Relatia omului cu poruncile divine nu este insa una de natura livresca sau hermeneutica, ci o relatie personala, in care omul experiaza aceste porunci ca adresare a lui Dumnezeu catre el. In aceasta calitate a lor, poruncile ne patrund in inimi, ne privesc personal, ne provoaca. In ele descoperim problemele noastre de viata. Tocmai de aceea, poruncile ne preocupa, deoarece in ele fiecare dintre noi se simte vizat personal si afla cheia propriei lui vieti.

Este o situatie asemanatoare cu cea pe care o descrie Martin Heidegger in legatura cu opera de arta (Kunstwek). Privesc un tablou sau ascult o partitura muzicala pentru ca el/ea imi deschide o lume, imi spune ceva, ma pliveste personal. In mod similar, porunca divina imi ofera accesul la realitate si la izvorul ei si, prin aceasta, ma capteaza, imi intra in viata, se aseaza in centrul preocuparilor mele. Spre deosebire insa de opera de arta care mi se impune atentiei tocmai, pentru ca imi povesteste ceva care ma face sa-mi inteleg propria viata, porunca dumnezeiasca adauga acestei valente de comprehensiune un orizont de implinire, un termen, un hotar care ma provoaca sa ies din comoditatea inertiei. Porunca ma indatoreaza, ma scoate din cotidian, ma aseaza intr-o noua poveste de viata.

Acest profund caracter personal al poruncilor de adresare directa catre fiecare om este ilustrat poate cel mai clar de catre poruncile si cuvintele pe care parintele duhovnicesc le adreseaza ucenicului sau si de ascultarea acestuia fata de el.

Niciodata poruncile pe care le da duhovnicul unei persoane nu sunt identice cu cele pe care tot el le da alteia. Poruncind, pater spiritualis liturghiseste nomothetic, nu insa ca simplu legiferator, ci ca persoana care are intuitia problemei de viata a ucenicului si care, poruncind, ti ofera acestuia solutia pe care, de unul singur, acesta nu ar fi reusit sa o descopere si ii arata calea libertatii. Duhovnicul este un vizionar, un vazator in Duhul al problemei-cheie a fiecarui om in parte. De aceea, si cuvintele adresate de catre el discipolilor sai sunt atat de personale si atat de diferite in functie de partenerul sau de dialog. Poruncile lui sunt porunci catre mine, catre tine, catre ea/el.

Acelasi caracter profund personalizat il are si "cuvantul" de invatatura pe care, in traditia rasariteana (atestata in Pateric inca din sec. al IV-lea), novicele il cere parintelui spiritual pe care il viziteaza. Parinte, spune-mi un cuvant nu este numai o rugaminte de a sintetiza teologia in cateva vorbe, ci si o rugaminte de a cuprinde intreaga teologie pentru mine, cel aflat pe cale.

Cuvantul pe care parintele il rosteste nu este rezumatul unei doctrine, ci este cuvant viu, calauza a mea in tainele imparatiei. Este de remarcat, in acest sens, ca termenul sta in traditia Bisericii invariabil la singular. Nici un monah nu cere de la parintele pe care il frecventeaza "cuvinte", ci "cuvant". Este vorba de un singur cuvant, la fel de unic ca si mine, dar la fel de unic ca si adevarul. Acest cuvant pentru mine este cuvantul care ma include, care ma incorporeaza, este calea mea de acces la Dumnezeu. Din el sunt chemat sa gust, la el trebuie sa cuget intreaga mea viata.

El imi determina intreaga existenta, la fel cum, la Kafka, poarta legii la care asteapta omul de la tara venit sa caute dreptatea este poarta pentru el si numai pentru el, in fata careia el este menit sa-si "aseze" intreaga viata. La fel ca omul lui Kafka, monahul are intuitia ca in acel loc, in aceasta porunca se afla, ca intr-un izvor, tot adevarul.

La fel ca si cuvantul, poruncile parintelui duhovnicesc sunt poarta de acces catre tainele dumnezeiesti. Ele nu au de a face cu acea aplicare cazuistica a "principiilor" evanghelice tipice moralei romano-catolice. Intr-o astfel de situatie, duhovnicul ar deveni superfluu in viata spirituala a omului, iar aceasta s-ar putea altoi numai pe simpla lectura a textului sacru. In unicitatea lor, poruncile parintelui spiritual reprezinta cu totul altceva decat un simplu demers hermeneutic. Ele sunt cuvinte insuflate de catre Duhul, prin care vorbeste insusi Hristos. Ca atare, ele sunt poruncile pe care Dumnezeu le adreseaza fiecaruia dintre noi si continua sa le adreseze pana la sfarsitul veacurilor. Tocmai de aceea ele sunt asa de greu de inteles, asa de criptice si de paradoxale.

Sfintii Parinti ofera o serie de exemple in acest sens. Parintele duhovnicesc poate da o porunca aparent lipsita de sens sau poate porunci "fara nici un motiv" cu manie. Toate acestea se petrec insa premeditat, spre binele spiritual al ucenicului. Intensitatea relatiei fiului duhovnicesc cu parintele sau intru acceptarea si lucrarea poruncilor lui este masura a induhovnicirii sale. Dimpotriva, cel ce respinge poruncile si "mustrarea dreapta" a parintelui duhovnicesc "a respins insasi mantuirea sa".

Dincolo de caracterul aspru al poruncilor si mustrarilor parintelui spiritual se afla insa o nesfarsita delicatete spirituala. El mijloceste in rugaciune plin de dragoste pentru ucenicul sau, iar, daca poruncile sunt aspre, acest fapt se datoreaza exclusiv dorintei de a-si vedea fiul spiritual mantuit.

Relatia dintre duhovnic si ucenic este una profund hristologica: duhovnicul este chip al lui Hristos, iar ascultarea ucenicului fata de el este, in definitiv, ascultare fata de Hristos. De aceea, si poruncile pe care le da parintele spiritual sunt nu numai porunci date de catre el, ci porunci date in mod tainic de catre Hristos.

In aceasta intemeiere hristologica devine lamurit ca intre slujirea nomothetica si liturghia prima nu exista nici o distanta si, la fel, nici intre acestea doua si liturghia secunda a ascultarii si lepadarii propriei vointe. Ceea ce parintele duhovnicesc porunceste este ceea ce se cuvine ca el sa porunceasca, pentru ca ucenicul sa inainteze pe calea spre Dumnezeu. Poruncile sale sunt, ca porunci insuflate de Duhul, porunci ale lui Hristos.

De fapt, intr-un mod asemanator se intampla si cu celelalte forme de slujire nomothetica, atat cu cele ale Bisericii ca intreg, ale carei rezultate sunt canoanele si poruncile bisericesti, cat si cu cele ce nu se realizeaza intru lumina harului Duhului Sfant, ci exclusiv in temeiul ratiunii naturale. Unele legiuiri ale omului natural sunt asa de clare, incat pot fi revendicate de la revelatia naturala. Altele sunt efectiv permise de catre Dumnezeu spre mantuirea omului.

In ultima instanta, faptu! de a calauzi pe ceilalti oameni prin porunci catre adevar, de a-i "aduna impreuna" intru buna randuiala si de a implini dreptatea este posibil exclusiv in temeiul participarii umane coliturghisitoare la marea liturghie divina. Nu e vorba asadar de o forma de "consens" intre persoane autonome care isi "negociaza" libertatea fixandu-i o anumita morfologie intr-un asa-zis "contract" social. Aceasta este strategia omului contemporan care isi intemeiaza impreuna-vietuirea pe asa-zisa autonomie morala a individului. El pierde insa din vedere ca pana si libertinajul, departe de a transcende inerenta dimensiune de slujire a moralei, este, in ultima instanta, o tot o forma de a se oferi pe sine ce se petrece insa in sens invers ca livrare de sine dezintegrarii si decaderii personale.

Picu Ocoleanu

• Sfaturi duhovnicesti pentru parinti
  Publicat in : Cum sa educam ortodox copilul