Un comentariu la rugaciunea Tatal nostru

Un comentariu la rugaciunea Tatal nostru Mareste imaginea.

„Tatăl nostru Care eşti în ceruri. După ce un om Mi se adresează cu aceste cuvinte, el poate să-Mi spună orice, înţelegeţi? Sunt dezarmat. Şi Fiul Meu ştia bine acest lucru”.
(Charles Peguy)

Numele lui Dumnezeu

Unul dintre simbolurile lui Dumnezeu, poate cel mai important din punct de vedere teologic, este cel al numelui. Pentru un semit, numele nu însemna ceea ce înseamnă pentru noi astăzi, ceva pur convenţional, ci numele se identifică cu persoana care-l poartă. Dumnezeu a ales un loc, templul din Ierusalim, pentru a face să locuiască în el numele
Său, altfel spus, pentru a locui în acel loc El însuşi, un loc în care să I Se rostească numele, un loc în care să fie invocat (Deut 12, 5; 26, 2). „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!” (Ps 8, 9). Cu alte cuvinte, Doamne, cât eşti de mare!

Numele nu este pus niciodată la întâmplare, ci exprimă circumstanţele în care cineva a venit pe lume: „A născut un fiu; şi i-a pus numele Samuel, zicând: „De la Domnul, Dumnezeu Atotţiitorul, de la El l-am cerut” (1 Rg 1, 20); numele exprimă misiunea viitoare a pruncului: „Ea (Fecioara) va naşte Fiu, Căruia tu Ii vei pune numele Iisus, căci El va mântui pe poporul Său de păcatele lor” (Mt 1, 21), sau chiar esenţa sa intimă: „Eu sunt Cel ce este” (Iş 3,14)55.

A cunoaşte numele unei persoane înseamnă a intra într-un raport special cu acea persoană. Din acest motiv, Moise în faţa rugului aprins şi patriarhul Iacob în lupta nocturnă din vadul de la Penuel, Ii cer lui Dumnezeu să-Şi descopere numele.

Numele personal al lui Dumnezeu, JHWH, înseamnă protecţie şi refugiu. In acest nume, cineva e binecuvântat sau blestemat. A onora, a profana, a iubi numele Domnului înseamnă a onora, a profana, a lăuda persoana însăşi a lui Dumnezeu. „Să laude numele Domnului, că numai numele Lui s-a înălţat; lauda Lui e deasupra cerului şi a pământului” (Ps 148,13).

Această situaţie continuă şi în Noul Testament, dar cu o noutate absolută, aceea că Domnul Dumnezeu I-a dat lui Hristos Cel înviat un nume care este mai presus de orice nume, adică numele de „Domn”: „Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (Fil 2, 11). Aşa cum odinioară se acţiona, se vorbea şi se scoteau demoni în numele lui JHWH iar oamenii invocau numele Său, tot aşa, în Noul Testament se face cu numele lui Iisus. Creştinii sunt definiţi în acest mod: „cei ce cheamă numele Domnului nostru Iisus Hristos” (1 Cor 1, 2).

Mama tuturor rugăciunilor

Era potrivit să începem cu acest simbol al numelui, pentru că el îşi află aplicarea cea mai familiară pentru noi în rugăciunea Tatăl nostru, pe care dorim să o comentăm.

Tatăl ceresc poate fi cunoscut, în primul rând, prin rugăciune sau vorbind cu El în rugăciune. Pentru aceasta, printre darurile cele mai scumpe pe care Hristos le-a lăsat omenirii este şi rugăciunea „Tatăl nostru”, „mama tuturor rugăciunilor”. Cu ea, Hristos ne-a învăţat „limba paternă”.

In vechime, rugăciunea „Tatăl nostru" făcea parte dintre învăţăturile sau practicile secrete ale credinţei creştine, învăţături protejate de aşa-numita: „disciplina arcana” (de la cuvântul „arcere” care înseamnă „a păstra” sau „a ţine departe de public”), lege care cerea creştinilor să ţină ascunse şi să păstreze cu grijă tainele cele mai sfinte ale Bisericii, pentru a nu le expune profanării din partea păgânilor. Rugăciunea aceasta era împărtăşită catehumenilor numai la sfârşitul pregătirii lor pentru primirea Botezului, împreună cu explicarea Tainei Euharistiei56. Cine primea cuvintele acestei rugăciuni, le păstra cu mare grijă ca pe nişte relicve sfinte şi aştepta cu emoţie momentul în care, ieşind din apa Botezului, în prezenţa fraţilor şi a Mamei (Biserica) şi ridicând mâinile spre cer, exclama pentru prima dată: „Tată!”, fiind recunoscut de toţi ca un nou fiu al lui Dumnezeu57.

Este nevoie să ne amintim aceste lucruri, pentru că noi am banalizat această rugăciune, recitând-o „în serie”, dacă putem spune aşa, rostind-o fără să ne gândim la ce spunem, aşa cum rostim o invocare scurtă de genul: „Doamne, ajută-mă!” sau „Doamne, apără-mă!” atunci când suntem în nevoie sau când ne cuprinde frica; am pierdut sensul tainei înfricoşătoare care se ascunde în cuvintele acestei rugăciuni, cuvinte ieşite din gura lui Iisus şi îndreptate către urechea lui Dumnezeu!

Trebuie să eliberăm rugăciunea „Tatăl nostru” de obişnuinţa care o acoperă ca un strat izolant, care o împiedică să strălucească înlăuntrul nostru şi care ne împiedică şi pe noi să tresărim de emoţie atunci când pronunţăm sau ascultăm primele ei cuvinte. Sfânta Liturghie ne oferă un exemplu despre atenţia pe care trebuie să o acordăm acestei rugăciuni, introducând-o în momentele ei cele mai importante.

Rugăciunea „Tatăl nostru” s-a născut din rugăciunea lui Iisus. Intr-o zi, ucenicii l-au văzut pe Iisus rugându-Se singur şi I-au adresat cererea: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, aşa cum şi loan i-a învăţat pe ucenicii lui. Şi Iisus le-a împlinit această cerere zicându-le: „Când vă rugaţi, ziceţi: Tatăl nostru Care eşti în ceruri” (Lc 11,1-2). Văzându-L pe Iisus rugându-Se, apostolii au simţit dorinţa de a învăţa să se roage şi Iisus le-a satisfăcut această dorinţă, dăruindu-le rugăciunea Lui. Asta pentru că rugăciunea „Tatăl nostru” trebuie rostită în acest fel: ca rugăciunea Stăpânului (a capului) care se răsfrânge în toate membrele şi devine rugăciunea întregului corp. Este ecoul rugăciunii lui Iisus care s-a răspândit de-a lungul secolelor şi care s-a mărit încet, încet, cuprinzând orice voce, orice implorare, orice strigăt pe care oamenii l-au avut pe buzele lor privind la cer, chiar dacă adesea nu ştiau cui i se adresează.

Există o mare asemănare între rugăciunea Tatăl nostru şi Taina Euharistiei. In ambele, Iisus continuă să-Şi exercite ungerea preoţească care constă „în a oferi rugăciuni şi cereri” Tatălui ceresc şi în a Se oferi pe Sine Tatălui „ca Jertfă vie şi fără prihană”. In Taina Euharistiei, intrăm în comuniune cu Trupul şi Sângele Domnului; în rugăciunea Tatăl nostru ne asumăm rugăciunea Lui. E semnificativ faptul că în Sfânta Liturghie rugăciunea Tatăl nostru a fost aşezată imediat înaintea momentului împărtăşirii.

Rugăciunea Tatăl nostru e „un rezumat al întregii Evanghelii”58, e Evanghelia în rugăciune, e un susur viu de veste bună care iese din gura Celui care este Evanghelia în persoană. Folosind expresii familiare rugăciunii iudaice a timpului Său, Iisus a elaborat o rugăciune nouă şi nemaiauzită care e oglinda fidelă a învăţăturii Sale şi a stării Lui interioare. In acest sens, ne aminteşte de Magnificat (de cântarea Sfintei Fecioare), o rugăciune sau o cântare împletită din expresii biblice foarte cunoscute şi totuşi foarte personală şi ca dintr-o singură suflare.

Rugăciunea Tatăl nostru a ajuns până la noi în două variante diferite: una mai scurtă, în Evanghelia după Luca (Lc n, 2-4) şi una mai lungă, în Evanghelia după Matei (Mt 6, 9-13). Noi vom urma versiunea mateiană care a intrat în cultul divin al Bisericii chiar din vremea apostolilor59.

„Tatăl nostru Care eşti în ceruri”

„Părinte!”: acesta este strigătul cu care Iisus obişnuia să-Şi înceapă rugăciunea: „Iţi mulţumesc, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului”; „Da, Părinte, că aşa a fost înainte-Ţi bunăvoinţa Ta”; „Părinte, a venit ceasul. Preamăreşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească pe Tine”; „Părinte Sfinte”; „Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul”. In Sfânta Evanghelie avem o singură mărturie sigură că Iisus I Se adresa Tatălui ceresc, numindu-L cu acest termen sensibil şi familiar: „Avva, Părinte, toate-Ţi sunt cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine!” (Mc 14, 36). E aproape sigur, de altfel, că acesta a fost modul obişnuit al lui Iisus de a I Se adresa Părintelui Său, chiar dacă numai în acest caz evangheliştii l-au păstrat în forma aramaică, în timp ce, în alte locuri, l-au transmis în limba greacă, cu expresii comune de genul: „Părinte” sau „Părintele Meu”.

Potrivit unor exegeţi, Awa ar fi un cuvânt care ar aparţine limbajului copiilor, fiind mai aproape de expresia pe care o folosim noi astăzi când ne adresăm tatălui nostru: „tăticule”60. Alţi exegeţi susţin că nu ar trebui să forţăm prea mult sensul „infantil” al termenului, care s-ar putea traduce şi cu sensul de „dragă părinte”61.

E vorba, în orice caz, de nuanţe sau sensuri care nu schimbă deloc substanţa acestui cuvânt. Sentimentul pe care acest termen îl exprimă nu pare să fie cu totul necunoscut în anumite cercuri iudaice ale timpului respectiv, dar niciun alt caz paralel nu a fost întâlnit până acum, de aceea, putem afirma cu certitudine că folosirea lui este o noutate absolută adusă în lume de Iisus însuşi. Cuvântul care a servit pentru a exprima sentimentul filial al lui Iisus faţă de Tatăl Său serveşte acum pentru a exprima sentimentul filial al ucenicilor Săi.

Pentru noi, întrucât suntem obişnuţi cu acest termen, e aproape imposibil să ne dăm seama de revoluţia pe care a produs-o Iisus în modul de a-L concepe pe Dumnezeu. Dumnezeu este Cel Veşnic, Cel al cărui nume nu poate fi nici măcar pronunţat, şi iată că acum, Cineva, cu toată naturaleţea şi spontaneitatea, I Se adresează într-un mod atât de intim, numindu-L „Tată” sau „Părintele Meu”. Dumnezeu „Cel Preaînalt” devine dintr-o dată foarte apropiat nouă. Nu exagerăm dacă spunem că în folosirea expresiei „Awa” de către Iisus avem cea mai importantă dovadă despre conştiinţa filiaţiei divine a Lui într-un mod unic şi deosebit. Si totuşi, nimic nu e patetic sau sentimentalism ieftin în această imagine paternă a lui Dumnezeu: El „este în ceruri”. Această expresie nu indică un loc, ci un statut, un mod de a fi. El e Cel Preaînalt, total deosebit de creatură, Sfântul prin excelenţă; pe cât e de departe cerul de pământ, într-atât e departe calea Domnului de căile noastre (Is 55, 9).

Atunci, care este noutatea adusă de Iisus? Ea constă în faptul că acum acelaşi Dumnezeu, rămânând ceea ce era, adică Preaînalt, Sfânt şi înfricoşător, ni se dăruieşte nouă ca „Părinte” sau ca „Tată”! Toată puterea Sa se apleacă spre noi, se coboară la noi62. Biserica a primit acest adevăr prin Revelaţie şi l-a exprimat perfect în primul articol al Simbolului de credinţă: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul”. Tată, dar Atotputernic! Atotputernic, dar Tată!

Acum avem ocazia să scoatem în evidenţă factorul care stă în calea unui raport firesc şi natural cu Dumnezeu Tatăl în cultura actuală. In titlul de „Părinte” s-au văzut întotdeauna două afirmaţii despre Dumnezeu: prima, că e bun, patern şi iubitor şi că poartă de grijă făpturilor Sale; a doua, că e tare şi puternic că nimeni nu-I poate sta împotrivă. Deci, bunătate şi autoritate. Modul în care puterea a fost exercitată pe pământ şi experienţele atroce făcute de umanitate în secolul trecut, au dus la un refuz profund al ideii de putere şi autoritate, chiar şi în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu63. De aici, criza ideii despre paternitatea divină şi despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de lumea pe care a creat-o.

Nu putem spune că această criză ar fi lipsită de temei. Adevărul e că, uneori, atotputernicia divină, prin modul în care a fost proclamată şi întruchipată de slujitorii Bisericii, semăna prea mult unei puteri umane şi temporale, mai mult decât simplei „puteri a dragostei” despre care vorbeşte Sfânta Scriptură. Trebuie să redescoperim ideea pe care Biblia, şi mai cu seamă Noul Testament, o are despre atotputernicia divină. O atotputernicie care, în Hristos, se manifestă în slăbiciune (2 Cor 13, 4) şi în slujire (Lc 22, 27).
Sfânta Liturghie proclamă în modul cel mai fericit, într-o rugăciune, această atotputernicie a lui Dumnezeu făcută din milostivire: Dumnezeu îşi manifestă puterea mai cu seamă iertând şi având milă64. Acestei idei de atotputernicie nu i se opune exercitarea autorităţii, ci abuzul de autoritate şi de putere.

Toată Rugăciunea Domnească e cuprinsă ca într-un nucleu sau ca într-un sâmbure în această primă afirmaţie, precum un arbore viguros e cuprins în mica sămânţă din care a crescut şi s-a dezvoltat. Toată rugăciunea creştină ia lumină din acel strigăt iniţial ieşit din inima lui Iisus; ea e glasul Fiului care ştie cu cine vorbeşte. E chiar şi mişcare, mai mult decât voce; cel care o rosteşte e asemenea copilului care aleargă cu paşi firavi pentru a se arunca în braţele propriului părinte. E adevărat, Fiul lui Dumnezeu ştia bine ce făcea în ziua în care i-a învăţat pe oameni să spună: „Tatăl nostru care eşti în ceruri!”

Atunci când vorbim despre expresia „Avva, Părinte!” noi ne gândim numai la ceea ce un asemenea cuvânt înseamnă pentru omul care-l rosteşte. Nu ne gândim, poate niciodată, la ceea ce această expresie înseamnă pentru urechea lui Dumnezeu şi la ceea ce ea produce în inima Lui. Nu ne gândim la bucuria pe care o are Dumnezeu simţindu-se numit „Tată”. Dar cine e părinte, ştie ce anume a simţit în inima lui atunci când a fost strigat de propriul copil astfel, cu inconfundabilul timbru al vocii al propriului băieţel sau al propriei fetiţe. E ca şi cum ar deveni „tată” de fiecare dată, pentru că de fiecare dată acel strigăt îţi aminteşte şi te face să-ţi dai seama că eşti tată; strigătul acela cheamă la existenţă partea cea mai ascunsă, cea mai tainică, cea mai profundă din tine însuţi! Iisus ştia bine acest lucru şi pentru aceasta îl numea atât de des pe Dumnezeu „Avva, Părinte!” şi ne-a învăţat şi pe noi să facem la fel.

Noi îi dăruim lui Dumnezeu o bucurie simplă şi unică atunci când îi spunem „Părinte”: bucuria patrenităţii. Şi acest lucru îl putem face chiar şi atunci când suntem insensibili şi departe de Dumnezeu când pronunţăm primele cuvinte ale rugăciunii „Tatăl nostru”, fără ca să „simţim” absolut nimic!

Raniero Cantalamessa

Fragment din cartea "Un imn al tăcerii. Meditaţii despre Tatăl ceresc", Editura Reintregirea

Cumpara cartea "Un imn al tăcerii. Meditaţii despre Tatăl ceresc"

Note:

56 Cf. Sf. Cirillo di Gerusalemme, Catechesi mistagogiche, V, 11.
57 Cf. Tertulliano, Sul battesimo
58 Tertulliano, Sulla preghiera, 1, 6; CCL 1, p. 258
59 Cf. Didache, 8, 2.
60 J. Jeremias, Abba, Paideia, Brescia, 1968.
61 G. Schelbert, Abba, Vater. Stand der Frage 
62 R. Otto, II sacro, cap. XIII, Feltrinelli, Milano, 1966
63 Cf. D. Solie, Padre, potere e barbarie, în „Concilium”, XVII, 3,
1981,pp. 113-123.
64 Messale Romano, Orazione della XXVI Domenica del Tempo ordinario (Dens qui omnipotentiam tuam parcendo maxime et miserando manifest as..?).
 

Pe aceeaşi temă

03 Martie 2023

Vizualizari: 886

Voteaza:

Un comentariu la rugaciunea Tatal nostru 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE