Dacă vorbim despre expresia verbală a pocăinţei, se naşte întrebarea: Cum trebuie să se căiască omul? Există oameni care la spovedanie îşi povestesc pur şi simplu viaţa sau, şi mai des, se plâng că totul merge prost. Alţii îşi încarcă peste măsură pocăinţa cu o mulţime de detalii, ascunzând astfel esenţa faptei pentru care vor să-I ceară lui Dumnezeu iertare. Uneori, direct sau indirect, omul se justifică în timp ce se spovedeşte.
De exemplu, vorbeşte mult despre faptul că ştie precis ce ar fi trebuit să facă, dar, iată, a dat greş şi a procedat exact invers. De altfel, o eroare opusă celei precedente prin caracterul ei este lipsa oricărei concretizări, atunci când mărturisirea sună în felul următor: „Am păcătuit cu fapta, cu cuvântul, cu gândul, cu mândria, cu invidia, cu ura, cu mâncarea peste măsură, cu preacurvia etc.". Aici pocăinţa se termină.
Aşadar, cum abordăm relatarea păcatelor noastre? Voi încerca să indic câteva aspecte de bază. La spovedanie trebuie să vorbim despre lucrurile pentru care ne simţim vinovaţi. Intr-un episod din Pateric un frate îşi întreabă părintele duhovnicesc: „Avva, ce să fac în chilie?" Acesta-i răspunde: „Ce o să te frământe atunci când o să te înfăţişezi la Judecata de Apoi?" „Păcatele mele." „Mergi deci în chilie şi plânge acolo pentru păcatele tale."
Dacă încercăm să punem în aplicare acest sfat, raportându-l la viaţa noastră, merită să ne punem întrebarea: de ce mergi la spovedanie, de fapt? Pentru a te împăca cu Dumnezeu, a-I cere iertare pentru păcatele de care te recunoşti vinovat. Dacă nu mergi pentru asta, nu te duce: pocăinţa ta va fi una de formă, inutilă.
Dacă ai venit la Dumnezeu cu inima străpunsă pentru anumite păcate, cere iertare pentru ele, nu încerca să-ţi diluezi pocăinţa prin cugetări de prisos. Căci, dacă ai supărat un om la modul serios, dar, mergând la el, în loc să spui: „Iartă-mă pentru cutare lucru", începi să-l asaltezi cu cine ştie ce, oare nu va spune într-un sfârşit: „Ascultă, prietene, de ce ai venit? îmi vine greu să mă abţin după tot ce mi-ai făcut, iar acum, pe deasupra, îmi împui capul. Te rog să pleci!"? Dumnezeu nu ne va spune aşa, dar în realitate lucrurile vor sta şi mai rău.
Sfântul Ioan Scărarul spune că, înainte de a se aşeza la rugăciune, omul trebuie să se pregătească într-un anumit fel şi să treacă pe zapisul cererii sale cuvintele corecte. Iar dacă el o face de mântuială, fără atenţie, împrăştiat şi fără nici o osteneală, zapisul lui va fi rupt şi aruncat cât colo. Acelaşi lucru, metaforic vorbind, poate să se întâmple şi la mărturisire, atunci când zapisul nostru cât ditamai romanul va fi, de asemenea, rupt şi aruncat în faţă. Cel mai cumplit este faptul că putem nici să nu observăm asta.
Spovedania trebuie să fie la obiect, inteligibilă pentru preot. Atunci când spunem: „am păcătuit cu fapta, cu cuvântul, cu gândul", sau „am păcătuit cu mândria, cu mânia", nu se înţelege deloc ce anume stă în spatele acestor cuvinte. Doar se enumeră nişte patimi, care trăiesc şi se manifestă într-un fel sau altul în orice om. La spovedanie trebuie să ne căim pentru păcate concrete, căci doar aşa ne putem îndrepta.
Nemaivorbind de faptul că în spatele unui singur cuvânt pot sta lucruri complet diferite. De exemplu, mânia (este, probabil, exemplul cel mai evident) poate să se manifeste prin ţipete, prin urlete, prin bătaie, prin faptul că omul îşi distruge locuinţa sau prin faptul de a clocoti în sinea sa şi a nu reuşi să scoată nici un cuvânt. Toate acestea sunt trepte diferite ale păcatului. Apoi, dacă acelaşi om cândva devenea bătăuş în momentele de furie, apoi nu s-a mai bătut, ci, la nervi, doar se certa, iar puţin câte puţin s-a dezobişnuit să se certe, ci doar scrâşneşte din dinţi, a făcut un progres imens! Dacă preotul cunoaşte situaţia anterioară şi o vede pe cea actuală, el înţelege că pentru acest fel de mânie nu trebuie să facă mustrări, ci dimpotrivă, să spună: „Bravo! Slavă Domnului că totul s-a terminat aşa! Acum rămâne să nu mai scrâşneşti din dinţi, apoi lămureşte-te asupra motivelor care-ţi stârnesc mânia, încearcă să înţelegi că sunt unele neînsemnate, şi vei reuşi să scapi definitiv de acest păcat."
Altminteri, preotul nu poate să-i spună nimic celui venit la spovedanie. Iar penitentului însuşi adesea îi este greu să se lămurească asupra sinelui: el simte că în trecut era sufocat de mânie, dar la fel este sufocat şi acum. Doar că înainte el îi dădea frâu liber si se simţea mai bine, iar acum se abţine şi simte o greutate şi mai mare. I se pare că osteneala nu i-a adus nici un folos, ba i-a făcut chiar mai rău. De aceea, spovedania precisă este foarte importantă.
Iată şi un alt exemplu al modului în care o spovedanie lipsită de obiect poate să genereze nedumerire. Un om îmi spune: „Am păcătuit prin preacurvie." Insă îl văd pe acest om la biserică, se spovedeşte şi se împărtăşeşte regulat, nici măcar nu este căsătorit şi mi-e greu să presupun că are vreo legătură cu o femeie măritată. II întreb: „La ce vă referiţi?" „Am avut un vis urât..." Asta mă ajută să mă lămuresc: nu, nu este preacurvie, ci doar un vis.
Păcatul poate să constea în faptul că înainte de a adormi sau după trezire, în anumite reverii necuviincioase, rămâne o oarecare simţire pentru cele văzute, iar faptul de
a vedea pur şi simplu ceva necuviincios în vis nu e păcat. Insă, atunci când omul vorbeşte fără nici o explicaţie, nu vei înţelege niciodată despre ce este vorba. El spune: „Am păcătuit prin preacurvie", tu îi răspunzi: „Bine, eşti oprit de la împărtăşanie timp de un an". Bineînţeles, este o nebunie şi formalism din ambele părţi! Nu trebuie să se întâmple aşa.
Există lucruri care necesită explicaţii. De exemplu, la spovedanie auzi: „Am bătut un om." Ce-i asta? Act de huliganism care se pedepseşte cu închisoarea timp de cincisprezece zile, iar dacă vătămarea corporală este gravă, chiar pentru o perioadă mai mare. Insă dacă omul spune că, mergând pe o stradă, a văzut cum cineva a fost
luat la bătaie, i-a luat apărarea acelui om, s-a încăierat, situaţia este complet diferită, nu-i aşa?
Sau, bunăoară, cineva vine şi spune: „M-am certat foarte tare cu Ivan." Ce poate spune preotul în această privinţă? Nimic, dacă omul nu precizează: „M-am certat, nu pot să mă împac şi simt că nici nu vreau să o fac." Altceva e atunci când spune: „M-am certat, apoi mi-a fost ruşine, am mers imediat să-i cer iertare şi m-am împăcat." Trebuie să spunem asta. Detaliile de acest fel, care lămuresc esenţa celor întâmplate, nu sunt de prisos.
Trebuie să spunem esenţialul destul de laconic. Nu sunt necesare explicaţiile de genul: „Eram în drum spre magazin, mă durea capul, de aceea m-am supărat pe şoferul care m-a stropit cu noroi cu roţile de la maşină. Iar la magazin m-am certat cu casierul, pentru că a încercat să mă păcălească la socoteală..." Sunt explicaţii de prisos. „Mi s-a făcut o nedreptate şi nu am reacţionat cu calm, m-am enervat", sau „maşina m-a stropit cu noroi şi, la mânie, l-am înjurat pe şofer".
Atunci când creştinul se spovedeşte în mod regulat, există posibilitatea de a lucra la acest capitol. „Iată, ai spus asta, dar cum ar fi trebuit să procedezi?" „Să tac." „Şi mai ce ar fi trebuit să faci?" „Asta şi asta." Analiza situaţiei este şi vindecarea ei. Omul îţi arată rana, tu îi propui un plasture. Asta se întâmplă în timpul Tainei Spovedaniei. Mai bine zis, asta ar trebui să se întâmple.
IEROMONAH NECTARIE MOROZOV
Fragment din cartea "Cum sa invatam pocainta si sa nu ne mai ascundem de Dumnezeu. Taina Spovedaniei", Editura Sophia
Cumpara cartea "Cum sa invatam pocainta si sa nu ne mai ascundem de Dumnezeu. Taina Spovedaniei"
-
Marturisirea pacatelor
Publicat in : Sfintele Taine -
Marturisirea pacatelor
Publicat in : Pilda zilei
-
Spovedania la distanta. Telefonul si internetul.
Publicat in : Editoriale -
Ne putem spovedi fara a tine post?
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.