi din rândul monahilor, iar această modalitate de alegere a episcopilor a devenit în cele din urmă cea standard.
Trebuie să amintim aici că, practic, calea monahului nu este cea a mântuirii individuale. Imaginea fugii în deşert poate părea contradictorie faţă de comuniunea pe care o vedem în biserică, în special acum, după ce am stabilit că rugăciunea şi războiul spiritual nu constituie o lucrare privată, individuală. Oricât de straniu ne-ar părea, monahii nu se rugau pentru mântuirea lor, ci pentru întreaga Biserică. Uneori, se considerau drept grăniceri care luptă împotriva demonilor, astfel încât aceştia să nu chinuie restul Bisericii. In acest mod, ei au explorat adesea limitele ascensiunii spirituale şi au trecut experienţa lor asupra trupului Bisericii. Chiar şi în vremurile noastre, există monahi care se roagă pentru mântuirea omenirii şi strigă în clipe de smerenie: „Toţi se vor mântui, numai eu nu!" Insă modelul normal pentru viaţa monahului este Sfântul Antonie cel Mare, care a petrecut 50 de ani din viaţa sa în izolare şi următorii 50 de ani ca monah în lume, ajutând pe fiecare cu sfatul său şi în orice alt mod a putut. Monahii formează o relaţie specială cu trupul Bisericii, cu care se angajează în rugăciune colectivă din chilia lor.
Deja în cursul secolului al IV-lea, cu puţin după vremea Sfântului Antonie cel Mare, teologi educaţi erau tunşi în monahism şi mergeau în deşert sau în alt loc liniştit pe care îl aveau la dispoziţie pentru a se lupta cu demonii şi patimile lor. Oameni precum Evagrie Ponticul sau autorul necunoscut al Omiliilor macariene au dezvoltat metode sofisticate pentru afundarea în părţile cele mai profunde ale sinelui şi răstignirea viciilor aflate acolo. Relatările valoroase ale celor care au transformat rugăciunea în lucrarea lor de-o viaţă le-au arătat celorlalţi că imaginea crucii constituie o cale de chemare a harului lui Dumnezeu. Omiliile macariene ne spun aceasta în mod direct: în lupta sa duhovnicească împotriva patimilor, autorul lor a văzut o cruce luminoasă afundându-se profund în interiorul său, după care harul lui Dumnezeu a liniştit toate membrele şi inima sa. (Această imagine impresionantă poate fi regăsită la Pseudo-Macarie, Cele cincizeci de omilii duhovniceşti, 8.) Ascetul în cauză a chemat practic semnul crucii în cea mai profundă parte a sinelui său. Aceasta nu este o excepţie.
Monahii de la început din pustia egipteană au arătat importanţa crucii pentru ei, atunci când au adoptat semnul respectiv pe veşmintele lor pentru a arăta lumii că ei trăiau viaţa crucii.
Lupta monahilor din pustie a alcătuit cadrul spiritual pentru transformarea crucii în cel mai cunoscut simbol creştin. De la monahi, Biserica l-a propagat la tot restul lumii. Simbolul crucii a căpătat astfel un înţeles mai larg decât cel pe care îl avea în perioada martirilor, iar crucea a devenit rapid sinonimă cu identitatea creştină. Asocierea dintre calea crucii şi mişcarea monastică a fost foarte importantă din acest punct de vedere, dar o asociere adiţională explică prevalenţa acesteia: puterea militară şi simbolismul.
Impăratul Constantin cel Mare a adoptat crucea ca simbol militar în secolul al IV-lea. El şi-a bazat decizia pe o viziune miraculoasă a unei cruci luminoase pe care a avut-o. Câţiva ani mai târziu, mama sa, Elena, a organizat o căutare a adevăratei Cruci a lui Hristos în Ţara Sfântă. Aşa cum afirmă Tradiţia, Crucea a fost identificată atunci când a manifestat putere vindecătoare. Cinstirea Sfintei Cruci a devenit o mişcare puternică, în special în Ierusalim. Egeria, monahia călătoare, a vizitat Ierusalimul la câţiva ani de la descoperirea Crucii şi a descris un cult dezvoltat alcătuit din procesiuni, cinstiri publice, slujbe şi privegheri. Ea a descris de asemenea o mulţime de oameni care veneau din toate părţile imperiu lui pentru a vedea şi a cinsti această relicvă sfântă. în această perioadă, imperiul îşi restructura gradual identitatea, lăsând trecutul păgân în urmă. Simbolul crucii, prezent în tradiţia creştină de la început, a devenit parte din noua identitate creştină a Imperiului Roman, înlocuind imagini mai vechi ale împăraţilor zeificaţi.
Nimeni nu ştie cu siguranţă cum s-au unit elementul politic şi cel religios. Poate că împăratul Constantin cel Mare şi-a văzut armata în mod similar cu ordinul monahal. Poate că Sfântul Pahomie a considerat potrivit ca monahii din pustie să poarte crucea pe culioanele lor ca simbol al ascultării duhovniceşti, similară cu ascultarea soldaţilor din armată. Nimeni nu este sigur. Ceea ce ştim este că în secolul al IV-lea simbolul crucii a fost adoptat atât de armata Imperiului Roman, pe măsură ce aceasta se încreştina, cât şi de monahii din pustie, care s-au organizat ca armată a lui Dumnezeu.
Deşi toţi aceşti factori au avut un rol în prevalenţa simbolului crucii în secolul al IV-lea, mesajul crucii nu a fost dedicat exclusiv celor care depuneau voturile monahale.
Mesajul spiritualizat al crucii s-a aplicat în mod egal monahilor şi laicilor. Imitarea Răstignirii lui Hristos a fost interpretată ca o supunere a sinelui şi ca moarte a patimilor, o luptă pentru toţi creştinii. Este adevărat că vocabularul ascensiunii spirituale a fost creat de Părinţii pustiei, dar semnul crucii a fost îmbrăţişat de toţi creştinii. Calea crucii nu se măsoară în privaţiunile îndurate, ci în moartea sinelui şi învierea în Hristos pentru toţi creştinii, nu doar pentru monahi.
Este relativ uşor să ne imaginăm calea crucii într-un cadru monastic, dar creştinismul a fost întotdeauna preocupat de prezervarea Tradiţiei, aşa cum este aceasta reflectată în totalitatea - universalitatea - experienţei sale. Adevărul Bisericii nu poate fi găsit într-un loc distinct, mai „spiritual" decât altele, ci în experienţa combinată şi cadrul parohiei şi al mănăstirii, al laicului şi al clericului. Termenii pe care grecii şi ruşii îi utilizează pentru „biserică" (Ekklesia şi Sobor) sugerează o adunare şi o comuniune. Rădăcina termenului de catolic, care nu este utilizat doar de Biserica Romano-Catolică, ci şi de cea Ortodoxă şi de cele protestante, indică exact această universalitate a experienţei creştine. Semnul crucii reflectă această universalitate, deoarece este făcut de fiecare membru al Bisericii în exact acelaşi fel şi pentru că reprezintă fiecare membru al Bisericii în acelaşi fel. Monahii, episcopii, laicii şi preoţii îşi fac semnul crucii la fel. Spre deosebire de alte simboluri - precum veşmintele - sau gesturi - precum semnul binecuvântării -, care sunt utilizate numai de către preoţi şi episcopi, semnul crucii este utilizat de oricine în orice cadru.
Incă de la primele sale forme şi pe tot parcursul istoriei Bisericii, semnul crucii a unit, într-o manieră spirituală funcţională, profunzimea incursiunii către cele mai adânci părţi ale sinelui cu închinarea în comun. Semnul crucii îi ajută pe creştini să interiorizeze mesajele Răstignirii şi vieţii lui Iisus, transformându-le într-unul personal. In acelaşi timp, semnul crucii ne leagă de alţi membri ai Bisericii. Este atât un semn personal, cât şi unul public, atât individual, cât şi comunitar. Prin trasarea semnului crucii asupra trupului nostru, recunoaştem legătura noastră cu Iisus, cu Biserica şi cu comunitatea sfinţilor, şi cu împărăţia cerurilor care este în interiorul nostru.
PR. ANDREAS ANDREOPOULOS
Fragment dn cartea "SEMNUL CRUCII - GEST, TAINĂ, ISTORIC", Editura Sophia
Cumpara cartea "SEMNUL CRUCII - GEST, TAINĂ, ISTORIC"
-
Monahismul protestant
Publicat in : Religie -
Monahismul - chemare de la Dumnezeu sau alegere personala?
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.