...zic cei care, văzând pe unii „leneşi“ că beneficiază de pomeni, se contrariază. „Aşa le trebuie! Au viaţa pe care o merită! De ce nu muncesc ca toţi ceilalţi? Noi de ce nu primim?“ O atitudine pe care o întâlnim deseori. Justificată ori ba, există. Ca orice „adevăr“, are propria argumentaţie. In fond, perspectiva înclină balanţa.
Merită cineva să primească? Trebuie să oferim? Până unde şi cui? Intrebări bune, care arată că ne pasă. Un prim pas făcut spre celălalt, care ne ajută să ieşim din noi înşine. Şi cum viaţa (Dumnezeu, zic eu, „bigotul") ne prilejuieşte reflecţia, gândul de acum a fost oferit de o întâmplare din viaţa reală. Intâmplare cu un impact emoţional mediu, probabil mai mic decât plimbarea unui căţeluş fără garderoba hibernală în această perioadă rece. Concret: prin implicarea unor creştini, au fost împărţite anumite alimente unor familii aflate în dificultate (terminologie actuală, deh!). Preoţi fiind, nu facem mare lucru, doar încercăm zidirea unui pod între oameni, cu un picior sprijinit pe inima iubitoare a celui care oferă şi cu celălalt aşezat pe recunoştinţa primitorului. Sigur că Dumnezeu le face pe toate; omul înlesneşte întâlnirea.
Cert este că mulţi oameni doresc să-i ajute pe ceilalţi. La fel de evident este că şi mai mulţi au nevoie de ajutor. Unii îşi strigă durerea, alţii sunt atât de amorţiţi de suferinţă, încât nu vor nici măcar să deranjeze pe ceilalţi cu prezenţa lor. Preotul are şansa de a lua parte la viaţa enoriaşilor, fiind cel care poate primi de la cei care au pentru a spiritualiza darul, oferindu-l celor care au nevoie. Insă criteriile de alegere a primitorilor sunt unanim acceptate de ceilalţi? Se pare că nu! Lipsa unora (rod al neputinţei sau al indolenţei) nu este suficientă pentru a ajuta - în opinia unor clevetitori. Şi ei ar trebuie să primească ceva, chiar dacă nu au nevoie, reuşind singuri să se întreţină. De ce să primească numai ceilalţi? Semnalez şi riscul de a crea cuiva neajutorat statutul de veşnic primitor, căruia ceilalţi sunt datori să-i ofere; nu insist pe această temă, demnă de a fi dezvoltată separat.
Cel care oferă cu inima deschisă - bucuros că a făcut un bine (conştiinţa dă dulceaţă oricărei fapte bune) - poate fi acuzat că nu a dat cui trebuie, iar miluitul nu trebuia să primească, nefiind demn de dar. Tot actul milosteniei este pus sub semnul întrebării de cei nemulţumiţi. Trebuia ca ei să primească, fiindcă ceilalţi nu ştiu ce să facă cu darul... Nu e nimic nou sub soare. Dar, sub noul Soare întrupat, Domnul lisus Hristos, lucrurile ar trebui să fie mai limpezi. Milostenia să bucure nu numai dăruitorul, mijlocitorul şi primitorul, ci chiar şi pe ceilalţi. Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022) oferă o imagine plastică extraordinară în ceea ce priveşte entuziasmul participării la binele celuilalt. Fiind acuzat de mândrie atunci când a prezentat experienţa primirii Duhului Sfânt în urma rugăciunii (desigur, a creat personaje ipotetice, pentru a se smeri), a răspuns cu mare înţelepciune. Sfântul Simeon vedea pe toţi oamenii ca pe nişte cerşetori ai milei lui Dumnezeu. Dacă unul dintre aceştia a avut şansa de a cunoaşte un om bogat şi miluitor şi a primit din partea lui mult dar, merge şi spune şi celorlalţi. Ii anunţă că există un om care poate da şi celorlalţi; iar dacă un bogat nu mai doreşte să ofere, necăjindu-se, Dumnezeu voieşte să dea tuturor. Bucuria primirii este împărtăşită tuturor. Ea se înmulţeşte în măsura în care este oferită şi celorlalţi. Astfel ar trebui să vedem cu toţii: suntem parte din împlinirea pe care o simte celălalt.
Ce ne opreşte de la a simţi o bucurie sinceră, obţinută în mod gratuit? De ce se naşte părerea de rău a unuia pentru un bine pe care îl primeşte celălalt? Aceasta este construcţia omului sau este un accident în firea noastră? Soluţionarea întrebărilor nu este de ordinul firii, ca şi cum toţi am fi la fel; ea ţine de persoană, de felul în care fiecare priveşte lucrurile, însă gândul devine apăsător atunci când cei care sunt muşcaţi de invidie sunt creştini, ori simple persoane care se emoţionează că planeta se distruge când o vijelie smulge un copac, distrugându-se astfel ecosistemul...
Multe dintre schimbările profunde ale contemporanilor Domnului lisus Hristos au avut impact şi asupra săracilor. Bunăoară, Zaheu promite că va împărţi săracilor jumătate din avere şi va întoarce paguba de patru ori mai mult celor pe care i-a nedreptăţit. Bucuria Dumnezeiescului Fiu s-a înfiripat atât pentru căinţa şi îndreptarea lui Zaheu (şi el fiu al lui Avraam), cât şi pentru săracii care au primit o rază de lumină. Milostenia nu a eradicat sărăcia (precum pretind discursurile pompoase rupte de realitate), dar a născut bucuria celor uitaţi.
Nu poate simţi mulţumirea pe care o simte necăjitul ajutat, decât omul care simte tristeţea aceluiaşi personaj neajutat. Stările vin pereche. Neîncercând amarul, nu guşti dulceaţa. Cel mai bun remediu în vederea participării la satisfacţia celui ajutat este empatizarea cu suferinţa lui. Ajungând acolo, se naşte disperarea, cenuşa de după focul ratării. Dar acea cenuşă ascunde mici scântei doritoare să aprindă un nou foc. Foc care luminează şi încălzeşte pe cel cu inima caldă, ori care mistuieşte inima înveninată cu invidie. Focul e acelaşi; inimile fac diferenţa.
preot Ovidiu DINCĂ
BÂRÂGANUL ORTODOX noiembrie 2018
-
Milostenia care nu Il bucura pe Dumnezeu
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.