„Fiule, iartă-ţi-se ţie păcatele!”
Iată cum sunt oamenii, nu caută pe Dumnezeu sau nu-L caută decât la necaz. Iar alţii la necaz II suduie şi de mai mari necazuri dau, mai rău se scufundă, până ce necazurile le încovoaie ceafa şi atunci îl caută şi ei pe Dumnezeu. Situaţia stă aşa: oamenii se roagă lui Dumnezeu să-i scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de oameni să părăsească păcatul. Acum, care de care să asculte mai întâi? Dumnezeu de oameni sau oamenii de Dumnezeu?
Se plâng oamenii că tare e grea viaţa pe pământ, că tare-s multe boli, multe pagube, multe sudalme, beţii, bătăi şi toate păcatele. ”Fiii mei, aţi spus că tare e grea viaţa şi încărcată de păcate. Atunci nu le mai faceţi!”
Iată că bolile vin pe capul oamenilor şi uneori chiar şi în cap, de pe urma păcatelor, ca plată, ca ispăşire şi ca părtaş al păcatelor. Dar durerea cea mai mare, pedeapsa cea mai grea ca plată a păcatelor este că izbeşte şi în urmaş, până la al treilea şi al patrulea neam. Iată ce scrie la Deuteronom 5,9-10:“.. .pedeapsa părinţilor vine în copii până la al treilea şi al patrulea neam pentru cei ce mă urăsc... şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce mă iubesc şi păzesc poruncile Mele".
Cele mai grele boli sunt bolile de nervi. Mor nervii şi te trezeşti nebun sau slăbănog. Nu e boală de moarte şi nu are leac odată întâmplată. Şi cine distruge nervii? Iată ce ne spun şi doctorii: beţia, desfrânarea cu boala ei, mânia şi supărările peste măsură. Acestea omoară milioane de firişoare (celule) nervoase care nu se mai refac în veac. Toate ţesăturile se refac, afară de celulele nervoase. Un tată pătimaş de acestea n-are urmaşi sănătoşi, ba şi în nepoţi şi strănepoţi se moşteneşte ceva găunos, care la o întâmplare oarecare, răbufneşte afară. E destul să se îmbete un tată o dată, ca să aibă din beţia aceea un urmaş cu boala copiilor (epilepsie). E destul să-şi sperie o dată soţia în vremea sarcinii, ca dintr-o dată să se aleagă cu un copil nenorocit pe toată viaţa. Aşa se răzbună păcatele părinţilor în bieţii copii, care nu au nici o vină.
Iisus a preţuit dragostea şi credinţa celor ce-l coborau prin podul casei pe slăbănog înaintea Sa. I-a fost milă de neputinţa lui, dar întâi i-a iertat păcatele apoi i-a vindecat nervii.
Pentru Iisus, care e Dumnezeu, nu e o minune că l-a tămăduit, căci e Stăpânul vieţii şi poate învia şi din morţi. în tot cazul tămăduirea slăbănogului e o dovada a dumnezeirii Sale. Preoţilor însă, Iisus nu le- a dat darul tămăduirii minunate, cum îl avea El şi cum il dă la puţini dintre sfinţi, din vreme în vreme; le-a dat însă un dar mai mare: al iertării păcatelor! Nu le-a dat îngerilor, dar le-a dat oamenilor. Darul iertării păcatelor e mai mare decât darul minunilor, întrucât priveşte sufletul, pe când minunile privesc de obicei trupul.
O iertare a sufletului, o curăţire a lui, uneori e adevărata înviere din morţi şi e mai de preţ decât tămăduirea unui picior. Fără darul minunilor între oameni, ne putem mântui. Ce n-a dezlegat preotul pe pământ aşa rămâne nedezlegat şi în cer. Dar preotul nu te poate dezlega dacă tu nu vii să-ţi mărturiseşti păcatele.
De asemenea, preotul nu te poate dezlega, oarecum cu zile, dacă nu-ţi dai tu însuţi toată silinţa de a te dezlega de toate năravurile rele. Iertarea păcatelor înseamnă şi încetarea de a le mai face. Iertarea păcatelor nu înseamnă a te spovedi mereu şi să le iei de la capăt şi iar să te spovedeşti. Creştinismul mai e şi chestiune de refacere a voinţei. Ne trebuie buna voinţă ca să o facem, tărie de caracter... Oamenii umblă după făcătorii de minuni, fie ei şi vrăjitori. Dar minunea cea mai mare e învierea vieţii tale pe temelia ei, Iisus Hristos; e încreştinarea vieţii tale. Asta-i minunea cea mai mare, ’ Înnoirea vieţii tale’ ’, care ne stă la îndemână şi s-a dat nouă poruncă: ”înviaţi-i pe cei morţi”. După învierea ta tânjeşte Iisus. Ce înseamnă aceasta, n-ar putea să ţi-o spună mai bine nimeni decât ei înşişi, cei ce au înviat din moarte sigură, ca dintr-un vis...
- Oare de unde începe slăbănogirea (paralizia)?
- De la socoteala trufaşă a minţii. I se pare ei mai bine să nu se conducă după Dumnezeu, ci după capul ei, după păcat. Şi aşa dă cu omul drept în plata păcatului, ca şi cum ai da cu cuţitul în gard. Tot minte slabă dovedesc şi aceia care nu vor să vină la ştergerea păcatelor şi n-au de ce aştepta tămăduirea bolilor.
Daca oamenii şi-ar potrivi purtările după poruncile lui Dumnezeu, nu după momeala păcatelor, ar preveni, ar ocoli toate păcatele, dar aşa dau drept în ele, de-şi sparg capul şi apoi umblă plângând. Lasă-te condus de un sfat dumnezeiesc, că de nu, capul care n-ascultă se sparge şi n-are cine ţi-l lega.
Oare de ce merg oamenii aşa de în silă la spovedit? Fiindcă ştiu că li se cere lepădarea de păcate, ori le plac mai mult păcatele decât înfrânarea de la ele. E o poveste ştiută pretutindeni, totuşi v-o spun şi de aici:
Ştiţi că sunt şerpi care sug laptele şi sunt vaci care, odată supte de şarpe, aleargă nebune după şarpe să le sugă iarăşi. Şi aşa se întâmplă că vaca se apropie de înţărcat, dar de nărav nu se înţărcă şi se duce mereu la şarpe. Şarpele îi suge sângele, iar dacă nu-i prea vine, în sfârşit, o muşcă. Iată prostia de vacă osândită la moarte.
Dar şi prostia de om tot la moarte-i osândită. Toata tinereţea ta o dai dracului şi vezi pe urmă că ai ales răul. Dar întrebarea este dacă- ţi mai rămân zile să le dai lui Dumnezeu şi dacă îţi mai primeşte o grămada de cioburi în loc de un vas frumos şi întreg, cum putea fi? Aspre vorbe, dar ăsta-i un răspuns la întrebarea de ce nu vin oamenii la spovedit în primăvara şi în vara vieţii lor? îşi dau, din nefericire, vlaga lor să o sugă şarpele-diavol!
In toată lumea nu găseşti un lucru mai uşor de făcut decât păcatele, şi iarăşi, nimic nu pricepe omul mai greu ca: ”Ce este acela păcatul?”, căci petrece tocmai în el. De aceea, păcătuim cu uşurinţă dar ne pocăim anevoie!
Altă pricină care te împiedică de la spovedit e că judeci preoţii, eşti nemulţumit de preoţi, iar de care ai fi mulţumit ti-e frică. La unul nu te lasă păcatele lui, la altul nu te lasă să mergi păcatele tale.
Orice duhovnic, indiferent de bogăţia, sărăcia, cultura mai puţină sau chiar şi sărăcia morală, este totuşi reprezentantul lui Dumnezeu, trimisul lui Dumnezeu şi credincioşii nu au nici un motiv de a-l ocoli. Darul acesta (al preoţiei) e în funcţie de Dumnezeu, nu în atâmarea de omul care-l reprezintă. Prin glasul slugii Sale Dumnezeu te iartă. Lui Dumnezeu te mărturiseşti în faţa altarului. Nu de la tine se cer calităţile preotului, de la tine se cere căinţa în inimă şi voinţa de a te îndrepta.
Sunteţi nemulţumiţi de preoţi, dar oare ce aţi făcut pentru preot, ca să fiţi mai mulţumiţi? Cerut-aţi de la Dumnezeu un copil măcar pe care să i-l închinaţi slujirii lui Dumnezeu? Credeţi că vina o poarta numai ei, preoţii? Şi ei sunt fiii voştri. Cum i-aţi născut aşa ii aveţi. Ce le băgaţi de vină? Vă trebuie preoţi mai buni? Naşteţi! Tot poporul e răspunzător că nu are slujitori mai străvezii spre Dumnezeu. Poporul îşi are în toate privinţele povăţuitorii pe care ii merită!
Nu mai sta cu gânduri ucigaşe împotriva copiilor, că nu ştii în calea cărui dar de la Dumnezeu te-ai împotrivit şi ai să dai seamă; ci naşteţi copii cu gândul să fie slujitorii lui Dumnezeu între oameni.
Iată ce spune Scriptura în privinţa aceasta. Se întreabă proorocul: ”Oare nu i-a făcut El să fie o singură făptură, trup şi suflet?” (Maleahi 17,15). Si aceasta făptură (unitatea căsătoriei) la ce năzuieşte ea? Odrasle pentru Dumnezeu!
Tămăduirea slăbănogiei neamului de aici începe!
Asta i-ar fi iertarea!
Parintele Arsenie Boca
Ridicarea casatoriei la inaltimea de Taina - indrumator duhovnicesc, Editura Agaton
Cumpara cartea "Ridicarea casatoriei la inaltimea de Taina - indrumator duhovnicesc'
-
Acatist de pocainta pentru iertarea pacatelor
Publicat in : Acatiste -
Spovedania si iertarea pacatelor
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.