Un oarecare monah ne-a istorisit:

- Când am trecut odată pe la Sfântul Teodoret, patriarhul Antiohiei, şi am fost poftit de el la masă, acesta i-a povestit smereniei mele următoarele:

Acum câteva zile a ajuns pe aici un străin, nespălat, netuns şi îmbrăcat în zdrenţe, pe care l-am chemat să ia masa împreună cu mine; când veni şi se aşeză alături de noi, am văzut că mânca cu mâna stângă, pentru că mâna dreaptă îi era învelită în zdrenţe până la încheietură. L-am întrebat: „De ce nu mănânci cu mâna dreaptă, ci cu cea stângă? Că şi Vasile cel Mare în învăţăturile sale morale spune: «Mâna dreaptă să slujească trupului de la coapse în sus, iar cea stângă, asemenea, de la coapse în jos»", iar el mi-a răspuns: „Să-mi fie cu iertare, preasfinte stăpâne, din când în când se abate asupra mea o suferinţă şi din această pricină îmi este peste putinţă."

Incercând să-l silesc să vorbească, dar văzând că nu voia [nicidecum], am tras, ca în glumă, zdreanţă în care îi era învelită mâna şi i-am descoperit o parte din ea; atunci mâna a slobozit un miros foarte urât şi respingător, încât toţi se ţineau de nas şi nu ştiau cum să scape de el; [şi aceasta s-a petrecut] până când şi-a învelit la loc mâna în sfânta aceea zdreanţă, şi aşa s-a pus capăt acelui miros urât, cumplit şi de nesuportat; atunci eu - zice [patriarhul] uimit din pricina acestora, am început să-l silesc pe bărbatul [acesta] să-mi spună ce se întâmpla. Iar el, suspinând din rărunchi, se apucă să povestească: „Eu, preasfinte papă, am avut o mamă preafrumoasă la trup, care a rămas văduvă de foarte tânără, eu fiind singurul ei prunc; am spus, ea se dădu risipei, beţiei şi destrăbălării, astfel că de pe urma desfrânării a ajuns să adune foarte mulţi bani; nici când am ajuns la vârsta maturizării rânduite de lege, ea nu a încetat această viaţă de ruşine, numai că s-a întâmplat să-i vină şi ei sfârşitul. După ce am cugetat şi am înţeles de unde se adunase o asemenea bogăţie, mi-am pus în inimă a urma calea lepădării de cele pământeşti - căci averea de pe urma tatei şi a mamei era [nespus de] mare -, zicând: «Ca nu cumva, Stăpâne Doamne Dumnezeule, să mă folosesc de bogăţia aceasta necurată şi necuvioasă, pe toate le voi da la biserici şi la săraci, de sufletul mamei mele.» Aşa făcând, am dat totul, fără a păstra pentru mine nimic altceva decât veşmintele de pe mine.

Deşi am făcut asta pentru sufletul mamei mele cu toată bunăvoinţa şi credinţa nepregetată, îmi ziceam: «Cum voi şti oare sau cine îmi va spune dacă Dumnezeu a primit cele date săracilor - mai ales că acestea fuseseră adunate de pe urma unor socotiri urâte? [Cum voi şti oare sau cine îmi va spune dacă] mama mea va fi avut parte de oarecare uşurare sau folos mulţumită unor asemenea danii şi milostenii?» Am venit aşadar, domnul meu, la Ierusalim, la patriarh care, la auzul celor petrecute, îmi spuse: «Ai făcut [foarte] bine, o, fiule, îngrijindu-te de mântuirea mamei tale; căci cu aceasta, ţie îţi faci bine, învrednicindu-ţi sufletul de mântuire. Numai că nimeni nu-ţi poate adeveri cu desăvârşire care va fi urmarea celor petrecute; du-te în [pustiile] Sketei şi Tebaidei, şi acolo vei afla bărbaţi purtători de Dumnezeu, care au darul vederii cu duhul şi pot, în urma rugăciunii şi a descoperirii, să-ţi aducă lămurire.»

Deîndată ce am ajuns în [pustiile] Sketei şi Tebaidei, am auzit cum mi se spune de către acei părinţi cuvioşi şi vrednici de pomenire, care vorbeau [aşa] neîndoielnic mânaţi de smerenia lor peste măsură: «Nu există în ziua de azi printre noi, fiule, cineva asemenea celui pe care-l cauţi; dar dacă vrei să ne asculţi sfatul, du-te şi mai în adâncul pustiei, şi acolo vei găsi un om al lui Dumnezeu desăvârşit, în stare să-ţi aducă lămurire. Să nu te biruie duhul trândăviei la gândul trudei, ci îndrăzneşte şi du-te.»

După ce am luat prescuri, binecuvântare şi apă, am mers treizeci de zile; şi am aflat o mică peşteră şi puţină apă, iar în jurul apei - urme de om. Cuprins de bucurie, am bătut, după obicei, şi a răspuns dinăuntru sfântul avvâ. După ce m-a întâmpinat şi a avut loc rugăciunea obişnuită la întâlnirea dintre monahi, ne-am aşezat. îmi spune robul lui Dumnezeu: «Bine ai venit, fiule. Care e pricina pentru care te-ai trudit atâta venind până aici? Spune-mi cum petrece astăzi neamul creştinilor? Cum sunt împăraţii? Cum stă credinţa?» Atunci i-am răspuns: «Prin cuvioasele voastre rugăciuni, ale celor ce trăiţi ca îngerii, toate cele ale noastre se fac în smerenie şi pace; în schimb am nevoie, stăpâne, de luminare în privinţa lucrului pentru care am venit şi mă rog ţie [pentru asta], căzându-ţi la picioare.»

La întrebarea: «Care e pricina venirii tale la noi», i-am înfăţişat toate, precum s-a arătat [mai sus], şi i-am spus: «Rogu-mă, stăpâne, ca, prin rugăciunea ta plină de îndrăzneală şi bine primită înaintea lui Dumnezeu, să primesc înştiinţarea dacă sărmana mea mamă a avut parte de vreun folos sau nu - ceea ce mă rog să nu se întâmple.» Mi-a răspuns adevăratul rob al lui Dumnezeu: «Fiule, o asemenea cerere este peste puterea şi virtutea mea, dar ne vom ruga împreună lui Dumnezeu; şi ceea ce va voi şi va dori ne va descoperi El nouă.» Făcând cu toiagul său de finic un cerc în afara peşterei, m-a aşezat în el şi mi-a poruncit ca vreme de şase zile să nu mă aşez, pe cât îmi stă în putere, nici să mănânc, nici să beau, ci să mă rog lui Dumnezeu noaptea şi ziua ca să-mi descopere ceea ce ceream. «Iar eu voi face acelaşi lucru înăuntrul peşterii; că are puterea Judecătorul gândurilor şi al rărunchilor şi al celor necunoscute să ne descopere nouă, nevrednicilor, după voia Sa.»

Cu o rugăciune stăruitoare, m-a lăsat în mijlocul cercului şi a intrat în peşteră; făcând eu întocmai şase zile şi şase nopţi, la venirea celei de-a şaptea, am intrat într-o stare ca de ieşire din sine. Am văzut în partea stângă un lac plin de necurăţii şi urât-mirosi- tor, şi capetele unor [oameni] care se ridicau şi se lăsau în jos la fundul lacului, iar printre ei am zărit-o şi pe mama mea care se afunda şi se ridica până la gât, care m-a recunoscut şi a început să mă strige: «Bunul meu fiu, miluieşte-mă!» şi iar se ducea la fundul necurăţiilor şi iar se ridica până la piept şi striga: «Preadulcele meu fiu, miluieşte-mă! Fiul meu, ajută-mă!», şi iar se ducea la fund. Am văzut-o ridicându-se pentru a treia oară şi din nou strigând cu şi mai multă jale, cu multe lacrimi şi vaiete: «Fiul meu, ajută-mi! Fiul meu, milostiveşte-te! Fiul meu, nu mă lăsa în strâmtorarea asta [de care am parte]!» Iar eu, ca şi cum nu mi-ar fi păsat de primejdie, mi-am întins mâna dreaptă şi, apucând-o de părul capului, în timp ce ea se ducea la fund, mi-am afundat mâna în groapa acelei necurăţii până la încheietura mâinii. Cum am ridicat-o, am văzut la dreapta o colimvitră cu apă curată, limpede şi frumos mirositoare, am afundat-o în ea şi, după ce am spălat-o de murdăria aceea urât mirositoare, am lăsat-o acolo, printre oamenii îmbrăcaţi în veşminte albe şi strălucitoare, slăvind şi lăudând dimpreună cu aceia pe Hristos, Dumnezeul nostru.

Odată cu venirea zorilor, m-a strigat [la el] robul lui Dumnezeu, care voia să afle dacă am avut parte de vreo vedere, în timp ce îi povesteam, el îmi adeverea spusele, fiindcă, după cum spunea, le văzuse şi el pe [toate] acestea. Iar când i-am arătat mâna, fiindcă nu puteam suferi mirosul cel fără de măsură de urât, sfântul a spus: «Să nu te pună pe gânduri acest lucru; că aceasta e pecetea adevărului, spre încredinţarea noastră şi a tuturor celor ce vor auzi şi [te vor] vedea că vedenia a fost adevărată, nu vis, nici închipuire şi că Dumnezeu are puterea ca şi după moarte să facă milă şi [să-Şi arate] îndurările cu cei ce din toată inima fac danii şi milostenii pentru cei ce s-au mutat mai înainte [din viaţa asta], dându-le lor mila [Sa], că îndurările Lui sunt peste toate lucrurile şi poate câte vrea. Iar cât priveşte această mână a ta, mărturisesc că Dumnezeu ar fi putut s-o vindece în chip desăvârşit de mirosul cel urât, dar, cum am spus, pentru a nu părea în ochii lumii cu neputinţă de crezut sau îndoielnice [cele petrecute], a binevoit El să rămână aşa.»

După ce mi-a vorbit astfel robul lui Dumnezeu, a luat bucata asta veche de pânză pe care o vezi, tăind-o din rasa sa monahală, mi-a învelit mâna şi numaidecât a încetat cu totul mirosul cel urât; ba mai degrabă, mulţumită lui, s-a prefăcut în miros plăcut, care stăruie atunci când [mâna] mi-e învelită. Iar dacă cineva încearcă s-o desfacă, aşa cum ai făcut tu mai devreme, nimeni nu poate îndura mirosul cel peste măsură de urât. După toate acestea, mi-a spus mie acel cu adevărat rob al lui Dumnezeu: «Iată, după atâta drum, te-a biruit oboseala şi nu ai nimic din cele de trebuinţă. Cum o să te întorci în ţara ta fără a avea parte de osteneală?» Pe când îmi spunea el acestea, iată că a suflat vântul de miazăzi şi un nor aducător de furtună s-a ridicat de la miazănoapte, iar sfântul avvâ a grăit: «Iţi poruncesc ţie, îngerului sub a cărui putere stă norul: în numele lui Iisus Hristos, Care ţine frâiele norilor şi le chiverniseşte pe toate cu mâna Sa cea atotputernică, ia-l pe fratele acesta pe un nor şi du-l la ale sale.

Ca tuturor să povestească măreţiile lui Dumnezeu şi [faptul] că tuturor celor care cer drept şi fără şovăire le poate împlini cererile făcute prin mijlocirea daniilor şi a milosteniilor pentru cei morţi, dar şi pentru cei vii; că milostivirile Sale sunt peste toate lucrurile Lui, din neam în neam şi până în veac.» Ridicându-mă, aşadar, norul, m-a lăsat în faţa casei - aşa cum s-a petrecut cu Daniil [prorocul] în groapa [cu lei] şi cu alţii -, slăvindu-L şi lăudându-L pe Hristos, Dumnezeul nostru în toată cumpătarea şi curăţia; că Lui I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin."

PAVEL DE MONEMVASIA

ISTORISIRI DE SUFLET-FOLOSITOARE, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "ISTORISIRI DE SUFLET-FOLOSITOARE"


 

• Milostenia care nu Il bucura pe Dumnezeu
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: