Etimologia cuvantului episcop
Se afirma despre crestinismul dacoroman ca a fost "lipsit de organizare ecleziastica superioara, pe care o va primi mult mai tarziu prin filiera slavo-bizantina". In acelasi sens se exprima si C. Daicoviciu. H. Mihaescu afirma ca numai "Introducerea liturghiei slave a adus cu sine un sambure de ierarhie ecleziastica si o oarecare diviziune teritoriala a administratiei bisericesti cu un personal statornic.
Argumentele care se aduc pentru a justifica lipsa "de organizare ecleziastica superioara" in Biserica Ortodoxa Romana sunt de ordin lingvistic. Ne oprim mai intai asupra afirmatiei istoricului P.P. Panaitescu : "cuvantul episcopus n-a dat un derivat in limba romana, pentru ca in genere poporul nostru a trait un crestinism primitiv, fara episcopat, intr-o tara unde nu erau orase si deci nu puteau fi episcopi". Mai intai, aprecierea unui "crestinism primitiv" trait de poporul roman in perioada dacoromana este infirmata de descoperiri arheologice a peste 33 de bazilici din secolele IV-VII din Dobrogea, Scythia Minor, care rivalizeaza in epoca cu cele mai cunoscute bazilici din Imperiul roman, iar in ultimul timp avem descoperirea arheologica si a unui complex monahal paleocrestin datat din secolele IV-V la Slava Rusa. Afirmatia despre "cuvantul episcopus" ca "n-a dat un derivat in limba romana", de unde concluzia ca "n-am putut avea episcopi in perioada migratiilor popoarelor barbare, care au distrus viata oraseneasca pe teritoriul fostei Dacii romane, si deci n-am putut avea "o organizare ecleziastica superioara", fiindca n-am mai avut orase, este infirmata lingvistic. Cuvantul latin episcopus, din grecescul episkopos ( supraveghetor, administrator), in slava bisericeasca jepiskop jepiskup, a dat in limba romana doua derivate : piscup si piscupie, prin caderea lui e initial neaccentuat si cu inchiderea lui o neaccentuat in u. Cuvantul nu ne-a venit "prin mijlocirea slavilor de la miazazi", "de origine bizantina", el este anterior influentei slave asupra limbii romane. Se intalneste in onomastica si in toponimie : Piscupesti, Piscupescu, Piscupeasca etc.
Avem piscop-piscup in secolul al XVI-lea in Cazania a II-a a lui Coresi (1581) si in Palia de la Orastie (1581-1582). In Cronica lui Radu Greceanu se consemneaza : "Iar domnul (Constantin Brancoveanu) mergand la Buzau, la ghenarie in 6 zile, au facut Boboteaza acolo, si cu toata oranduiala ei facand slujba in piscupie.".
Termenul folosit pana in secolul al XVIII-lea a fost deci piscupie si piscup, si nu episcopie si episcop, care este un, neologism in limba venit cu influenta bizantino-fanariota, dupa Constantin Brancoveanu, si el nu ne-a venit din slava bisericeasca, asa cum se afirma si se fac aprecieri .
In Italia meridionala se intalneste forma piskopo, intalnit si in greaca bizantina piskopos. In portugheza avem bispjo, in it. vescdvo, vispicu, piskamu, in alb. pespek, in magh. pilspdk. Evolutia in romana: din episcopus in piscup si piscupie a avut loc pe teren romanic, de vreme ce in Italia meridionala avem piskopo si in portugheza bispo. Intre sosirea slavilor si increstinarea oficiala a bulgarilor si a sarbilor au trecut aproape patru secole. Bulgarii au primit crestinismul in mod oficial in anul 864, sub tarul Boris-Mihail ; sarbii s-au crestinat in anul 879, iar Rusia s-a convertit in anul 988 sub printul Vladimir. In acest timp populatia dacoromana devenita romaneasca era crestina, cu biserici, cu preoti si cu episcopi si episcopii (piscup si piscupie).
Istoricii nostri ecleziastici considera ca, de vreme ce in secolele IV-VI multe, centre urbane, s-au ruralizat pe teritoriul tarii noastre, in urma invaziilor popoarelor migratoare, episcopii, conducatorii spirituali ai comunitatilor crestine, vor fi fost horepiscopii si periodevtii sau periodeutii, care au trait si au activat in mediul rural al obstilor agrare satesti dacoromane si apoi romane. Horepiscopii erau episcopii de sat sau de tara si sunt amintiti in diferite sinoade de prin secolul al IV-lea pana prin secolele XI-XII, iar periodevtii sau periodeutii, cu existenta tot de prin secolul al IV-lea, sunt amintiti pana prin secolele VII-IX. Daca acesti episcopi ajutatori si-au exercitat rolul lor de conducatori spirituali si in teritoriile din nordul Dunarii, se afirma : "Desi nu avem marturii istorice-literare despre lucrarea horepiscopilor si a periodeutilor in nordul Dunarii, adica in Dacia Carpatica (sau Dacoromania), totusi trebuie sa admitem ca au existat horepiscopi si in satele din acest tinut (nordul Dunarii) - inclusiv in teritoriile intracarpatice - subordonati episcopilor care pastoreau in cetatile de pe
malul drept al Dunarii sau din Scythia Minor, Dobrogea de mai tarziu".
Este greu sa admitem ipoteza conducerii ierarhice a Bisericii din Dacia Carpatica (Dacoromania) de catre horepiscopi si periodeuti. Mai intai, acesti episcopi inferiori episcopilor lor titulari aveau o lucrare temporara, nu una permanenta. Ei reveneau la centrul episcopiei lor dupa indeplinirea misiunii, speciale ce li se incredinta si ramaneau in subordinea episcopilor lor eparhioti. Misiunea horepiscopilor si periodeutilor era dee a savarsi cultul crestin si de a face misiune religioasa, "dar nu hirotoneau" . Alta trebuie sa fi fost realitatea existentei episcopilor si episcopiilor in Dacoromania in timpul, migratiilor popoarelor barbare.
Daca infloritoarele asezari urbane din fosta Dacoromanie s-au ruralizat dupa retragerea aureliana si, conform dispozitiilor canoanelor 6 al sinodului de la Sardica, din 343, 57 al sinodului de la Laodiceea, 2 al sinodului (al doilea ecumenic din 381, prin care se oprea hirotonia de episcopi pentru sate si orase mici, nu a insemnat ca Biserica din tinuturile nord-dunarene sa fie lipsita de episcopi locali si de lucrarea lor ierarhica, pentru a se recurge pe o intinsa perioada de secole la episcopi ambulanti, vizitatori, sau trecatori (horepiscopi si periodeuti). Daca lingvistic se justifica termenii crestini piscup, piscupie cu vechime din perioada paleocrestina dacoromana, inainte de influenta slava asupra limbii romane, din latinul episcopus, se pune intrebarea unde isi vor fi avut sediul episcopal acesti episcopi autohtoni, de vreme ce cetati si orase n-am mai avut in perioada vitrega a migratiilor barbare.
Mai intai trebuie avut in vedere ca un episcop in functiune are nevoie de o biserica in care sa slujeasca si aceasta biserica trebuie sa aiba un regim de manastire, deservita de un personal monahal slujitor ajutator. Aceste biserici cu personal monahal vor fi fost modestele schituri de calugari retrase si ascunse prin paduri si prin munti, ferite din calea navalitorilor cotropitori. Din personalul acestor schituri monahale vor fi fost recrutati si hirotoniti episcopi, iar asezamantul monahal devenit sediul unui episcop cu jurisdictie canonica peste un numar de cnezate, si apoi peste un voievodat, devenea, un episcopat. Realitatea aceasta o intalnim la manastirea Rameti, judetul Alba, intr-un loc retras si pitoresc pe valea Geoagiului. Aici, in 1978, pe cel de al doilea strat de pictura din biserica, ce ar data din prima jumatate a secolului al XIV-lea, a fost identificat si numele arhiepiscopului Ghelasie, anul 1376, si numele mesterului zugrav, Mihul de la Crisul Alb Arhiepiscopul Ghelasie, "pe care poporul l-a cinstit ca sfant poate inca din timpul vietii", a fost traitor monah aici si poate egumen. Ajuns arhiepiscop al romanilor ortodocsi clin Transilvania, el va fi avut sub jurisdictia sa si alti episcopi, iar sediul arhiepiscopiei a fost manastirea Rameti, in secolul al XIV-lea; dar vechimea ei, cum o atesta cercetarile arheologice, este anterioara secolului al XIV-lea. Analiza etimologica a toponimului Rameti ne ajuta sa-i stabilim vechimea in timp. In limba romana Ramet (s.m.pl, Rameti) vine din latinul eremitus provenit din grecescul erimitis - ou . ( singuratic, eremit)-de la erimia, - as ( -n ) - loc solitar, desert). Cuvantul vine in limba romana din epoca dacoromana a secolelor II-VI, VII. In italiana avem romito din eremita. Cuvantul romanesc ramet, pl. rameti a fost imprumutat si in maghiara: remete, ca si zembeta, din sambata, din lat. sambatha. In Transilvania avem peste 10 toponime Ramet, ca Ramet-Bradesti, transcris in maghiara Remete-Bredesty, Ramet-Valea Manastirii, Cheia Rametului si Rapa Rametului, sau Manastirea etc. (jud. Alba). Asocierea Ramet-Valea Manastirii, Rapa Rametului sau Manastirea ne vorbeste despre vechi asezari monahale. In acelasi timp, cam tot atatea toponime avem si Remetea, pustnic, in maghiara remete. DLR retine numai remetie (sf. f. rar) - schit, dupa magh. remete - pustnic. Neretinerea toponimului Ramet este o lacuna a DLR . Iorgu Iordan deduce toponimul Ramet din magh. Remete. In realitate, cuvantul maghiar remete este imprumutat din cuvantul romanesc vechi din epoca dacoromana, ramet, si nu invers.
Numeroase toponime Ramet, ca si cele maghiarizate in Remetea, sunt foarte numeroase in Transilvania, ca si in Maramures, ceea ce dovedeste vechi asezari monahale, care ne duc la epoca dacoromana. In afara de Transilvania, toponimul il avem si sub forma Ramesti in jud. Valcea, sat de clacasi care-a apartinut manastirii Bistrita, cu o veche asezare manastireasca, dupa cum o dovedeste pestera din stanca muntelui din apropierea bisericii manastirii. Episcopul Teotim al Tomisului, pe la sfarsitul secolului al IV-lea si inceputul secolului al V-lea, a elaborat o scrisoare speciala adresata eremitilor si cenobitilor din Scythia Minor, dovada a existentei eremitilor pe teritoriul tarii noastre inainte de folosirea termenilor calugar, monah, manastire. Cuvintele paleocrestine dacoromane ramet, rameti, rametie au fost acoperite si inlocuite de cuvintele venite prin filiera greco-slava bisericeasca oficiala: calugar (kalugeru) si manastire (monastirion, sl. monastyri).
In aceste rametii din epoca dacoromana au putut rezida piscupii nostri autohtoni, de unde si-au exercitat autoritatea lor episcopala peste bisericile si credinciosii dacoromani si apoi romani in vremea migratiilor popoarelor barbare. Ipoteza conducerii ierarhice a bisericilor din Dacoromania in perioada grea a migratiilor popoarelor barbare de catre horepiscopi si periodeuti trebuie parasita.
Pr. Ion Ionescu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.