Povestiri minunate ale Parintilor despre credinta

Povestiri minunate ale Parintilor despre credinta Mareste imaginea.

Avva Forta a spus: „Dacă lui Dumnezeu Ii este plăcut ca să trăiesc, ştie cum să rânduiască aceasta. Iar dacă nu este plăcut Lui, de ce să mai trăiesc?" Avva nu primea de la toţi milostenie, deşi se afla pe patul suferinţei. „Dacă cineva îmi aduce ceva mie - spunea el -, iar nu pentru Dumnezeu, eu nu-i pot plăti, şi de la Dumnezeu el nu va primi răsplată, pentru că nu a adus pentru Dumnezeu." Că nu pentru Dumnezeu a adus şi se nedreptăţeşte astfel cel ce a adus.

Cei care se află întru Dumnezeu şi doar la El singur privesc trebuie să fie cu multă evlavie şi să nu se gândească la nici o obidă, chiar dacă aceasta s-ar întâmpla de mii de ori.

Intr-o zi, Sfântului Mare Mucenic Procopie, în acea vreme nefiind încă pe de-a-ntregul întărit în credinţa în Hristos şi plecând la război cu saracinii, i s-a arătat o cruce în chip de cristal, şi de la ea a auzit glas: „Eu sunt lisus cel răstignit, Fiul lui Dumnezeu." Acea vedenie l-a întărit pe deplin pe Procopie în credinţa creştină, şi a mers el într-o cetate (Skitopolis) şi a poruncit să i se facă lui o cruce din aur şi din argint, precum i se arătase. Şi s-au arătat pe ea trei icoane, cu scriere în limba evreiască, cu trei nume: sus era scris Emanuel, iar în cele două părţi: Mihail şi Gavriil. Sărutând crucea, Procopie a pornit cu oştirea către Ierusalim şi a avut izbândă asupra saracinilor necredincioşi.

Povestea avva Coprie: „Pământul sătenilor de lângă noi este unul neroditor. Din grânele semănate abia dacă adună sămânţa semănată primăvara, iar ei se ostenesc în zadar. Iar oamenii de acolo au fost toţi închinători la idoli. Ajutându-i noi, cu darul lui Dumnezeu, pe toţi aceştia i-am adus la credinţă şi i-am botezat. Iar după ce s-au făcut credincioşi, venind la noi, ne-au cerut să-i ajutăm ca pământul lor să dea roadă bună. Şi le-am spus: «Noi putem să ne rugăm, însă doar credinţa voastră în Dumnezeu vă poate ajuta.» Iar ei, spunând că au credinţă tare, au luat în sân nisip din curtea mănăstirii noastre şi m-au rugat să-i binecuvântez pe ei. Am zis atunci: Fie vouă după credinţa voastră! Şi au amestecat acel nisip cu sămânţa şi l-au semănat pe el în ţarină. Şi roade au fost cu îndestulare, ca niciunde în întreg Egiptul. Iar de atunci, în toţi anii, sătenii vin la noi şi iau din nisipul deşertului, iar noi îl binecuvântăm în numele Domnului!"

Un bătrân locuia împreună cu alţi fraţi după regulile cele de obşte. Bătrânul era foarte milostiv. Şi a fost atunci o foamete mare, iar oamenii au început să vină la el ca să primească milostenie. Stareţul a dat pâine tuturor. Fratele, văzând aceasta, i-a spus stareţului: „Dă-mi partea mea de pâine, şi cu a ta fă ce vrei." Bătrânul a împărţit cu el pâinea, şi după obiceiul său a dat iarăşi milostenie din partea sa - iar către el alerga mulţime de oameni. Dumnezeu, văzând milostivirea sa, i-a binecuvântat pâinea.

Fratele, care îşi luase partea lui şi nu dădea nimănui nimic, a venit şi i-a spus bătrânului: „Cum mie mi-a rămas atât de puţină pâine, primeşte-mă iarăşi în obşte cu tine."

Stareţul a răspuns: „Cum voieşti, aşa va fi." Şi din nou au început ei să trăiască după dreptarul cel de obşte. Făcându-se iarăşi mare strâmtorare, au început să vină la bătrân oameni după milostenie. Şi aveau puţină pâine. Fratele a băgat de seamă aceasta. Iată că a venit dară un sărac să ceară milostenie. Stareţul i-a spus fratelui: „Dă-i lui pâine." Fratele a răspuns: „Avva, nu mai avem." Bătrânul i-a spus acestuia: „Du-te şi te uită." Fratele a mers, a deschis uşa dulapului în care păstra proviziile, şi a văzut că dulapul era plin de pâine. El s-a temut atunci şi i-a dat pâine celui sărac. în acest chip a cunoscut credinţa şi virtutea stareţului şi L-a preaslăvit pe Dumnezeu.

A venit ziua Sfintelor Paşti. în mănăstirea avvei Apolonie era slujbă mare. Fraţii se împărtăşeau. S-au pregătit pentru întărirea fraţilor puţină pâine veche şi legume murate. Atunci avva Apolonie a spus: „Dacă avem credinţă, ca slugi adevărate ale lui Hristos, atunci fiecare dintre noi să ceară în această zi de bucurie ceva ca să gustăm pentru praznic!" Fraţii au cerut, întorcându-se către Dumnezeu cu rugăciune, socotindu-se pe sine nevrednici de o astfel de milă. Atunci şi avva cu bucurie şi cu rugăciune multă s-a îndreptat către Dumnezeu, iar la sfârşitul rugăciunii a exclamat: „Amin!" Deodată, chiar la intrarea în peşteră, s-au arătat nişte oameni necunoscuţi aducând mulţime de bucate, astfel ca nimănui să nu-i lipsească ceva. In numărul celor aduse erau mere, care nicicum nu se află în Egipt, struguri neobişnuit de mari, nuci, smochine, rodii din Femeia, faguri de miere, lapte, curmale din Siria şi încă pâini calde foarte mari. Dând mulţumire lui Dumnezeu, monahii s-au aşezat la masă şi au gustat din darurile primite. Şi astfel, s-au îndestulat în acele zile până în ziua Rusaliilor.

Un frate lepădându-se de lume a venit la mănăstire cu mare râvnă şi a cerut să fie primit aici. Avva a început să-i arate lui mulţimea greutăţilor şi nevoinţelor şi a asprimilor pe care n-ar fi putut să le rabde. El l-a sfătuit pe frate să aleagă o altă mănăstire, cu o rânduială mai uşoră. Aceste cuvinte nu l-au înduplecat nicicum pe frate, ci dimpotrivă, a început el să tăgăduiască ascultare fără margini. Avva i-a poruncit atunci să intre într-un cuptor care era încins pentru coacerea pâinii. Fratele îndată a sărit în mijlocul flăcărilor. Şi în acel ceas flăcările s-au stins la o astfel de credinţă plină de îndrăzneală, jarul din cuptor s-a nimicit, şi acela care a intrat în flăcări şi despre care se credea că a ars era tot ca acoperit de rouă. Ostaşul Tău, Hristoase, nu a fost atins de foc, când avva, mişcat de duhul lui Dumnezeu, a dat o asemenea aspră poruncă, iar ucenicul a arătat ascultare către el!

O femeie sărmană avea doi copii: un băiat şi o fată. Fiul s-a dus la mănăstire, iar fiica pentru sărăcie a săvârşit o mare nelegiuire împotriva cuiva, şi întâistătătorul oraşului a vrut să o dea pe ea la moarte. Mama, plină de deznădejde, i-a spus lui: „Dacă o ucizi pe fiica mea, atunci ucide-mă şi pe mine împreună cu ea, căci nu mai are cine să-mi aducă o cană cu apă. Am un fiu, însă el s-a dus la mănăstire şi-şi petrece acolo viaţa întru sfinţenie." Intâistătătorul a spus: „Adu aici pe fiul tău şi să se roage el pentru sora lui, şi eu o voi lăsa pe ea liberă." Bătrâna a mers la fiu şi i-a spus lui voia dregătorului. Fiul-monah i-a răspuns ei că chiar dacă întâistătătorul ar ucide-o pe sora lui, nici atunci nu ar ieşi din mănăstire, căci el a murit pentru lume. Dregătorul s-a minunat de credinţa cea tare a monahului şi i-a spus mamei: „Crede-mă, bătrâno, că dacă ai fi adus aici pe monah, eu nici pentru aceasta nu aş fi iertat-o pe fiica ta. Dar pentru că el nu a venit aici, sunt încredinţat că este un om mare înaintea Domnului, la pe fiica ta şi du-te cu Dumnezeu. Eu cred că fiul tău se roagă pentru mine."

In întreg Egiptul s-a iscat odinioară o ciumă înfricoşătoare. Unul dintre medicii evrei, fiind duşman înverşunat al creştinilor, a răspândit peste tot zvonul că vinovaţi de aceasta sunt creştinii, „căci creştinii - spunea evreul - aruncă crucea în apă şi aceasta s-a făcut pricină a cumplitei boli aducătoare de moarte". Zvonul a ajuns până la sultanul Egiptului. Şi, cu toate că acesta era de credinţă musulmană, îl iubea şi-l cinstea din destul pe sfântul patriarh Ioachim pentru virtuţile, înţelepciunea şi ştiinţa sa, şi nu a dat atenţie la cele spuse. Insă medicul evreu a ales ca armă a răutăţii sale pe marele vizir al sultanului, de neam evreiesc şi acesta - şi l-a influenţat pe sultan. Patriarhul a fost luat şi dus la judecată. La început, sultanul a purtat cu acesta o lungă convorbire despre credinţă, şi în cele din urmă i-a poruncit patriarhului să justifice cuvintele evanghelice despre mutarea unui munte din loc prin puterea credinţei, ducându-l la un munte înalt. Patriarhul a cerut câteva zile pentru rugăciune, şi împreună cu câţiva creştini credincioşi a postit, a privegheat şi s-a rugat pentru îndurare Domnului.

După o oarecare vreme, venind mulţi oameni, patriarhul, in numele lui Hristos, a spus muntelui să se mute de la locul lui şi să se aşeze într-altă parte. Muntele s-a cutremurat din temeliile lui şi a părăsit locul său. în cele din urmă, tot în numele lui Hristos, el s-a oprit şi încă este numit până astăzi Durda („muntele mutat"). Această minune i-a uimit pe cei necredincioşi. Neştiind cum să clatine puterea credinţei în Hristos, vrăjmaşii acesteia au pregătit o otravă aducătoare de moarte şi l-au înduplecat pe sultan să poruncească patriarhului să bea, căci Hristos, spuneau ei, a spus în Evanghelie: Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi (Marcu 16, 18). Sultanul a poruncit să-i dea patriarhului otrava. Patriarhul a însemnat paharul aducător de moarte cu semnul crucii şi a băut. In zadar au aşteptat ca el să moară în acel ceas! Patriarhul a rămas întru totul nevătămat După aceasta, a fost adus un vas cu apă, şi el a cerut ca evreul să bea. Şi nu se putea refuza aceasta pentru că însuşi sultanul o cerea. Evreul a băut apa, şi în aceeaşi clipă a murit. Izbit de aceasta, sultanul a poruncit să i se taie capul vizirului, iar apoi a impus evreilor să plătească un bir, şi patriarhul s-a bucurat iarăşi de cinstea de mai dinainte.

Un frate de la Mănăstirea Soloveţ făcea ascultare la grădina schitului, într-o zi, el a fost lovit grav de o vacă, leşinând. Cu capul spart, cu răni pe faţă şi pe tot trupul a fost dus la bolniţa mănăstirii. De cum a sosit aici, fratele a mers la stareţul Naum. Şi doar ce l-a întâlnit pe coridorul unde se afla chilia acestuia, că însuşi stareţul a venit întru întâmpinarea lui: „Crezi, frate, că la Dumnezeu totul este cu putinţă, că El poate să te tămăduiască întru bolile tale?" - a întrebat stareţul. La răspunsul plin de tărie al acestuia, a întrebat din nou: „Din toată inima şi cu toată puterea crezi aceasta?" După cel de-al doilea răspuns al fratelui, stareţul Naum a turnat apă într-un ulcior de lemn şi, însemnându-l cu semnul crucii, i-a întins-o lui spunându-i: „Bea în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh." Fratele a băut. „Mai bea încă." Iar a treia oară fratele nu a mai băut. Atunci stareţul a turnat apa pe capul fratelui, spunând: „In numele Sfintei Treimi să te faci sănătos!" După ce apa a fost turnată pe cap, pe gât şi pe întreg trupul, bolnavul s-a simţit pe sine pe deplin sănătos.

O femeie de la ţară, soţia unui diacon din apropiere de Moscova, pe nume Varvara Ivanovna Znamenskaia, se pregătea să ia de la seminarul din Volokolamsk pe fiul ei Serghie. în ajun, a mers la biserică, şi aici în tot timpul Sfintei Liturghii s-a rugat înaintea icoanei Maicii Domnului cu lacrimi fierbinţi, cerând împărătesei cerurilor ca ea să-l ia pe fiul ei sub cerescul său acoperământ şi să-i rânduiască viaţa spre mântuirea sufletului. Când s-a întors acasă, băiatul a spus: „Mamă, mă doare capul!" „Mergi şi te odihneşte" - i-a spus lui mama. A doua zi, când a venit timpul să-l ducă pe el la şcoală, acesta deja murise. Când l-au îngropat, mama a plâns cu amar. Preotul i-a spus ei: „Varvara Ivanov- na, ai mai mulţi copii, de ce plângi?"

Ea i-a răspuns: „Batiuşka, plâng pentru a-i mulţumi împărătesei cerurilor că a ascultat rugăciunea mea şi l-a luat pe fiul meu sub acoperământul ei cel veşnic la odihnă."
O femeie a povestit că trăia în bună înţelegere cu soţul ei. Aveau doi copii: un băiat de doisprezece ani, care era la şcoală, şi un prunc de trei ani. Pe neaşteptate, băiatul cel mare s-a îmbolnăvit şi a rugat-o cu lacrimi pe mama lui să cheme pe duhovnicul său ca să-l împărtăşească: „Mamă, eu voi muri îndată." Au trecut trei zile şi a cerut iarăşi să fie împărtăşit. Mama sa i-a reproşat că doar ce s-a împărtăşit şi iarăşi cheamă preotul. După două ceasuri de la împărtăşanie, el a murit, în cea de-a patruzecea zi de la moartea sa, i s-a arătat în vis fratelui mai mic cu mulţime de copii întru lumină şi i-a spus: „Am venit după tine!" Fratele mai mic a dat înapoi, spunând că el este încă mic şi vrea să trăiască în lume şi nu vrea să moară. Fratele trecut la cele veşnice a răspuns: „Aceasta este voia lui Dumnezeu şi peste trei zile vei fi cu noi." După acest vis, copilul cel mic i-a spus mamei sale toate, rugând-o să cheme preotul în acea zi. Iar în ziua împărtăşaniei a murit. Povestind despre aceasta, mama a spus: „Cu toate că îmi este nespus de greu să fiu despărţită de copii, mă tem să plâng şi să mă scârbesc mai mult, crezând că Domnul, în chip proniator, rânduieşte viaţa şi moartea oamenilor. Cine ştie ce s-ar fi întâmplat cu copiii, dacă ei ar fi rămas în viaţă?"
***
Un rege păgân a chemat la sine un episcop creştin şi i-a cerut să se lepede de credinţă. „închipuie-ţi, stăpâne, că sluga ta cade în mâinile vrăjmaşilor şi în nici un fel nu vrea să se schimbe. Spune, stăpâne, când acest rob, care suferă pentru credincioşia în tine, întorcându-se, nu-l vei răsplăti oare şi nu-l vei cinsti pe el cu multă slavă?"

„Sigur că aşa va fi!" - a răspuns regele. Atunci episcopul a spus: „O, rege, tu poţi să iei de la mine această haină pământească, adică să mă lipseşti pe mine de viaţă, însă Domnul meu mă va îmbrăca pe mine cu una nouă, mult mai bună!" Regele, cugetând la aceste cuvinte, l-a slobozit pe episcop.

Inţelesul, valoarea şi bucuria vieţii stau în lucrurile mici, în cele de zi cu zi, în toate cele care ne scapă printre degete în orele în care gândim în loc să trăim. „Să vă bucuraţi de toate cele ce vă înconjoară. Toate ne învaţă şi ne conduc către Dumnezeu. Toate în jurul nostru sunt picături din dragostea lui Dumnezeu." (Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul)

De multe ori viaţa ne alunecă printre degete. O pierdem în roluri care niciodată nu ne-au aparţinut. Ajunge o singură clipă pentru a conştientiza că am aruncat darul pe care l-am primit, l-am irosit în zile fără sens. Frumuseţea vieţii s-a ascuns ochilor noştri indiferenţi. Am privit, dar n-am văzut. Am desconsiderat datoria de a ne bucura de viaţă.

Am ales tristeţea, temându-ne de bucurie. Ne-am predat de bunăvoie şi ne-am înrobit singuri, pentru că nu am putut suporta îndatorirea libertăţii. Am plâns înaintea morţii, dar nici de trăit nu am vrut să trăim.

PR. HARALAMBOS PAPADOPOULOS

Sfinţii Părinţi despre credinţă, nădejde şi dragoste; Editura Sophia

Cumpara cartea "Sfinţii Părinţi despre credinţă, nădejde şi dragoste"

 

Pe aceeaşi temă

09 Mai 2018

Vizualizari: 2469

Voteaza:

Povestiri minunate ale Parintilor despre credinta 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

credinta

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE