Sfantul Maxim Marturisitorul a vazut in cosmos o biserica in care locuieste si prin care se stravede Dumnezeu. Si precum locasul bisericesc tine intr-o unitate pe credinciosii mireni aflati in naos si pe preotii aflati in altar, si toti impreuna inainteaza spre Dumnezeu, si prin aceasta spre o tot mai accentuata unire si intre ei, tot asa si afectiunea cosmica tine intr-o unitate multimea lucrurilor, a fiintelor vazute si nevazute care inainteaza tot mai mult spre Dumnezeu si prin aceasta si intre ele. Sfantul Maxim intelege, se pare, prin ca locas al lui Dumnezeu in mod deosebit omenirea, si lumea neinsufletita tine de acest locas numai intrucat omenirea nu poate exista si lucra fara ea. Preotii nevazuti socotiti ca stand in altarul locasului cosmic al lui Dumnezeu sunt ingerii care stau in planul nevazut ca intr-un altar.

Teologul ortodox Al. Schmemann vede ca locas cosmic al lui Dumnezeu universul fizic, iar pe om il vede ca preot al lui. El spune: "Omul a fost creat ca preot al lumii, pe care o ofera ca jertfa a iubirii si a laudei lui Dumnezeu si cheama prin aceasta vesnica euharistie iubirea lui Dumnezeu asupra lumii ... Hristos este singurul preot adevarat pentru ca este unicul barbat desavarsit... in Hristos Cel adevarat este esenta preotiei ca iubire. Si de aceea, preotia este esenta vietii. Caci in El a fost omorata moartea si s-a ivit viata" (Aus der Freude leben, p. 113).
Ceea ce spune Schmemann in continuare despre Hristos ca barbat si despre lume ca femeie, arata ca si el intelege de fapt prin cosmos ca biserica omenirea. Dar in aceasta arata ca nu duce pana la capat ideea omului ca preot in cosmosul ca locas al lui Dumnezeu. Insa in intelegerea omenirii ca femeie adusa ca jertfa e ceva din ideea poeziei populare romanesti despre Manole (Emanuel), care-si jertfeste femeia. In poezia romaneasca se vorbeste nu numai de jertfa femeii adusti de barbat, ci si de jertfa proprie a barbatului. Si in ea se face o deosebire intre jertfa celor doi si biserica. Femeia e zidita ca jertfa in biserica, iar barbatul devine prin jertfa izvor de apa datatoare de putere.

Dar nici la Schmemann, nici in poezia romaneasca, nu se vede cosmosul fizic propriu-zis ca biserica. De fapt insa si cosmosul propriu-zis este un locas al lui Dumnezeu, al carui preot este omul. Cosmosul il arata pe Dumnezeu in armonia ratiunilor sale si prin ele lauda si el pe Dumnezeu. Dar lauda adusa de cosmos lui Dumnezeu n-ar fi deplina daca n-ar fi preluata si perfectionata in mod constient de om, adica de omenire. Astfel, cosmosul constituie, impreuna cu omul, un locas al lui Dumnezeu, dar omul este, in acelasi timp, si preot in acest locas. Cosmosul este un locas care lauda si el pe Dumnezeu, dar lauda lui nu este deplina fara om. Si omul este un preot in acest locas, dar nu poate lauda pe Dumnezeu cu adevarat fara acest locas. Dar numai cand Fiul lui Dumnezeu se face om, poate scapa acest locas cosmic de moarte din care face parte si omul, fara sa-si piarda si caracterul de preot. Omul este preotul imperfect, care pe de o parte lauda pe Dumnezeu prin cosmos, iar pe de alta, aduce in cosmos si in sine moartea.

Numai omul desavarsit, realizat in Hristos, scapa omenirea de moarte, intrucat se daruieste pe Sine prin moarte lui Dumnezeu si accepta ca lumea insasi sa moara pentru si in El. Este ceea ce se cere si omului sa faca. Sfantul Apostol Pavel zice:" Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda decat in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine eu pentru lume" (Gal. 6, 14). Omul rastignit pentru lume scapa de moarte cum scapa si lumea, care este rastignita pentru si in om. Lumea rastignita pentru si in om nu se pierde, ci se transfigureaza. Caci ea este daruita prin aceasta moarte lui Dumnezeu. Noi vedem prin lume pe Dumnezeu, dar e pericol si sa nu-L vedem, cand ne alipim de ea. Trebuie sa ne dezlipii de ea prin cruce, ca sa vedem prin ea pe Dumnezeu. Sau trebuie sa facei sa moara pentru sau in noi in forma ei ispititoare, ca sa se transfigureze pentru si prin noi, ca sa se curete, ca sa se faca transparenta pentru Dumnezeu.

trebuie restabilita, induhovnicita pentru si in noi in forma in care a fost creata de Dumnezeu, ca sa redevina locasul curat al lui Dumnezeu. Asa cum locasul bisericesc numai sfintit devine locas al lui Dumnezeu, asa si lucrurile lumii numai sfintite prin departarea de chipul isptelor sau prin curatirea lor de ceea ce ne poate ispiti devin un astfel de locas.

Dar cosmosul nu se sfinteste fara sfintirea omului. Iar aceasta in seamna trezirea lui la responsabilitate. Omul poate sa si strambe cosmosul sau izola de Dumnezeu prin inchipuirea lui, facand din el un izvor al tuturor ispitelor si al exploziilor nucleare. Iar un cosmos astfel vazut si alterat nu mai poate arata in el in chip luminat pe Dumnezeu si nu mai este slujit prin el Dumnezeu. Omul isi mentine slujirea de preot al universului, cand il pune pe acesta in slujba lui Dumnezeu si a binelui, asa cum a voit Dumnezeu cand l-a creat. Omul este preot pentru univers cand isi pastreaza responsabilitatea lui pentru univers in fata lui Dumnezeu, cand ramane fidel " hirotoniei" ce o are de la Dumnezeu pentru a inchina lumea lui Dumnezeu, pentru a-L vedea si face tot mai mult din univers un loc; al lui Dumnezeu.

Fara indoiala, obiectiv universul ramane prin minunata si fundamentala lui rationalitate unitara in cazul contrar si o marturie a intelepciunii si puterii lui Dumnezeu. Caci rationalitatea lui menita sa slujeasca omului si sa dea marturie despre Dumnezeu nu poate fi distrusa total de om, asa cum nu poate fi distrus total de pacat nici chipul lui Dumnezeu in om. Astfel, universul ca si omul in starea lui de acum, poate fi pe de o parte motiv de lauda a lui Dumnezeu, pe de alta prilej de constatare a strambarii produse in amandoua de pacatul omenesc. Pe de o parte in fata universului si a omului se poate spune cu psalmistul" Mari si minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!" pe de alta, omul vechi trebuie sa voiasca sa moara ca sa se innoiasca, iar lumea trebuie sa fie rastignita pentru om si odata cu el, ca sa se sfinteasca impreuna cu omul prin cruce si prin Duhul Sfant, si prin aceasta sa se intareasca nadejdea in eliberarea ei viitoare de desertaciune impreuna cu omul. " Pentru ca nadejdea cea dornica a fapturii asteapta descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Caci desertaciunii s-a supus faptura, nu de voia ei, ci din cauza celui ce a supus-o, cu nadejdea ca si faptura insasi se va elibera din robia stricaciunii, ca sa se bucure de libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu. Caci stim ca toata faptura impreuna suspina si impreuna are dureri pana acum" (Rom. 8, 19-22).

Astfel, se poate spune ca universul e locasul deplin al lui Dumnezeu prin nadejde, sau poarta in el potential calitatea de locas deplin al lui Dumnezeu, cum se poate spune si de om. Insa aceasta nadejde e in lucrare in oamenii credinciosi, ca subiecte ale ei. Si inaintea lor spre deplina unire nadajduita cu Hristos are loc in locasul bisericesc in care Hristos e prezent cu Trupul si Sangele Lui sub chipul painii si al vinului. Credinciosii isi vad intemeiata aceasta intelegere a universului atat in credinta lor, cat si in minunata si armonioasa rationalitate a universului pe care stiinta o pune si mai mult in relief.

Cei ce cred in Hristos pot descoperi si spori, in relatia lor cu lumea aceasta transparenta a ei, deci pot savarsi Liturghia in cosmos, sau sluji prin ea lui Dumnezeu ca in locasul lui Dumnezeu, nu numai laudand prin ganduri si cuvinte pe Dumnezeu, ci si, sau mai ales, lucrand. Si prin aceasta se pregatesc unii pe altii cu ajutorul lui Hristos in lume, pentru Imparatia lui Dumnezeu din viata viitoare. Daca esenta Liturghiei consta in daruirea noastra si a lucrurilor ce le avem ca jertfe lui Dumnezeu, din puterea jertfei lui Hristos, ca sa se adauge la jertfa Lui Tatalui spre mantuirea noastra, putem face aceasta pe scara larga si in mod concret in viata de toate zilele din lume. Hristos insusi cand ne-a spus ca dand hrana celor flamanzi, ajutand pe saraci, vizitand pe bolnavi, mangaind pe prigoniti, Lui facem acestea (Matei 25, 34-40).

Ne-a aratat astfel cum putem sa daruim ale ale noastre, sau sa I le jertfim Lui din puterea jertfei Lui. Cand rabdam dusmaniile altora fara sa raspundem la fel, de asemenea jertfim egoismul nostru pentru pacea, iubirea si unitatea dintre noi, pe care a voit Domnul sa le infaptuiasca intre noi prin jertfa Lui. Precum suntem invitati in timpul Liturghiei din locasul bisericesc: Cu pace Domnului sa ne rugam", si raspundem cu rugaciunea noastra, suntem datori sa ne invitam unii pe altii in viata de toate zilele: " Cu pace sa ne rabdam unii pe altii in Domnul", sau " Cu pace sa conlucram unii cu altii, sau unii pentru altii in Domnul", si sa raspundem pozitiv la ea. E si aceasta o jertfa pe care o aducem. Dar aducand-o pentru Domnul, aratam ca nu rabdam sau conlucram din lasitate, ci marturisind cu barbatie pe Domnul. Asa intarim in lume pacea lui Hristos si buna intelegere aparandu-le de razboiul si dusmania dorite de cel rau.

Prin aceasta facem si din univers un locas al lui Dumnezeu, sau il folosim si dezvoltam ca astfel de locas, precum ni s-a dat. Mai ales facem aceasta cand nu mai folosim universul care ni s-a dat ca o unitate tuturor spre a sustine unitatea dintre noi, ca pricina de dezbinare, prin lacomia individualista. Cand ne facem din ajutorarea reciproca si comunicarea intre noi a lucrurilor prilej de iubire si unitate intre toti, atunci laudam cu adevarat pe Dumnezeu prin univers.

Daca jertfa trupului lui Hristos este anticipata de jertfa de paine si de vin adusa de noi, ca reprezentand viata noastra - pentru ca Hristos, aducandu-Se jertfa Tatalui sa ne aduca si pe noi sau cele ce ne sunt necesare spre existenta noastra pamanteasca - in aceasta jertfa de paine si vin a noastra e rezumat cosmosul intreg care ne este necesar existentei noastre. Dar intentia de a oferi ca dar sau ca jertfa universul intreg lui Hristos, pentru ca sa-l umple de jertfa trupului Sau si sa-l aduca astfel transfigurat Tatalui, o realizam in masura in care nu mai retinem si impartim lucrurile in mod egoist intre noi, ci ni le facem daruri unii altora, ca avin-du-Ie toti in comun de la Dumnezeu, fara ca aceasta sa insemne o confundare in masa a originalitatii fiecarei persoane si deci o anulare a libertatii lor.

Parintele Dumitru Staniloae