Ne gasim uneori intrebandu-ne de ce lumea este in forma pe care o vedem in jurul nostru. Dumnezeu putea crea lumea in nenumarate feluri, corespunzand diversitatii infinte a gandurilor sale. Dar a dorit sa o creeze astfel, si Sfintii Parinti in numeroase randuri si in cuvinte minunate au talcuit, sub inspiratia Duhului Sfant si conform cu stiinta vremii lor, frumusetea intru totul desavarsita a gandurilor lui Dumnezeu.
Nu in stiinta sta secretul descoperiririi pentru ratiune a fundatiei lumii, ci in privirea lumii prin ochii lui Dumnezeu, adica prin ochii Creatorului. Aceasta este cauza pentru care 'Hexaimeronul" Sfantului Vasile cel Mare este la fel de actual azi ca si atunci cand marele capadocian l-a scris. El ne vorbeste despre Dumnezeu care prin Cuvantul Sau creeaza lumea intru lucrarea Duhului Sfant. Aceasta invatatura nu se va schimba niciodata si ea nu poate fi decat adancita, asa cum au facut-o toti parintii pana la noi.
Dumnezeu a vrut ca in vremurile noastre atat de atee, stiinta – chiar si cea care lupta impotriva Lui – sa descopere, pentru cei ce privesc duhovniceste, noi taine si sensuri prin care mintea se poate ridica la contemplarea ratiunilor nevazute. Cum ne invata parintele Staniloae, lucrurile sunt plasticizari ale ratiunilor ce izvorasc din Ratiunea divina (Logosul – Cuvantul), precum razele ce poarta lumina izvorasc din soare. Natura creata se arata astfel ca o forma de existenta a gandurilor lui Dumnezeu. De fapt, natura este gandul lui Dumnezeu.
***
Un astfel de exemplu este celula, sau mai bine zis, ideea de celula. Stiinta a descoperit, in vremurile moderne, ca toate fiintele vii sunt compuse din celule. In functie de complexitate, fiecare organism contine de la una pana la mii de miliarde de celule. Iar celula, lasand la o parte faptul ca este o adevarata minune a tehnicii, imposibil de replicat tehnologic, ne dezvaluie numeroase – sau nenumarate – reflexe ale gandirii unitare a lui Dumnezeu.
Una dintre caracteristicile celulei este ca ea nu exista in afara unui organism. Separata de organism, celula moare. La fel, separat de Biserica, adica de Trupul lui Hristos, omul moare. Celula nu moare instantaneu, intre separarea sa de organism si parasirea ei de viata trece un anumit timp, astfel incat daca este reintegrata in corp, ea poate supravietui (este cazul, de exemplu, al transplantelor de organe). Dar procesul mortii, altfel, este ireversibil: celula nu poate trai fara organism, iar omul nu poate trai fara Hristos.
De asemenea, se spune deseori ca "familia este celula de baza a societatii", si nu poate fi decat adevarat. Familia este cea mai mica unitate sociala, dar si religioasa. Uneori i se spune "biserica", intrucat in ea se poate revela Dumnezeu cu harul sau prin impartasirea dragostei intre soti si copii. Deci societatea umana este formata, in primul rand, din familii. La fel cum corpul omenesc este format din acesti mici corpusculi care actioneaza independent dar se coordoneaza cu intregul, societatea este formata din familii.
Atunci cand in organism patrunde o boala, celulele reactioneaza. Unele dintre ele au exact acest scop: sa inlature "musafirii nepoftiti", sa apere celelalte celule. Nu reusesc intotdeauna, de multe ori organismul se imbolnaveste. Cateodata boala este atat de puternica, incat afecteaza o mare parte din celule. Iar cand acest lucru se intampla, organismul intra intr-o stare nefasta, "de nerecunoscut". Acest lucru se intampla si cu noi, fiind expusi tot timpul la tot felul de "boli", sau "virusuri", pe care in mod obisnuit le numim "ispite". Aceste ispite pot lua forme "canceroase", sau se pot constitui in adevarate atacuri sistematice, echivalente unor epidemii. De aceea, asa cum in cazul bolilor este datoria organismului sa ia masuri astfel incat celulele sale sa nu se molipseasca, la fel si in cazul nostru este datoria omului sa se fereasca de bolile duhovnicesti. Si ne este cu atat mai usor a rezista acestor boli cu cat suntem mai inconjurati de persoane sanatoase. De aceea cautam tovarasia persoanelor de care ne simtim mai apropiati, care ne creeaza un sentiment de securitate, si fugim de tovarasia persoanelor pe care le suspectam ca ar putea sa ne imbolnaveasca.
Dar cu celulele se petrece si un alt fenomen, care la noi pare nefiresc. Observam ca in cazul patrunderii bolii in organism, celulele nu reactioneaza asa cum tindem sa reactionam noi, fugind din calea bolii. Ele nu fug din fata pericolului, altfel la orice raceala ne-am trezi fara sistem respirator. Dumnezeu a inzestrat celula cu dorinta irezistibila de a-si indeplini menirea. Ea are o darzenie care merge pana la sacrificiu. Pentru ea nu exista viata in afara slujirii pe care a primit-o de la Dumnezeu. Desi se fereste de boala (nedorind sa se imbolnaveasca), celula nu renunta la indeplinirea rolului ei, ascultand parca sfatul pe care Domnul i l-a dat Sfantului Siluan Athonitul: "Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!" Ce bine ar fi daca si noi am fi asa! Daca am afla mai multa bucurie in implinirea datoriei fata de Dumnezeu si de semeni decat in "starea de bine" care este de fapt atat de efemera!
Hristos a descoperit lumii, odata cu Sine, modul de existenta al lui Dumnezeu. El a aratat omenirii ca Dumnezeu nu este un zeu egoist, inchistat in singuratatea sa, ci ca El este Treime de persoane, si dragostea este astfel, in El si din El, capabila de a fi impartasita in mod personal. Acesta este de fapt motivul fundamental pentru care celula si organismul sunt chip al existentei Sfintei Treimi. Pentru ca de fapt dragostea lui Dumnezeu este cea care leaga celulele formand un trup. Fara suflarea divina, fara cuvantul "Sa fie om" care isi produce efectele in continuare – si azi si in eternitate –, pamantul nu se transforma in celule si nici celulele in organism. Doar ca manifestare a dragostei dumnezeiesti este posibil ca pamantul sa se spiritualizeze si sa se impartaseasca de viata. Iar pacatul – pacatul lui Adam continuat de al nostru – nu face decat sa despiritualizeze fiinta umana si sa individualizeze celulele, pana in clipa cand isi produce efectul final: despartirea sufletului de trup si divizarea trupului in miii de miliarde de celule care intra in procesul de reciclare ("Caci pamant esti si in pamant te vei intoarce...").
Moastele arata astfel ca Duhul Sfant, care "patrunde si in oase", cum spunea Sfantul Siluan Athonitul, poate face ca celulele sa se impartaseasca de viata si in lipsa sufletului din ele. Moastele sunt trupuri moarte pe care Duhul Sfant le face pline de celule vii, viind in virtutea impartasirii lor de viata dumnezeiasca. La fel, si noi suntem fapturi moarte (daca ne lipsim de dragostea dumnezeiasca), dar pe care Dumnezeu le viaza prin impartasirea cu El. Si cum acele celule ale trupului mort se unesc si nu mor in virtutea unitatii lor (pentru ca impreuna formeaza in continuare trupul sfantului respectiv), si noi, ca celule ale Trupului tainic al lui Hristos refuzam sa murim, viind prin impartasirea cu Dumnezeu, dar numai impreuna, unitar. Fara aceasta unire a noastra in Hristos nu poate exista viata vesnica, pentru ca dragostea produce o atractie irezistibila, iar acesta este temeiul pentru care Biserica ne cheama sa ne altoim pe trupul ei. Celulele vor sa fie moaste, vor sa poata refuza intoarcerea in pamant.
Paul Cocei
Paul Cocei
-
Dialogul dintre stiinta si religie in Romania
Publicat in : Editoriale -
Stiinta si religie complementaritate sau opozitie
Publicat in : Sanatate si stiinta -
Stiinta si ortodoxie - un dialog necesar
Publicat in : Interviuri -
Stiinta versus Religia
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.