Despre ieşirea sufletului

67. Ii zice lui iarăşi fratele: „Fiindcă de la Dumnezeu este mişcată inima ta preaînţeleaptă ca să-i spui robului tău cele spre folos, mă rog ţie, spune-mi: are vreo durere şi silnicie sufletul despărţit de trup sau iese în tihnă şi linişte?".

Şi îi zice lui: „De vreme ce încă nu am murit, nu ştiu, dar potrivit vedeniei îţi voi spune ţie: Ia aminte, fiule, sunt drepţi care îşi dau sufletul cu amară moarte şi sunt păcătoşi care îşi dau sufletul cu o moarte dulce. Dar amara moarte a dreptului îi şterge lui micile păcate pe care le-a făcut în viaţa lui ca om, căci nimeni nu este fără de păcat, afară numai de Dumnezeu. Iar moartea dulce a păcătosului îi şterge lui mica dreptate pe care a săvârşit-o în vreo împrejurare a vieţii lui. Şi se duce dincolo dreptul deplin curat, iar păcătosul foarte necurat. Şi îţi zic ţie, fiule, că chiar dacă moartea îi pare amară dreptului, totuşi aceasta se întâmplă numai pentru un moment, căci după aceea se bucură pururea şi se veseleşte cu bucurie mare. Iar păcătosului, chiar dacă pe moment moartea îi pare dulce, totuşi pururea arde şi se chinuieşte în focul cel nestins.

Dar sunt şi nelegiuiţi care îşi dau sufletul cu amară moarte şi imediat sunt trimişi în osândă, dar sunt şi drepţi care îşi dau sufletul cu o moarte dulce şi după aceea se duc în viaţa cea veşnică. Multe sunt judecăţile lui Dumnezeu, şi cum judecă El viaţa fiecăruia, aşa îi dă cuvenita moarte şi sfârşitul lui se arată potrivit cu cele ce a vieţuit. Prin urmare, fiule, nu de moarte I rebuie să ne fie frică, ci de ceasul acela în care vom fi judecaţi. Căci când iese sufletul din trupul lui, îl iau pe el îngeri mulţi, aleargă atunci şi acei îngeri care păzesc neamul creştinilor şi stau să vadă oare ce va fi cu sufletul acela, dar se adună laolaltă şi mulţime de demoni şi stau de faţă. Şi unii proclamă faptele bune ale sufletului, iar ceilalţi, mustrându-le, pe cele rele. Astfel stau amândouă taberele aşteptând să fie adusă de sus sentinţa fie a mântuirii, fie a osândei. Iar până ce ajunge de sus sentinţa, sufletul este sfâşiat în două, ce mare luptă are, uneori gândindu-se că va veni sentinţa pierzaniei şi în acest caz, se cutremură de frică, alteori nădăjduind să vină hotărârea mântuirii îşi muşcă mâinile cu bucurie,'tinzând mâinile la înălţime şi rugându-se să nu fie aruncat celor ce scrâşnesc dinţii împotriva lui. Au atunci şi îngerii luptă mare, nădăjduind să vină hotărârea cea bună. Asemenea şi cei întunecaţi au luptă, nădăjduind să vină sentinţa pierzaniei. Unde dă semn Dreptul Judecător, acolo este predat şi sufletul, fie îngerilor lui Dumnezeu spre mântuire, fie demonilor întunecaţi spre pierzanie. Aceasta este, fiule, frica, şi cutremurul, şi spaima - să nu fie sufletul osândit la pierzanie şi să nu cadă în mâinile spurcaţilor demoni, fiindcă a muri este un lucru natural, care-i aşteaptă pe toţi; prin urmare, atunci se chinuieşte sufletul cu putere, când aşteaptă să afle porunca cea care vine din cer, şi tremură ca nu cumva să-l ia pe el acea jalnică poruncă ce îl trage la pierzanie.

68. Aceasta spunând fericitul, s-a ridicat şi a început să se ocupe cu sârguinţă de rugăciune. [...]

101. Aşadar, odată, când se ruga sfântul, priveşte şi, iată, erau deschise porţile cerului şi îngerii lui Dumnezeu ca albinele din stup, tot aşa şi ei, unii intrau, alţii ieşeau ducând sufletele oamenilor. Dar erau unii întunecaţi în văzduh, se vânzoleau mult să răpească şi să tragă în jos sufletele oamenilor. Iar îngerii le rezistau cu putere şi le reţineau foarte, biciuindu-i pe cei întunecaţi şi mântuind sufletele. Priveşte iarăşi dreptul şi iata doi îngeri urcau un suflet al unui om ducându-l în înălţimea cerului. Dar când s-au apropiat de vama curviei, căci aceasta stă deasupra tuturora, a început căpetenia vamei să se tulbure cumplit şi să se schimbe şi să zică astfel: „In ce chip trageţi voi sufletul acesta, el fiind al nostru?". Zic şi îngerii către el: „Care-ţi este semnul în el, spune-ne?". Zice şi el: „Până la sfârşitul vieţii lui a curvit, iar adeseori şi desfrânarea sodomită din voie proprie a lucrat-o, dar nu numai atât, ci şi pe aproapele lui l-a osândii şi judecat, clevetindu-l. Prin urmare, ce lucru mai cumplit decât aceste învinuiri mai vreţi să aflaţi în el?". Zic îngerii: „Da, era supus sufletul acesta unor asemenea patimi, dar le-a tăiat pe acestea de la el mai înainte de a-l ajunge sfârşitul". Zice diavolul: „Nu, nu este cum spuneţi, ci a murit nepocăit, până la ultima suflare săvârşind şi fărădelegea, dar nicidecum nu s-a aflat mărturisindu-şi păcatele sau să se depărteze de rău, ci a murit astfel, rob fiind păcatului şi este împreună-lucrător cu mine întru totul". Atunci a zis unul dintre îngeri: „Cu adevărat, noi nu te credem pe tine, care eşti vrăjmaşul lui Dumnezeu, căci tu eşti în întregime minciună, necuratule, ci să fie chemat îngerul care i-a fost dat de la Botez pentru păzirea lui şi acela va spune adevărul, cum este cuvenit". Când a fost chemat acolo, căci era ocupat cu îngroparea trupului acelui suflet, deci când a venit, îi zic lui îngerii: „Spune, prietene, sufletul acesta s-a pocăit de fărădelegile lui sau a murit în păcat? Spune-ne nouă tot adevărul". Atunci a răspuns îngerul şi a zis: „Eu nu sunt om sau duh necurat ca să spun minciuni precum răii demoni, ci vă spun după slava Domnului că din ceasul în care a căzut în boală, mai înainte ca boala să se agraveze, a venit nu ştiu cum la amintirea morţii şi a început să verse lacrimi şi să-şi mărturisească Domnului păcatele lui, tinzându-şi mâinile lui des către cer şi către I )umnezeu cel Preaînalt, dacă i-a iertat lui Dumnezeu prin puterea Lui, căci, desigur, poate aceasta, iar dacă nu, slavă dreptei Iui Judecăţi".

Pe acestea auzindu-le îngerii luminii, au râs de diavol, scuipându-l pe el cu suflarea lor dumnezeiască şi astfel au trecut de acolo şi au intrat pe poarta cerului şi sufletul acela smerit a scăpat din cursa vânătorilor în ceasul acela.

102. După aceea priveşte sfântul, şi iată, alt suflet era adus prin acelaşi loc. Dar era cu firea eunuc şi cu sufletul, şi cu trupul, însă nu numai atât, ci şi iubitor de arginţi şi aspru în viaţa lui, prin urmare îl osândeau demonii cu totul şi îl mustrau, zicându-i unul câte unul cuvintele de ruşine pe care le arunca cu scrâşnet în viaţa lui, ocărând pe oameni, dar răspundeau şi îngerii împotrivă zicând că avea unele drepturi vrednice de mântuire. Şi acesta era dreptul lui, că adeseori, dacă făcea ceva rău, îndată se întorcea şi se pocăia, prihănindu-se şi ocărându-se pe sine. Adeseori, şi suspina cu amar, venind la străpungere, alteori vărsa şi lacrimi, dădea în parte şi ceva celor nevoiaşi, prin urmare, având aceste drepturi, îngerii se întăreau şi batjocoreau pe demonii care îi înfruntau şi se întrebau dacă Dumnezeu are să miluiască un asemenea suflet. Căci ziceau iarăşi demonii cu iuţime şi uimiţi: „Nu i se cuvenea ca din tinereţile lui, fiind creştin şi mai ales eunuc, să facă asemenea fapte. Căci a desfrânat spurcându-se, dar nu numai aceasta, ci s-a şi pervertit lucrând păcatul sodomiticesc, dar unde mai puneţi şi ocările şi orgiile pe care le-a lucrat, şi nu numai aceasta, dar şi ucideri cumplite a făcut. Prin urmare, dacă şi acestuia i se cuvine mântuire, luaţi lumea întreagă şi pe toţi păcătoşii pământului şi mântuiţi-i pe degeaba, căci noi", ziceau, „în zadar ne ostenim tulburându-ne".

Spun atunci îngerii luminii către ei că cele pe care le-a păcătuit din tinereţile lui le-a tăiat de la sine şi s-a depărtat de ele şi Dumnezeu i le-a iertat lui, pentru că de câte ori făcea ceva rău, se întorcea în pocăinţă şi i se ştergeau lui prin faptul că se pri hănea pe sine şi suspina adeseori şi vărsa lacrimi, osândindu-se, făcând şi unele milostenii către nevoiaşi. „Ce vi se pare, fiare sălbatice, se cuvine ca sufletul acesta să dobândească mântuire sau nu, căci Dumnezeu le judecă şi le osândeşte pe cele care nu au ajuns la lumină prin mărturisire, căci tot ceea ce este descoperit este lumină. Căci toate cele pe care oamenii le mărturisesc cu lacrimi lui Dumnezeu în smerenie multa cu suspine, şi încetează din fapta cea rea, milostivul şi induratul Dumnezeu nu le socoteşte lor. Dar fărădelegile în care moare omul ascunzându-le pe ele de Dumnezeu şi de oameni, pe acestea le judecă Dumnezeu şi le mustră şi le ocărăşte şi le încearcă cu foc în vecii nesfârşiţi."

Acestea spunându-le îngerii, au ruşinat duhurile răutăţii şi astfel s-au depărtat de acolo şi au intrat prin poarta cerului. Dar a scăpat şi acest nenorocit suflet de duhurile răutăţii şi s-a izbăvit, dobândind mântuire de la Cel ce mântuieşte în dar făptura Lui.

103. Iarăşi priveşte mai jos fericitul, şi iată, alt suflet a fost adus, care era foarte evlavios şi temător de Dumnezeu, care s-a ocupat cu milostenia cu tărie în toată viaţa lui, având şi dragoste către toţi deopotrivă, şi curăţie, şi cuvioşie, dar erau înfuriaţi şi înşişi balaurii văzduhului, scrâşnindu-şi dinţii împotriva lui. Iar sufletul se cutremura de sălbăticia lor şi se refugia în mâinile îngerilor lui Dumnezeu. Iar îngerii care coborau pentru alte suflete, cerând urcarea, îl îmbrăţişau pe el. După ce au intrat îngerii lui Dumnezeu pe poarta cerurilor, ţinând şi sfântul acela suflet, priveşte dreptul şi iată, din toate părţile cerului alergau îngerii şi îmbrăţişau sufletul acela sfânt, sărutându-l cu bucurie, vederile lor fiind ca veselia şi bucuria lui Dumnezeu, săltând şi zicând: „Slavă Ţie, Dumnezeule, că ai izbăvit de patimă şi acest suflet, de cumplitul balaur", în timp ce duceau sufletul acela bun în cele dinlăuntru ale cerului. Atât de mult alergau îngerii cu bucurie şi sărutau sufletul acela sfânt, căci aşa au obiceiul sfânt puterile cereşti să se bucure pentru fiecare suflet mântuit. Când a ajuns la Tronul harului, un asemenea suflet a fost dus în mâinile lui Dumnezeu. Iar El, primindu-l, l-a iericit şi ca o sfântă jertfă l-a dus la Tatăl Lui spre negrăită închinare, şi îndată S-a revărsat asupra lui Duhul cel Sfânt al Domnului Dumnezeu-Tatăl şi s-a umplut tot de nemuritoare bucurie şi de împărăţia cerurilor. După aceea, a fost predat voievodului îngerilor, Mihail, al Legământului, ca să-l conducă după rânduiala tuturor sfintelor suflete şi astfel să-l ducă la odihnă, ceea ce s-a şi întâmplat.

104. Şi iată, priveşte mai jos fericitul şi era adus un suflet de demoni cu iuţime în cele mai de jos ale pământului. Era sufletul unui slujitor care în acel ceas se spânzurase cu o funie, îngerul lui îl urma şi plângea pentru pierzania lui cumplit şi zicea şi aceasta cu lacrimi: „Vai răilor demoni care cumplit şoptesc oamenilor rele, căci iată, domnul slujitorului acestuia, primind furia demonilor acestora, s-a mâniat bătându-l pe robul acesta cumplit şi stricându-l pe el cu foamea. Iar el, purtat de silnicia lui, îmboldit fiind de satana, a luat o funie şi s-a spânzurat, dându-se în întregime jertfă demonilor. Vai mie, că mie mi l-a încredinţat Dumnezeu să îl am în pază de la Sfântul Botez, şi răpindu-mi-l dintr-odată balaurul cel spurcat, l-a înghiţit. Vai mie, cum mă voi arăta Domnului cu întristare şi mâhnire? Dar cum voi vedea pe Făcătorul meu întristat pentru pierzania nenorocitului acestuia suflet?. După ce îngerul a spus acestea rănit fiind foarte, iată, un alt înger s-a arătat din cer către el şi i-a zis lui, vorbind prin cuvânt de la har şi de la Duhul Sfânt: „Aşa a poruncit Tatăl nostru, Domnul Savaot, să te duci în cetatea Romei, căci acolo în ceasul acesta se botează pruncul unui bărbat oştean, ia-l pe acesta şi păzeşte-l pe el, slujind Duhului Sfânt care vine asupra lui prin Sfântul Botez, iar eu voi pedepsi pe domnul slujitorului acestuia şi îi voi arăta lui să nu se mai mânie şi să nu mai bată şi să mai omoare cu foamea pe slujitorii care nu i-au greşit cu nimic".

Acestea spunându-le îngerul s-a despărţit de cel asemenea lui şi s-a ridicat la cer, iar acela a plecat, după porunca dumnezeiasca pe care i-a dat-o lui Domnul Dumnezeu.

105. Iar dreptul, luând aminte iarăşi în văzduh, priveşte şi, iată, un alt suflet a fost adus cu multă tulburare şi zarvă, căci era mulţime de demoni adunaţi care încercau să răpească nenorocitul acela suflet. Sufletul acela era al unui oarecare Elefterie, cleric, care în viaţa lui s-a ocupat cu curvii şi adultere, cu dezmăţuri, magii şi uneltind ucideri. Căci pe mulţi care umblau noaptea i-a ucis şi luându-le hainele, le vindea şi dădea mâncare dansatoarelor lui. Prin urmare, nenorocitul acesta suflet era dus sus, dar nu a ajuns nici până la a patra vamă, iar balaurul tinzându-şi mâna lui cu îndrăznire, l-a smuls pe el din mâinile sfinţilor îngeri şi [demonii] l-au tras în jos la pământ. Dar luându-l pe el demonii şi bătându-l, l-au coborât în adânc şi l-au predat căpeteniei întunericului să-l lege împreună cu sufletele cele asemenea lui până la înviere.

106. Intorcându-se întunecaţii aceia demoni se înfumurau lăudându-se unii către alţii şi ziceau: „Vezi că am biruit şi pe clericul lui Iisus Nazarineanul şi l-am zdrobit sub picioarele noastre". Atunci a răspuns unul dintre ei şi a zis: „Pentru ce ne lăudăm că am pierdut pe un singur nenorocit. Vă voi arăta eu preoţi şi clerici care strălucesc în virtute de care nici nu putem să ne apropiem". Auzind ei aceasta, au zis: „De n-ar fi semnul lui Iisus în ei şi ajutorul Lui înainte şi după ei ca un zid tare înconjurându-i, ai vedea atunci puterea noastră".

Le zice lor acela: „Pentru ce ne temem de lemnul pe care a fost pironit Iisus? Căci acesta este semnul că am fost nimiciţi complet". Răspund aceia şi zic: „Nu ne este frică de lemn, ci de înfricoşătorul fulger care iese de acolo".

Zice iarăşi demonul: „Nu numai de la lemn iese fulgerul acesta şi ne arde, ci atunci când creştinii se pecetluiesc astfel cu mâna lor, foc arzător iese din însemnarea aceea cu semnul crucii ţii ne arde pe noi".

Ii zic tovarăşii lui, încercându-l: „Şi unde ai fost ispitit cu unele ca acestea pe care le spui spre dispreţuirea noastră?".

107. Atunci, răspunzând, zice: „Este un om în Constantinopol, pe nume Nifon, şi este foarte aspru cu noi. Pe acesta l-am lovit în tinereţile lui, eu şi cu alţi tovarăşi ai noştri, ispitindu-l pe el toată ziua cu gâdilături, şi atât de tare l-am aprins, încât l-am doborât şi spre malahie, şi săream în sus de bucurie biruindu-l şi i-am scris păcatul lui, lăudându-ne foarte, dar acela, chiar în clipa aceea a început să se prihănească pe sine şi să se pocăiască şi să se dispreţuiască şi să spună: «O, cărui trup mâncat de viermi sunt supus, făcând pofta care mă trage pe mine în foc».

Dar spunând aceasta se înfuria ca un nebun, iar noi îi râdeam în faţă, iar el rău fiind foarte şi cunoscând amănunţit feliuşagurile noastre, deschizându-şi gura, zice: «Vă voi arăta eu, stricaţilor demoni!», şi odată cu cuvântul, ridicându-se, a cunoscut unde stăteam noi şi îndată a însemnat cu mâna deasupra noastră semnul lemnului lui Iisus şi îndată a ieşit ca o văpaie de foc în inimile noastre şi ne-a ars pe noi şi ne-a nimicit în întregime şi, de cum ne-am făcut nevăzuţi, unul dintre noi a stat departe, ca să vadă ce are de gând să facă şi îndată acela ridicându-se, a intrat în biserica lui şi a făcut trei metanii lui Dumnezeu şi a zis: «Doamne, eu om păcătos sunt, tânăr cu vârsta, şi încă având războiul patimilor şi al aprinderii trupului, rogu-mă, nu-mi socoti mie păcatul acesta, Hristoase Dumnezeule, căci Domn eşti şi ai putere să dezlegi păcatele noastre şi numai prin cuvânt».

Pe când spunea el acestea, iată un înger venind din cer l-a încununat pentru pocăinţa lui, cu atât mai mult cu cât acela se defăima şi se prihănea pe sine, şi ca înnebunit împotriva trupului lui, a început să-şi bată faţa cu palme din toată puterea, încât se slăbise foarte, numai mâinile şi le întindea către înălţime şi se ruga lui Dumnezeu, zicând: «O, înfricoşător Părinte, Care ai născut pe Fiul înfricoşător, Cel ce le umpli pe toate cu Duhul Tău, ascultă-mă pe mine, necuratul, şi pedepseşte spurcăciunile acelea care se laudă asupra mea, căci Ţie Unuia am greşit eu, întinatul şi stricatul». După ce a spus acestea, iată îngerul care îl încununase pe el, fiind în văzduh, ne-a văzut pe noi şi aruncând ca un fel de coardă, ne-a legat pe toţi ca pe unul şi apoi scoţându-ne unul câte unul din coardă ne-a dat fiecăruia mii de toiege, iar noi strigam «Vai» cu mare glas. Când ne bătea, zicea: «Ca să nu-i mai faceţi pe robii lui Dumnezeu să se bată pe ei înşişi». Aşadar, după ce ne-a chinuit îngerul acela nemilostiv, abia-abia ne-a slobozit, şi de atunci, oriunde l-aş vedea pe el, îndată dispar, temându-mă de lovituri". Pe când demonul spunea acestea, au început ceilalţi demoni să râdă de el ca de un nenorocit, şi neisprăvit, şi întru toate slăbănog. Dar dreptul Nifon fiind sus cu vederea, auzea cele spuse de răii demoni despre el şi râdea şi el de ei.

108. Iarăşi luând aminte cu vederea, priveşte şi, iată, un înger învăpăiat şi stând în cetatea cea de pe şapte coline, ţinând cu putere o sabie cumplită. Căci un om din această cetate îşi dădea sufletul chinuindu-se cumplit, fiindcă era cămătar şi nemilostiv, dar nu numai atât, ci şi pe dreptul Nifon îl hulea mult, propovăduindu-l tuturor ca eretic şi făţarnic. Căci îl judeca pe el neîncetat, zicând: „De ce zice aşa şi aşa, şi face aia şi aia, neluând aminte la sine, ticălosul, ci bombănind pe alţii şi judecându-i, nu a purtat de grijă de sine însuşi?". Venind deci îngerul cel de foc lângă patul lui, stătea privind la înălţimea cerului. Cum privea el sus, vine din cer un glas către el zicându-i astfel: „Loveşte-l pe antihristul acesta, pe necuratul acesta cu iuţime şi smulge-i cu amar sufletul desfrânat din legăturile trupului, căci nicidecum nu M-a odihnit pe pământ acest pierzător, ba şi pe robul Meu Nifon mâniindu-l, l-a condamnat, de aceea, loveşte-l pe el cumplit, ca să nu mai pună aurul sub camătă şi să-i sufoce pe săraci". Auzind acela acest glas, îndată l-a lovit în inimă pe nenorocit cu toată puterea şi pe loc, cutremurându-se cu inima, scrâşnind dinţii, şi-a dat sufletul. Şi a fost luat sufletul lui chinuit cumplit de înger şi dus în adânc de ascuţişul săbiei îngerului, iuţită asupra lui amarnic şi cu durere.

Aceasta văzând dreptul şi venindu-şi în sine din vederea aceea, a stat fără grai şi foarte întristat. Căci se gândea aşa şi zicea: „O, vai de ticăloşia noastră, a smeriţilor şi păcătoşilor, cât de jalnic şi cu amar ne sfârşim viaţa şi după aceea ne ducem numaidecât în judecata focului veşnic, noi, nenorociţii, pentru veacuri nesfârşite. Trebuie, aşadar, ca noi să dorim în orice chip mântuirea noastră, şi să ne silim pe noi înşine la bine, şi să facem ceea ce se cuvine, iar, prin aceasta, să bineplăcem lui Dumnezeu şi să nu călcăm poruncile Lui, ca nu cumva astfel să ne facem tuturor urâţi prin fapta cea rea".

Acestea zicându-le, spunea în sinea lui: „Doamne Dumnezeul meu, întru Tine am nădăjduit, mântuieşte-mă de cei ce mă prigonesc şi izbăveşte-mă, ca nu cumva să răpească vicleanul, stăpânitorul întunericului, răcnind ca un leu, nenorocitul şi spurcatul meu suflet, nefiind Tu să mă izbăveşti, Hristoase, nici Duhul Sfânt să-l mântuiască pe el. Fericit este, aşadar, Doamne al meu, cel ce este cu Tine, Cel ce binevoieşti a fi cu săracul şi sărmanul pentru mântuirea noastră, ca în ziua cea rea a ieşirii să-l izbăvească pe el Iubitorul de oameni Dumnezeu de duhurile cele stricate ale răutăţii, când vor sta răii învinuitori neruşinaţi, vameşi nemilostivi, căutând să-l înghită pe nenorocitul suflet. Izbăveşte aşadar, înfricoşătorule Stăpâne, Cel ce cutremuri toate cu cutremur, din tiranie neamul creştinilor, miluieşte, Sfinte, pe cei ce cred întru Tine şi ajută celor ce multe au nelegiuit şi neîncetat amărăsc marile Tale mile".

Fragment din cartea "Sfintii Parinti ai Bisericii despre iesirea sufletului. Antologie de texte", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Sfintii Parinti ai Bisericii despre iesirea sufletului. Antologie de texte"

1 Vitae Niphonii ep. Constantianae in Aegypto (BHG 1371z), 67, 101-108, ediţie de A.V. Rystenko, Mamepia , Odessa, 1928; retipărit în Materialien zur Geschichte der byzantinisch-slavischen Literatur und Sprache, Leipzig, 1982, pp. 60,109-117.

 

• Sfantul Nifon, patriarhul Constantinopolului
  Publicat in : Calendar ortodox
• Sfantul Nifon, episcopul Novgorodului
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Sfantul Nifon Kavsokalivitul
  Publicat in : Vietile sfintilor