Moartea a luat nastere in clipa savarsirii primului pacat. Pacatul a nascut moartea trupeasca si inca o naste pe cea sufleteasca. Acela care nu crede in Dumnezeu este mort sufleteste, chiar daca mai traieste inca trupeste. Necredinciosul vede in moarte un capat de drum, un moment in care atat trupul, cat si sufletul sau, inceteaza de a mai exista.
Un personaj dintr-o scriere semnata de Gabriel Marcel spune: "Sa iubesti pe cineva inseamna sa-i spui: Tu nu vei muri." Este clar ca acesta nu se refera la moartea trupeasca, ci la vesnicia sufletului si la vesnicia iubirii purtate aceluia. Cum se poate vorbi insa de iubire in viata celor care vad in moarte un sfarsit a toate, iar nu un inceput al vesniciei?
Moartea, aparenta solutie a unor necazuri
Doar un om mort sufleteste poate vedea moartea trupeasca drept o solutie in suferintele intampinate in viata. Cand omul nu crede in nemurirea sufletului, atunci el se raporteaza la viata doar trupeste, in momentele mai grele ale vietii, moartea lui sau a celorlalti, aparand ca o solutie ca oricare alta.
Moartea este vazuta ca o solutie de a scapa de anumite greutati numai de cei care nu sunt acorati in realitatea vietii, necrezand in Dumnezeu si in viata vesnica. Parintele Paisie Aghioritul spune ca "oamenii sufera pentru ca nu inteleg sensul vietii; atunci cand acest sens este inteles, toate lucrurile se indreapta". Dostoievski, crezand cu tarie ca numai credinta crestina in nemurirea sufletului umple viata de sens si, prin aceasta, ne mantuieste, marturiseste: "Taina existentei omenesti nu consta numai in faptul de a trai, ci si in a sti pentru ce traim."
Sufletul este vesnic, asemenea Celui care l-a creat. O cantare din slujba inmormantarii aminteste de frica pe care o simte sufletul, atunci cand se desparte de trup: "Vai, cata lupta are sufletul cand se desparte de trup! Vai, cat lacrimeaza atunci si nu are cine sa-i ajute! Catre ingeri isi ridica ochii, catre oameni se uita, dar nimeni nu-l poate ajuta." Cei care nu au crezut in nemurirea sufletului lor se vor infricosa cu atat mai mult in acel ceas de taina, cand li se vor deschide ochii cei nevazuti si vor privi cele vesnice.
Moartea personala sau a unor cunoscuti este vazuta drept o solutie a unor necazuri si suferinte doar de cei care nu cred in viata vesnica. Sinuciderea se afla la indemana tuturor acelora care cred ca astfel pot scapa de suferinta, ignorand Cuvantul lui Dumnezeu si iubirea celor de aproape ai lor, carora le intorc spatele. Mai apoi, acela care nu-si pretuieste viata proprie, aceluia, desigur, ii este indiferenta si viata altora. Astfel, moartea celui betiv si violent este vazuta ca o binecuvantare, cei de aproape scapand astfel de suferinta; moartea celui care ne uraste si ne face sa suferim este aproape ceruta lui Dumnezeu, crezand ca doar asa ne putem odihni; moartea celui bolnav incurabil este de dorit, ingrijirea acestuia solicitand prea mult efort; moartea celui batran este asteptata, neputintele acestuia fiind greu de rabdat.
Moartea celor care ne fac viata grea nu a fost, nu este si nu va fi niciodata o solutie reala in vederea indepartarii unor suferinte personale. Un sot violent, o ruda alcoolica, un copil bolnav sau un bunic "prea" batran nu vor fi niciodata indeajuns pentru a-L face pe Dumnezeu sa nu-i mai iubeasca. Tot asa, acestea nu trebuie sa ne fie noua suficiente pentru a gandi ca moartea lor ne poate aduce odihna. Singura moarte care solutioneaza toate problemele si suferintele vietii este si va ramane doar moartea Mantuitorului Iisus Hristos, care ne-a aratat iubirea lui Dumnezeu si ne-a adus Invierea.
Sotul, sotia, copiii, rudele, colegii de munca, vecinii, prietenii, locul in care traim si timpul vietii noastre sunt cele mai bune conditii in care ne putem mantui, oricat de aspre ar parea unele dintre acestea. Inca si mai mult, nu numai pe noi suntem datori sa ne mantuim-sfintim, ci si pe cei de langa noi.
"Cei rai si cei buni trebuie sa stea impreuna, sa se inteleaga cumva, acasa, la serviciu, peste tot. Cei cu ravna duhovniceasca stau in mijlocul celorlalti, nestiuti de nimeni, si se roaga in taina si Dumnezeu lucreaza prin ei. Si asa, fara sa se bage de seama, Domnul schimba raul in bine. Aici e marea taina, ca Dumnezeu asteapta pana la sfarsit si cei rai se pot intoarce in ultimul ceas. Cu o rugaciune curata, inaltata catre Hristos, sfintii au scos pe aproapele din iad. Important e sa pui intre tine si celalalt pe Hristos, ca El este Calea de la inima la inima." (Parintele Ghelasie de la Frasinei)
Moartea celor de langa noi este vazuta cu alti ochi in cadrul slujbei de inmormantare. Sezand langa trupul neinsufletit al sotului, sotia indurerata se jelea cu amar, zicand: "De ce ai plecat? Ma obisnuisem cu tine, asa cum erai." Am aflat, mai apoi, ca de ani de zile, sotul zacea imobilizat in pat, bolnav cu trupul si cu sufletul, necredincios si betiv. Sotia, credincioasa si iubitoare, il ingrijise fara cartire in tot acest timp. Chiar si asa, acea sotie nu isi dorea moartea sotului, ci viata lui si intoarcerea la Dumnezeu.
Cuvantul rostit la inmormantarea sotului arata ca moartea nu este o solutie in nici un caz, indiferent de greutatile aparente sau reale ce trebuie indurate, rabdate si arse in focul iubirii jertfelnice. Sa credem cu tarie ca noi nu ne iubim pe noi insine mai mult decat ne iubeste Dumnezeu, iar daca Dumnezeu ingaduie anumite greutati in viata noastra, o face numai pentru mantuirea noastra si a celor de aproape ai nostri, ca sa traim vesnic in odihna Lui.
Teodor Danalache
Teodor Danalache
-
Suferinta umana si iubirea divina
Publicat in : Editoriale -
Suferinta ca incercare
Publicat in : Editoriale -
Suferinta nu este absurda
Publicat in : Editoriale -
Suferinta si nadejdea mantuitoare
Publicat in : Religie -
Libertatea si suferinta
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.