Elementele unei spiritualitati ortodoxe

Cu toate ca ortodoxia crestina a Orientului a pretins ca este in consens dogmatic si liturgic cu toate tarile cu traditii ortodoxe, nu putem nega specificitatea si particularitatile fiecarui popor, mai ales, in ceea ce priveste viata spirituala. Iata de ce ne place sa subliniem ca, desi in interventia noastra vorbim despre ortodoxie, in general, facem referire mai ales la aspectele cele mai specifice ale ortodoxiei romanesti. Deoarece o consideram ca avand un specific aparte, cu atat mai mult cu cat "poporul roman este singurul care marturiseste o crestinatate orientala, dar care se exprima intr-o limba romanica. Interpretat in aceasta perspectiva, crestinismul romanesc, bazat pe prezenta lui Dumnezeu in om si in cosmos, a putut sa faca o sinteza, cea mai originala, intre cultura Orientului si cea a Occidentului. El si-a asumat rationalitatea lucida a Occidentului pentru a o topi in spiritualitatea orientala a dragostei divine".

Reuniunea noastra de aici, de la Bose, in Italia, este cu atat mai importanta cu cat isi propune intr-o comunitate monahala, sa reafirmam valoarea prezentei lui Dumnezeu intr-o lume in care dihotomia intre domeniul laic si cel al religiei pare sa devina tot mai evidenta. Si prezenta Ortodoxiei crestine, alaturi de catolicism si protestantismul occidental, anticipeaza crestinismul celui de-al treilea mileniu.

Despre tarile din Estul Europei, tari cu traditie crestina ortodoxa, vorbim acum, in special, in domeniul politic si economic, cu destula prudenta si rezerva, ajungand pana la a face o noua diferentiere intre Europa comunitara si Europa de Est. Aceasta diferentiere este data de frontiera invizibila dintre traditia si spiritualitatea occidentala si ceea orientala ortodoxa. Mai multi sociologi considera ca acceptarea tarilor din Europa Centrala, cum ar fi Republica Ceha si Polonia in NATO si, foarte probabil, in Comunitatea Europeana, are ca motivatie o veche traditie catolica si protestanta, si nu un criteriu sincer de extindere economica si politica.

Din acest punct de vedere, tarile cu traditie si spiritualitate ortodoxa, pana mai ieri izolate in spatele cortinei de fier a ideologiei comuniste, par sa suporte o alta separare, tot ideologica dar de natura confesionala. Consecintele acestei stari de fapt ne par greu de anticipat si credem ca "exemplul" razboiului din Iugoslavia da destule motive de reflectie. In ciuda acestor temeri, Ortodoxia crestina exista acolo, spre Estul Europei, cu toata bogatia sa spirituala, privind cu speranta si bucurie zorii secolului care va veni.

Prezentarea noastra privind spiritualitatea ortodoxa va avea doua parti complemetare: Aspectele mantuirii si vietii comunitare in spiritualitatea ortodoxa; Asceza si monahismul, ca elemente distinctive ale spiritualitatii ortodoxe.

Aspectele mantuirii si vietii comunitare in spiritualitatea ortodoxa

Ortodoxia crestina este spirituala, prin definitie. Sub acest aspect, ea este asociata adesea, in mod exclusiv, cu "mistica isihasta, liturghia primelor doua secole ale crestinismului, iconografia bizantina, mila filocalica slava, monahismul Muntelui Athos etc".

A incerca o definire exacta si exhaustiva a spiritualitatii ortodoxe mi se par, totusi, o sarcina foarte grea, caci spiritualitatea reprezinta: "ansamblul eforturilor ascetice permanente ale omului credincios, in vederea mantuirii sale, purificarii sale de pacate si a perfectionarii sale, prin virtuti, spre comuniunea cu Dumnezeul Trinitar". Astfel, am putea vorbi despre o viata deplin spirituala, sau, altfel spus, despre o "viata in Hristos"! Acest aspect implica, concret, constiinta personala a fiecarui credincios care pune aceasta viata intr-o relatie stransa cu Dumnezeu -Treime de persoane.

In traditia orientala ortodoxa, viata in Hristos, inteleasa ca definitie a vietii spirituale a credinciosului, este conceputa in perspectiva zeificarii omului si de unire cu Dumnezeu intr-un vesnic dialog al iubirii. Acesta este, dupa cum spune Sfantul Atanasie cel Mare: "Dumnezeu s-a intrupat pentru ca omul sa devina Dumnezeu!" Spiritualitatea crestina ortodoxa, deci, se afirma ca o spiritualitate puternic ancorata in revelatia divina, inteleasa ca izvor al credintei crestine.

Fundamentul spiritualitatii crestine ortodoxe este Sfanta Treime, mereu inteleasa ca Treime in persoana. Existenta deplina, Sfanta Treime reprezinta sensul insusi al existentei ca atare. Ea doreste sa aiba o relatie cu toate fiintele constiente carora vrea sa le ofere existenta vesnica, divina. Dumnezeu, ca existenta suprema, ca Bine Absolut, marcheaza prin aparenta sa existenta umana, intr-un dialog constient, fondat pe iubire.

Aceasta relatie, dialog om -Dumnezeu, are ca scop perfectionarea crestinului, catre care noi nu putem ajunge, decat cu Iisus Hristos, in Biserica, realizand virtutile morale, dar ramanand, in acelasi timp intr-o legatura stransa cu semenii nostri.

Iata, deci, cele doua sensuri spirituale ale mantuirii in ortodoxie, care se conditioneaza reciproc, dupa infatisarea crucii Golgotei; relatia verticala om - Dumnezeu si cea orizontala om -aproapele sau. in sensul sau vertical, existenta omului credincios se concretizeaza prin virtuti teologice: credinta, speranta si iubirea, iar in sensul orizontal prin virtutile cardinale: intelepciunea, curajul, cumpatarea, asumate de vechiul ganditor etic grec, dar cu o semnificatie noua, imbunatatita si cu o valoare deosebita in spiritualitatea ortodoxa.

Aceasta existenta virtuoasa este un mod deiform de a trai, o imitatie si o urmare a lui Hristos, traita in dimensiunea sa comunitara, aici, pe pamant, dar facand aluzie concreta la perspectiva eshatologica.

Omul, fiind creat ca dat ontologic, dupa chipul si asemanarea cu Dumnezeu, aspira, fireste, la Creatorul sau, la Treimea persoanelor. Posibilitatea unirii cu Dumnezeu a fost tulburata de caderea in pacatul originar, dar imaginea lui Dumnezeu in Om nu a disparut, ea poate fi restaurata, recreata si repusa din nou in comuniune sfanta cu Dumnezeu. Dat fiind ca omul, singur, nu ar fi fost capabil de o astfel de actiune importanta, el a fost sustinut de Dumnezeu in persoana Fiului Sau. Prin El, noua ne-a fost inapoiata gratia divina, absolut necesara pentru ridicarea spre o noua viata spirituala in Iisus Hristos. Si aceasta convietuire a lui Iisus in om este posibila prin harul Sfantului Duh in Biserica, care la noi se ofera prin Sfintele Taine si prin rugaciunile preotilor. Ceea ce ne trebuie este sa avem o "credinta profunda, din care sa izvorasca toate faptele noastre bune, care, repetate, devin virtuti. Astfel, viata noastra este orientata intr-o directie eshatologica, avand posibilitatea sa cunoastem, chiar aici, jos, imparatia cerurilor".

Mantuirea, sfintirea, moartea si indumnezeirea, noi nu le putem avea fara o permanenta grija de fapte bune catre aproapele nostru in viata zilnica, ie fapte avandu-si izvorul in iubirea sacrificiala, data ca model prin Domnul nostru Iisus Hristos. Ele reprezinta, de asemenea, exemplul urmat pentru ei. La Judecata de apoi, vor constitui criteriile dupa care noi vom fi judecati.

Astfel, spiritualitatea ortodoxa are, de asemenea, un foarte puternic aspect comunitar. Am putea exprima aceasta prin angajamentul fiecaruia pentru celalalt, pe calea mantuirii. In biserica, noi traim fratia cu o foarte mare intensitate, si ideea ca suntem toti fiii aceluiasi Tata, ca toti impartasim aceeasi mostenire si ca dam acelasi sens de iubire crestina spre un scop comun: implinirea completa in Dumnezeu. in acest sens, umanismul crestin ortodox aduce valorile moralei crestine, transformand fundamentul faptelor si comportamentelor noastre zilnice si dandu-ne, astfel, o calauza si un model superior de viata si spiritualitate.

Totusi, o viata spirituala ancorata deplin in Iisus nu o vom putea realiza doar prin fapte bune exterioare, nici macar in relatia cu Sfantul Duh ci tre-buie insotita de schimbarea totala a starii noastre si transformarea ei in "tem-plu al Sfantului Duh" (I Cor. 3, 16-17; VI, 19), ceea ce vrea sa insemne despatimirea completa, inteleasa ca o desprindere de patimile umane, pentru o indumnezeire totala.

Omul ajunge la tinta in masura in care pastreaza permanent legatura spi-rituala cu arhetipul sau, Hristos cel inviat. La fel cum "semnificatia icoanei nu se afla in ea insasi, ci in persoana care este reprezentata, semnificatia omului nu se afla in el insusi, ci in modelul sau, in Arhetipul sau divin".

Aceasta conditie il obliga pe om la despatimire, altfel spus, la transfor-narea patimilor sale, care sunt nascute irationale in existenta sa, spre actiuni rationale care pot sa-l ridice pe om la asemanarea cu Dumnezeu. Altfel spus, scopul vietii spirituale nu este de a distruge patimile omului, ci de a le orienta intr-o alta directie, de la rau spre bine, si aceasta nu prin mijloace exteioare, violente, ci prin schimbarea si transfigurarea in virtuti, cu ajutorul luminii necreate a Sfantului Duh, pentru ca omul sa poata cuceri adevarata libertate de fiu al Domnului fata de lume".

In ortodoxia crestina, omul nu se schimba, ci se transfigureaza, adica progreseaza spre unirea cu Dumnezeu, prin comunicarea cu Arhetipul sau, Iisus Hristos, cu care se afla intr-o legatura stransa si permanenta prin energiile necreate ale Sfantului Duh.

Asceza si monahismul, elemente caracteristice ale spiritualitatii ortodoxe

Ortodoxia rasariteana are un fel original de a trai crestinismul. Uneori suntem tentati sa consideram ca ea este foarte arhaica si ca nu-si justifica existenta in timpurile moderne contemporane.

Dar este o falsa opinie caci Ortodoxia reprezinta perpetuarea credintei, cultului si spiritualitatii Bisericii Primare, Una, si raspunde perfect asteptarilor spirituale ale popoarelor in sanul carora se manifesta azi. Si aceasta mai ales pentru ca nu si-a schimbat mesajul evanghelic dupa doua mii de ani.

Daca nu trebuie sa se faca referinta decat la secolul XX, se intelege ca ortodoxia crestina a cunoscut un nou val de martiri, la propriu si la figurat, prin ateismul dezvoltat de ideologia comunista. Pentru ca sa poata iesi vie din aceasta confruntare cu fortele raului, ea s-a sprijinit pe doi stalpi de rezistenta: credinta populara si monahismul.

Viata monahala din Romania, de la origine, a fost organizata in conformitate cu regulile stabilite de Sfantul Vasile cel Mare. Ea a avut o importanta pregnanta in spiritualitatea romaneasca de-a lungul veacurilor. Manastirile ortodoxe romane au fost tot atatea enclave ale credintei nealterate, ca mijloace de pastrare a valorilor istorice si artistice ale poporului roman.

Mi-ar placea sa evoc, printre initiatorii cailor monastice pe teritoriile romanesti, pe doi calugari bine cunoscuti si in Occident: este vorba de Sfantul Ioan Cassian, fondator a doua manastiri in sudul Galiei ( 480 la Marsilia), de nationalitate scita, precum si Dionisie cel Mic (Roma, 540), care a stabilit data Nasterii lui Hristos.

Primul a trait catre al IV-lea secol si este cunoscut mai cu seama pentru Filocalia sa si scrierile apologetice impotriva lui Nestorius. El a influentat, de asemenea, monahismul occidental. Al doilea, Dionisie Smeritul (470-545), era "un mare erudit, cucernic, smerit si bun ca paginile Evangheliei", caruia noi ii datoram calculele astronomice ale inceputului erei crestine. El a facut, de asemenea, o serie de traduceri din greaca in latina, din Sfantul Chiril din Alexandria si Sfantul Grigorie de Nyssa, precum si o importanta colectie de texte patristice si canonice.

O etapa foarte importanta pentru monahismul romanesc, in special, si pentru cel ortodox oriental, in general, o gasim in miscarea spirituala filo-calia cunoscuta sub numele de isihasm. Din secolul al XIV-lea, fara intrerupere, el devine o constanta si o realitate in spiritualitatea comunitara romana.

Pentru cei care cunosc putin aceasta forma de manifestare a monahismului, trebuie sa amintim ca isihasmul reprezinta o traditie crestina ascetica din secolele IV si V. Cuvantul "isihasm" este de origine greaca si inseamna tacere, pace, tihna si concentrare interioara.

Ca manifestare spirituala si teologica, isihasmul nu se organizeaza decat spre secolele XIII-XIV, prin "insusirea rugaciunii lui Iisus, ca metoda de concentrare si pace interioara in care inima intelege si se deschide spre Dumnezeu". Practica isihasmului se poate intalni la Parintii din desert care au avut Filocalia ca izvor de inspiratie si invocare, fara incetare, a numelui lui Iisus ca disciplina pentru imbogatirea vietii interioare. Rugaciunea utilizata, numita fie rugaciunea inimii, fie rugaciunea curata sau rugaciunea lui Iisus, era compusa astfel, "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi"; sau, cateodata, simpla invocare permanenta a numelui lui Iisus, pe ritmul respiratiei.

Textele biblice care justifica isihasmul le gasim la Luca 17, 21 "imparatia lui Dumnezeu exista in interiorul vostru" si la Sfantul Apostol Pavel care recomanda "perseverati in rugaciune" (Col. 4, 2), si, "rugati-va fara incetare" (I Tes. 5, 17).

Curentul isihasm, ca toate miscarile teologice de o anumita proportie, n-a fost crutat de controverse si excese. Unii au impins la limite asceza si izolarea sau au mers pana la a considera ca rugaciunea recitata mecanic si o anumita tehnica de concentrare ar putea fi suficiente pentru a vedea harul lui Dumnezeu.

Cel care are meritul de a fi facut o sinteza a tuturor acestor controverse isihaste, sinteza ramasa valabila pana azi, se numeste Grigorie Palama. El precizeaza ca vederea lui Dumnezeu nu o putem avea prin natura sa, ci prin manifestarile sale in lume, prin energiile sale divine necreate. Aceasta energie nu este nici materiala, nici spirituala, ea este necreata. Astfel, indum-nezeirea reprezinta participarea umana la lumina necreata si, in acest sens, isihasmul il ajuta pe om sa se ridice spre demnitatea divina suprema. Aceasta este, deci o antropologie optimista, pozitiva, care repune omul in demnitatea sa initiala. Nu intamplator, la romani, calitatea de om este echivalenta cu sfintenia.

In Romania, isihasmul vine catre secolul al XIV-lea, urmare a legaturilor foarte puternice cu Muntele Athos si datorita dezvoltarii monahismului ca atare in regiune. In limba romana, cuvantul "isihasm" este tradus prin "sihastru".

Peste tot, in apropierea marilor manastiri, au existat unul sau mai multi "sihastri" care locuiau, in majoritatea cazurilor, in adaposturi scobite in piatra muntelui sau in mici colibe in padure. Numele de sihastru este valorizant si foarte folosit in traditia ortodoxa romaneasca, avand o mare intrebuintare, de asemenea, azi mai ales pentru a desemna pe aceia dintre calugarii imbunatatiti.

Dar felul de a trai isihasmul romanesc isi are originalitatea in faptul ca "sihastrii" romani, ca si un foarte mare numar de calugari, nu s-au izolat niciodata de lume sau de natura inconjuratoare. Este adevarat ca au cautat totdeauna linistea si tihna, dar nu pentru a fugi de lume, ci animati de dorinta de a-si redobandi pacea si linistea interioara.

Locurile geografice alese pentru meditatia lor au fost printre cele mai frumoase posibile. Si, de aceea, numeroase paraie, luminisuri sau munti poarta numele de calugari. O scurta istorie extrasa din scrierile cucernice ale zilelor noastre, probeaza, intr-un fel, faptul ca sihastrii nu au vrut niciodata sa se izoleze complet de lume:

"Calugarul Ilie Galaction a cerut unui sihastru, stapanul sau, sa-i spuna cand, dupa parerea lui, va avea loc sfarsitul lumii. Acela, cu un oftat, i-a raspuns: Aceasta se va petrece in momentul cand nu vor mai exista cai de la vecin la vecin!". Deci, noi putem adauga, cand egoismul si singuratatea vor fi cuvantul de ordine in societatea noastra.

Monahismul, ca forma de manifestare a vietii crestine, isi are izvorul in Evanghelii. Caci idealul cerut in Evanghelie este cel al perfectiunii si al devotiunii totale pentru celalalt. A fi calugar este o vocatie si nu o trimitere, inseamna un credincios consacrat in intregime. El ia libera lui decizie pentru sacrificiu, pentru devotiunea totala, pentru generozitate si iubirea celuilalt. Iese din el insusi pentru a se oferi in intregime, pentru a renega "ego"-ul sau, egoismul sau. Nu putem face distinctie fundamentala intre un crestin si un calugar, caci viata lor ramane un mister. Ea reprezinta un mod de existenta in comuniunea credintei si in dragostea de Dumnezeu. Prezenta calugarului in lume este un paradox. El este un pelerin ce nu apartine lumii, ci care, totusi, o traieste deplin si se afla in interiorul ei.

Viata calugarului se desfasoara intre credinta si cainta, intr-o "metanoia", intr-o continua schimbare a vietii, care il implica in realitatea de a trai pacatul naturii umane ca si realitatea noua a mantuirii intr-un Hristos, la care el participa ca fiinta vie si activa in acelasi timp. Cu credinta si pietate, el traieste aceasta cainta continua, aceasta schimbare ca pe o reinnoire a dorului botezului, ca pe o evolutie intru Domnul, o evolutie spre existenta si sensul ultim.

Nu dorim sa exageram importanta monahismului ca atare, in contextul crestinismului contemporan, dar vrem sa subliniem faptul ca, daca Biserica s-ar afla intr-o situatie grea, numai monahismul ar putea-o salva si revigora.

Monahismul a constituit, in Romania, in perioada comunista, locul de refugiu pentru crestinii care nu puteau sa-si manifeste liber sentimentele religioase. Mai multi "comunisti", aderand la partid pentru a obtine privilegii, dar fara sa impartaseasca doctrina marxista, veneau la manastire pierduti in anonimatul multimii pentru a se reculege sau a se confensa.

In prezent, cand Romania traieste o criza economica, juridica si sociala, manastirile si bisericile crestine cunosc o reinnoire fara precedent. Secularizarea dorita de propaganda atee comunista n-a putut sa-si atinga scopul ei, dimpotriva, a provocat reactia inversa, adica reinnoirea religiosului de orice fel. Si, in contextul in care, de o parte viata sociala pare sa devina tot mai nesigura si haotica, de cealalta parte viata religioasa a devenit adevaratul suport al tarii. Chiar daca recesiunea economica si saracia au atins o mare parte a populatiei, se observa numeroase biserici in constructie sau in renovare.

Concluzii

Evident, nu putem reduce spiritualitatea ortodoxa la aceste doua aspecte: aspectul sobornicesc si monahismul. Nu putem, de exemplu, face abstractie de importanta data icoanelor, bisericilor pictate atat in interior, cat si in exterior, bogatiei liturgice, Sfintelor Taine, sau scrierilor filocalice, dar timpul acordat pentru interventia noastra este foarte restrans.

Spiritualitatea ortodoxa este de o foarte mare bogatie, valorizand persoana umana si dand un sens precis existentei pamantesti. Omul nu este singur in existenta lui, ci se afla intr-un permanent dialog de iubire cu Dumnezeu, inteles ca Treime de persoane, si cu aproapele sau, pe baza virtutilor crestine. Si Ortodoxia se prezinta in acest sens ca o teologie personalista contrara individualismului care caracterizeaza societatile moderne contemporane.

Acest dialog de iubire pe care il putem intelege sub forma crucii eliberatoare din Golgota este un dialog impregnant de umanism cu un foarte puternic accent comunitar care vizeaza transformarea oricarei fiinte umane prin despatimirea completa pentru o indumnezeire totala, altfel zis omul trebuie sa se goleasca pe el insusi pentru a se umple de Dumnezeu.

Atitudinea pe care ar trebui sa o aiba omul in fata lumii si raportul om-lume este un raport optimist, bazat pe comuniunea si legatura permanenta cu Dumnezeu -Treime prin harul prezent in Biserica, anuland chinuitoarea frica de moarte.

Omul, dupa gandirea parintelui Staniloae, nu este sortit mortii, ci eternitatii, in spiritualitatea ortodoxa, moartea reprezinta conditia ontologica a invierii si a restaurarii omului in Iisus Hristos.

Parintele Staniloae nu se inscrie in traditia gandirii ortodoxe a diasporei ruse (Berdiaev, Losski). El critica apofatismul exagerat, pentru a repune in valoare catafatismul si reexamineaza din punct de vedere spiritual persoana umana -din comunitate, care se opune individualismului si particularului.

Biserica Ortodoxa respinge orice forma de innoire spirituala care nu-si gaseste sursele in edificiul doctrinar mostenit de la Domnul Iisus Hristos prin traditia apostolica a Bisericii initiale.

Ortodoxia are o spiritualitate echilibrata si foarte bine structurata, in armonie cu traditie relevata si cu nevoile si cu temerile omului contemporan. Ea propune, printre altele, pentru crestinismul celui de-al treilea mileniu, pe de o parte, o viata de comuniune, un monahism viguros si un dialog permanent cu Dumnezeu si cu viitorul, pe de alta parte, un monahism viguros si activ.

Laurentiu Tanase

• Spiritualitatea ortodoxa
  Publicat in : Religie
• Penticostarul si spiritualitatea ortodoxa
  Publicat in : Viata liturgica
• Traditie si libertate in spiritualitatea ortodoxa - Antonie Plamadeala - Recenzie
  Publicat in : Religie
• Spiritualitatea ortodoxa ca traire in Hristos
  Publicat in : Credinta
• Paisie Velicicovski in spiritualitatea ortodoxa
  Publicat in : Parinti

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: