Fuga de Dumnezeu
Prima reactie a protoparintilor Adam si Eva, dupa caderea in pacat, a fost aceea de a se ascunde, de a fugi de la fata lui Dumnezeu. De atunci; natura umana a mostenit ca pe un dat fiintial aceasta ascundere, aceasta fuga de Dumnezeu, care imbraca cele mai variate forme: de la cea a cautarii intunericului pana Ia cea a emanciparii de orice relatie sau raportare la Dumnezeu. De atunci, oamenii nu inceteaza a fugi de la fata lui Dumnezeu.
Am luat ca pretext pentru abordarea acestei teme o discutie televizata in care se incerca explicarea indepartarii contemporanilor nostri de Dumnezeu prin invocarea ignorantei, a nestiintei la randul ei datorata lipsei de catehizare.
Se ignora complet faptul ca, pentru a se apropia de Dumnezeu, omul trebuie sa biruie potrivnicia propriei firi, care, lasata libera, il mana departe de Acesta. Nu trecem cu vederea importanta catehizarii, dar am dori sa se ia serios in seama acest factor foarte important in evaluarea relatiei omului cu Dumnezeu.
Contemporanii nostri trebuie sa inteleaga ca ceea ce ii tine departe de Dumnezeu nu este in primul rand ceva exterior lor, ci este un reflex primar al naturii lor umane, dupa cum un reflex al aceleiasi naturi umane cazute este si transferul responsabilitatii in afara propriei persoane. intotdeauna altcineva sau altceva este de vina ca noi nu suntem aproape de Dumnezeu - de cele mai multe ori Biserica si preotii, care nu-si implinesc cum se cuvine misiunea.
De aceea nu incetam a acuza Biserica si pe lucratorii sai ca nu gasesc mijloacele necesare pentru a-i aduce pe oameni la Dumnezeu. Se spunea in amintita emisiune televizata ca exista multa ignoranta - chiar in randul intelectualitatii - in ceea ce priveste credinta si invatatura Bisericii. Acestui motiv i s-ar datora, de exemplu, faptul ca o grupare de intelectuali ar fi trecut la inceputul statutului organizatiei proprii marturisirea lor de credinta ca omul este valoarea suprema, uitand astfel de Dumnezeu.
Numai ca, la o putin mai atenta analiza a lucrurilor, orice om de buna credinta va fi obligat sa accepte ca nu are "cuvant de aparare", ca nu poate gasi justificare reala a starii sale in afara propriei persoane.
La inceputul Epistolei catre Romani, Sfantul Apostol Pavel face un cutremurator tablou al starii de decadere a lumii pagane contemporane lui. El constata ca datorita indepartarii de Dumnezeu, datorita caderii de la starea de a recunoaste ca aceasta lume are un Creator in afara ei si, in consecinta, de la starea de a-I multumi si a-I aduce slava Acestui Creator, omul a fost dat celor mai ingrozitoare pacate.
Confuzia in planul credintei - "...au schimbat adevarul lui Dumnezeu in minciuna si s-au inchinat si au slujit fapturii, in locul Facatorului..." (Rom 1, 25) - a determinat intunecarea mintii si a vederii omului, aducand cu sine cea mai crunta confuzie in planul existentei umane: "...pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocara, caci si femeile lor au schimbat randuiala fireasca cu cea impotriva firii; asemenea si barbatii..." (Rom 1, 26-27).
Pentru ca n-au incercat sa aiba pe Dumnezeu in cunostinta - continua Apostolul - "...asa si Dumnezeu i-a lasat la mintea lor fara judecata, sa faca cele ce nu se cuvine, plini de toata nedreptatea, de desfranare, de viclenie, de lacomie, de rautate; plini de pizma, de ucidere, de cearta, de Jnselaciune, de rele purtari, barfitori, graitori de rau, uratori de Dumnezeu, ocaratori, semeti, trufasi, laudarosi, nascocitori de rele, nesupusi parintilor, nein{elepi, calcatori de cuvant, fara dragoste, fara mila." (Rom 1, 28-31).
Preintampinand reactia neamurilor, care ar fi invocat, ca si semenii nostri de astazi, faptul ca ei nu au cunoscut legea lui Dumnezeu, data numai iudeilor, care ar fi invocat deci ignoranta ca justificare a starii lor, Sf. Apostol Pavel le spune de la inceput ca "sunt fara cuvant de aparare", pentru ca "ceea ce se poate cunoaste despre Dumnezeu este cunoscut de catre ei, fiindca Dumnezeu le-a aratat lor."
Nimeni nu poate invoca necunoasterea lui Dumnezeu, pentru ca "cele nevazute ale Lui, adica vesnica Lui putere si dumnezeire, se vad de la facerea lumii, intelegandu-se din fapturi" (Rom 1, 19-20).
Creatia, zidirea intreaga da marturie despre Dumnezeu, despre Creatorul Sau, despre dumnezeirea si puterea Sa, asa incat nimeni nu poate sa spuna ca nu a stiut, ca nu a aflat despre Dumnezeu si de aceea a stat departe, de aceea nu L-a slavit, nu I-a multumit si nu I s-a inchinat.
Nimeni nu poate arunca vina pe altcineva. Dumnezeu S-a ingrijit sa Se descopere pe Sine, sa Se faca tuturor cunoscut. Minimum de cunostinta, dar esential, despre Dumnezeu sta la indemana oricui, si anume ca EI este Creatorul intregii fapturi, ca Lui Ii datoram acest miracol care este viata cu bucuriile ei. Altui fapt se datoreaza indepartarea de Dumnezeu, nu ignorantei. "Cunoscand pe Dumnezeu - scrie tot aici Apostolul Pavel - nu L-au slavit ca pe Dumnezeu, nici nu l-au multumit, ci s-au ratacit in gandurile lor si inima lor cea nesocotita s-a intunecat" (Rom 1, 21).
Omul va trebui sa recunoasca in sine, in natura sa umana existenta acestui reflex primar al fugii de la fata lui Dumnezeu. Recunoscandu-l, isi va da seama ca trebuie sa lupte foarte mult impotriva lui pentru a-l birui. Acest reflex se actualizeaza, se manifesta din ce in ce mai evident o data cu cresterea si cu inaintarea in pacat. Il poate oricine constata cercetandu-se pe sine.
In atitudinea oamenilor fata de preotul imbracat in reverenda pe strada, reflexul este evident. Receptand preotul in reverenda ca pe un semn ce trimite la Dumnezeu, cei mai multi dintre adulti "evita" intalnirea, in timp ce copiii, fara exceptie, vin spre preot. Nu persoana preotului - adeseori necunoscuta - este cea care provoaca aceste reactii, ci haina preotului, care si pentru unii si pentru ceilalti este un semn; este, in fond, un reper al intalnirii omului cu Dumnezeu. Am mai citat cazul unui copilas care, nestiind cum sa se adreseze unui preot, a strigat in urma lui: ...dumnezeu !!!
Evitarea preotului, evitarea bisericii, evitarea Evangheliei, evitarea confruntarii directe cu Hristos, jena provocata de situatiile in care cineva este pus fata in fata cu lucruri ce tin de viata bisericeasca sunt tot atatea dovezi ale fugii de Dumnezeu, ale unei fugi bolnavicioase.
Parintele Constantin Coman
-
Pacatul stramosesc si trebuinta unui Mantuitor
Publicat in : Hristos -
Plangerea lui Adam
Publicat in : Duminica Lasatului sec de branza -
Temeiurile doctrinare ale Tainei Pocaintei
Publicat in : Dogma -
Mantuirea - a doua creatie a lumii
Publicat in : Dogma -
Modul de transmitere a vinei pacatului stramosesc
Publicat in : Dogma
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.