Rostiri despre rugaciune

Rostiri despre rugaciune Mareste imaginea.

Părintele Arsenie Papacioc observa obiceiul omului contemporan de a vorbi prea mult despre rugăciune și despre viața duhovnicească în general. Rugăciunea este o lucrare care trebuie înfăptuită cu osârdie, iar cel ce vrea s-o dobândească trebuie să tacă și să se roage.

Pentru că o „rugăciune adâncă e o tăcere adâncă și o tăcere adâncă e o rugăciune adâncă”, și „orice clipă poate să fie un timp şi orice suspinare poate să fie o rugăciune” („Ne vorbeşte Părintele Arsenie”, Editura Episcopiei Romanului, 1998).

Chiar dacă am citi toate cărţile din lumea aceasta despre rugăciune, esențială este „angajarea” sinceră și stăruitoare în rostirea rugăciunii.
Nu locul, ci „calitatea rugăciunii” este ceea ce trebuie să cautăm. Dar să nu uităm că „cea mai mare jertfă şi rugăciune posibilă pe pământ este Sfânta Liturghie” (Părintele Teofil Părăian).

La început fiecare se roagă cum poate. Stăruind în rugăciune, cu smerenie și răbdare, ajungem să ne rugăm cum trebuie, pentru că rugăciunea e un dar al Duhului Sfânt, iar darul se dă pe măsură ce omul se nevoiește.

Cum să ne rugăm? Avva Macarie Egipteanul ne învață că nu e nevoie de „vorbărie”, ci să întindem mâinile şi să zicem: „Doamne, precum vrei şi precum ştii, miluieşte-mă!”. Şi dacă vine vreo ispită: „Ajută-mă, Doamne!”. Şi Dumnezeu ştie ce e bine şi ne miluieşte. Important este ca oriunde ne-am afla și orice necaz am avea, să ne rugăm fără a ne descuraja.

Rugăciunea este „expresia cea mai curată a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele”. Când vei ajunge să te poţi ruga cu adevărat, „atunci ai realizat pacea și fericirea” (Valeriu Gafencu).

Rugăciunea se naşte din „blândeţe şi nemâniere”, iar acela care dorește să se roage cum se cuvine, trebuie să fie cu luare aminte pentru a nu „amărî” sufletul nimănui, altfel „în zadar aleargă” (Avva Nil).

Mai mult, orice rugăciune implică de la sine participarea inimii, pentru că rugăciunea în care nu ne punem sufletul pentru aproapele nu e rugăciune, ci „formalitate şi profesionalism” (Părintele Teofil Părăian).

Rugăciunea care se face fără dragoste nu este ascultată de Dumnezeu, pentru că „numai dragostea deschide ușile rugăciunii” (Sf. Efrem Sirul). Iar cel ce se mărginește doar la o „rugăciune exterioară”, nu poate dobândi pacea (Sf. Simeon Noul Teolog).

Să nu dorim nimic pe pământ, decât să ne rugăm neîncetat și să ne alipim de Dumnezeu în tăcere. Deoarece, așa cum mărturisesc Sfinții Părinți, rugăciunea întăreşte credinţa noastră, fiind în același timp „leacul mâhnirii şi al descurajării” (Avva Nil), „cununa virtuților” (Sf. Maxim Mărturisitorul), „vlăstarul blândeții și al lipsei de mândrie” (Avva Evagrie Ponticul), „trebuitoare sufletului ca răsuflarea trupului” (Sf. Ioan Hrisostom), cea care „golește cugetarea de toată nălucirea materială a gândurilor rele” (Cuviosul Isihie Sinaitul), care împrăștie „gândurile ce stăruie în inimă” și „luminează mintea” (Sf. Talasie Libianul), „cea mai mare tortură și groază pentru duhurile rele” (Sf. Nil Sinaitul).

De mare importanță este consecvența în lucrarea rugăciunii, adică e bine să ne rugăm mai puțin și zilnic, decât mult și la un interval de câteva zile. Pe de altă parte să nu uităm că „cine se roagă numai când se roagă, acela nu se roagă” (Sf. Agaton).

Când ne rugăm dimineața, ne rugăm seara și ne rugăm în fiecare clipă, atunci avem dreptul să spunem: „Doamne, nu mă lăsa, ajută-mă!” (Părintele Sofronie Saharov).

Să ne străduim să stăm înaintea lui Dumnezeu, în fiecare zi, fără de păcat. Să ne rugăm lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi de faţă, căci într-adevăr este de faţă. Să nu ne dăm singuri „rânduieli” și să nu judecăm pe nimeni (Avva Nistheroos). Aceasta înseamnă să nu voim așa cum ni se pare nouă, ci precum îi place lui Dumnezeu să ni se întâmple; şi astfel vom fi „netulburați” şi mulţumiți în vremea rugăciunii (Avva Nil).

Iar cel care ține minte răul, acela nu se poate ruga curat (Sf. Marcu Ascetul). În același sens, Sf. Talasie Libianul ne îndeamnă să ne păzim de „neînfrânare și ură”, pentru a nu întâmpina piedică în timpul rugăciunii.

Dumnezeu nu primește o „rugăciune tulbure”, izvorâtă dintr-o inimă care cugetă cele „necuvenite” (Avva Isaia Pustnicul), nici rugăciunea celui care nu se socotește pe sine păcătos, ci se înalță înlăuntru (Sf. Isaac Sirul).

Să nu te mândrești când te rogi pentru alții și ești ascultat, pentru că „ceea ce a lucrat și a săvârșit este credința” celor pentru care te-ai rugat (Sf. Ioan Hrisostom).

Dacă vrem ca rugăciunea noastră să zboare până la Dumnezeu, trebuie să-i dăm două „aripi”: postul și milostenia (Sf. Isaac Sirul). Iar cel care adaugă la acestea răbdarea, „pururea se va ruga cu bucurie” (Avva Evagrie Ponticul).

Fără rugăciune viața noastră duhovnicească „flămânzește, încetează și moare” (Sf. Ioan Hrisostom), deoarece nicio virtute nu se poate păstra (Sf. Simeon Noul Teolog).

De aceea rugăciunea este și un „indicator” al vieții noastre duhovnicești. Eşti sporit în rugăciune atunci când simţi nevoia să te rogi, aşa cum simţi nevoia de aer şi de apă (Părintele Arsenie Papacioc). De asemenea, stăruința în rugăciune arată maturitatea credinței noastre.

Nimic nu ajută mai mult oricărei lucrări pe care o facem ca rugăciunea, iar pentru a câstiga bunăvoința lui Dumnezeu, nimic nu este mai de folos ca ea. Iar tot ce am săvârșit „fără rugăciune și nădejde bună, ne este pe urmă vătămător și fără preț” (Sf. Marcu Ascetul).

Noi nu putem pretinde ca Dumnezeu să ia seama la rugăciunea noastră, atâta timp cât noi înșine nu suntem atenți la rugăciune (Sf. Ciprian).

Rugăciunea „neîmprăștiată” este „semn de iubire” față de Dumnezeu la cel ce stăruie în ea. „Negrija de ea” și „împrăștierea rugăciunii” e dovada iubirii de plăceri (Sf. Marcu Ascetul).

Dacă ne rugăm lui Dumnezeu pentru ceva, și El „întârzie” să ne răspundă, să nu ne „scârbim” pentru aceasta, întrucât El este mai înțelept decât noi (Sf. Isaac Sirul) și știe cel mai bine cele ce sunt de folos pentru mântuirea noastră.

Sf. Marcu Ascetul ne îndeamnă să ne „înmulțim rugăciunile”, în vremea aducerii aminte de Dumnezeu, pentru ca, atunci când Îl vom „uita”, El să nu ne uite (Sf. Marcu Ascetul).

Rugăciunea începe în momentul în care descoperim dintr-odată acel „gol creat de Dumnezeu în adâncul sufletului nostru” sau, mai bine zis, atunci când descoperim că în „miezul fiinţei noastre” se află un „loc” unde numai Dumnezeu are acces şi că în „adâncimile” noastre există un „domeniu sacru” ce aparţine doar nouă şi lui Dumnezeu (Mitropolitul Antonie de Suroj, „Făcând din viaţă rugăciune”, Editura Sophia, Bucureşti, 2014).

Iar cel care știe să se roage bine, acela știe și să trăiască bine (Fericitul Augustin). Dar există și o durere interioară, atunci când cineva se roagă cu lacrimi pentru toată lumea şi simte că ceilalţi oameni nici măcar nu se interesează de mântuirea lor (Părintele Sofronie Saharov).

Sf. Siluan Athonitul avea o metodă simplă și eficientă, cu ajutorul căreia dădea la o parte tot ceea ce ar fi putut să-i tulbure rugăciunea: „Orice acţiune înaintea căreia sau după care nu poţi spune o rugăciune e mai bine să nu o faci”.

Ne-am obișnuit să-I vorbim lui Dumnezeu doar despre noi, despre problemele și dorințele noastre, ca și cum doar doleanțele proprii sunt cele mai importante. Poate e timpul să învățăm și noi, să ascultăm cele pe care Dumnezeu le grăiește despre Sine și despre ceea ce așteaptă El de la noi.

Sorin Lungu

Despre autor

Sorin Lungu Sorin Lungu

Colaborator
153 articole postate
Publica din 18 Ianuarie 2018

Pe aceeaşi temă

30 Mai 2019

Vizualizari: 245

Voteaza:

Rostiri despre rugaciune 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE