Cu puţină vreme în urmă, împreună cu Marius Iordăchioaia, am avut un dialog cu studenţii ASCOR şi invitaţii lor, la Iaşi, pe tema care este cuprinsă în titlul articolului. În epoca televiziunii, a jocurilor pe calculator, a telefoanelor „smart” şi a tabletelor, dar mai ales în contextul conectării în masă la internet – fapt ce a transformat lumea într-un veritabil „sat global” –, discursul teologic nu poate ignora ispita tot mai mare a omului contemporan de a trăi în „virtual”. Cum ne raportăm, aşadar, la această provocare? În ce măsură internetul poate fi un instrument de evanghelizare pentru un misionar creştin? Cât şi cum „stăm pe internet”?
Risipirea noastră în virtual e o continuare a unei alte căderi, ce a avut loc la începuturi. Protopărinţii noştri, Adam şi Eva, au gustat din „rodul pomului celui din mijlocul raiului” la îndemnul şarpelui, care i-a amăgit că nu vor muri dacă vor încălca porunca lui Dumnezeu, ci că li se vor deschide ochii şi vor fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul (V. Facerea 3, 1-7). Ce au făcut, în fapt, Adam şi Eva? Au primit, în mintea lor, această realitate pe care le-a zugrăvit-o şarpele, adică diavolul, şi au ales-o renunţând la ceea ce aveau deja, în detrimentul adevăratei realităţi, adică a relaţiei lor cu Dumnezeu. Au ales ceva posibil, adică ceva virtual, în locul a ceva real. În felul acesta, au pierdut raiul şi au ajuns să locuiască în această lume în care şi noi trăim, lume adesea prezentată, mai ales de către poeţi şi filosofi (dar şi în ficţiuni de cinema, precum „Matrix”) ca fiind o mare iluzie, ca fiind „umbră şi vis”. Iată însă că, încă de la apariţia televiziunii, omul a ales să mai cadă încă o dată, de data aceasta într-o realitate secundă prin raport cu – deja – această pseudorealitate, adică în virtual. E o a doua cădere majoră în istoria umanităţii, după cea din rai.
Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca ne spune că Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul lumii, S-a născut într-o iesle sărăcăcioasă din Betleem (V. Luca 2, 7, 12 şi 16). Teologic, în acest fapt istoric avem şi icoana sau chipul în care Se naşte Domnul şi în inima noastră, mai exact, în ieslea sufletului nostru. Inima noastră este ca o iesle sărăcăcioasă, pentru că ea este lipsită de orice strălucire, lipsită de harul şi de virtutea pe care omul le poate dobândi doar când Îl primeşte pe Dumnezeu în viaţa sa. Şi iată că, o dată cu dezvoltarea tehnologiei şi a comunicării în spaţiul virtual, există fie tentaţia, fie şansa (depinde unde ne aflăm, duhovniceşte vorbind) de a-L căuta pe Dumnezeu online. Cine consideră că e suficient să-şi burduşească „ieslea electronică”, adică „peretele” de facebook sau blogul, cu lucruri despre Dumnezeu şi că acesta e suficient lucru pentru mântuire, se păcăleşte singur. Da, se poate face pe internet o frumoasă lucrare misionară şi sunt multe mărturii ale unor persoane care au aflat despre Dumnezeu, despre Biserică sau sfinţi etc., tocmai navigând prin acest spaţiu virtual. Dar trebuie bine şi înţelept făcută distincţia între misiune pe internet şi viaţa duhovnicească reală. Pe internet poţi asculta o slujbă, dar asta nu înlocuieşte participarea la rugăciunea din comunitatea bisericească; pe internet poţi citi un cuvânt de folos, dar nu e suficient, mai ai nevoie şi de îndrumarea directă a unui duhovnic; pe internet poţi fi consiliat, dar nu te poţi spovedi; pe internet poţi gusta din frumuseţea Ortodoxiei, sub aspect iconografic sau imnografic, dar nu te poţi împărtăşi de Trupul şi de Sângele Domnului; pe internet poţi avea exerciţiul comunicării cu mulţi fraţi în Hristos, dar asta nu poate suplini comunicarea vie, reală, directă a întâlnirii „faţă către faţă” cu celălalt. Mai mult, dacă zăboveşti adesea în spaţiul virtual, rişti să te capeţi cu o lesă electronică, adicţia de facebook, spre exemplu, ajungând să facă mai multe victime azi chiar şi decât alcoolul.
Încât la întrebarea: „Ne întâlnim cu Domnul în spaţiul virtual?”, eu aş răspunde cu da şi nu. Da, în sensul în care putem găsi suficient de multe şi de variate „resurse ortodoxe” pe internet care să ne ghideze către sau care să ne apropie mai mult de Dumnezeu. Nu, întrucât deplina întâlnire cu Dumnezeu se produce în inima noastră, nu pe profilul de facebook, prin mijlocirea Bisericii Sale, mai ales prin Sfintele Taine şi prin rugăciune. O viziune creştină asupra interacţiunii omului cu spaţiul virtual poate fi creionată pornind de la modul în care, spre exemplu, ne raportăm la creaţia lui Dumnezeu, la natură. Un creştin se poate folosi de tot lemnul dintr-o pădure de care are strictă nevoie spre a-şi construi o casă sau a ridica un gard, spre a se încălzi etc. Dar dacă nu este neapărat necesar, atunci nici măcar o frunză nu are dreptul să rupă, aşa, fără rost. Tot aşa şi în ceea ce priveşte internetul: dacă ne este necesar, dacă avem ceva de rezolvat sau de lucrat, atunci „intrăm” în spaţiul virtual. Dar dacă nu, atunci nici măcar o secundă să nu zăbovim acolo. Pericolul de a ne risipi este extrem de mare, nici nu realizăm când ne-am rupt de realitate (fie ea şi una postedenică) şi ne înstrăinăm de cei de lângă noi şi, mai ales, de noi înşine.
pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro
pr. Constantin Sturzu
-
Internetul ne vrea proști
Publicat in : Editoriale -
Parintele Galeriu - Internetul si implicatiile lui
Publicat in : Interviuri -
Spovedania la distanta. Telefonul si internetul.
Publicat in : Editoriale -
Zombie de Internet: a trai si a muri in Retea
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Spatiile de discutie si problema pseudonimelor
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.