Voia lui Dumnezeu
Ascultarea de voia lui Dumnezeu
In context biblic, a asculta insemna: a apleca urechea la manifestarea vointei altuia si a-i da raspuns. Ascultarea este deci subordonare si actiune. Nici o creatura nu se poate sustrage de la supunerea sa voii lui Dumnezeu; paganii insisi au recunoscut-o uneori in chip magnific.
Cautarea asidua a voii lui Dumnezeu este deci prima regula a practicii (praxis) duhovnicesti. Ascetii imping dragostea fata de voia lui Dumnezeu pana intr-acolo incat vor sa aiba certitudinea de a nu se insela niciodata chiar si in domeniul in care le-ar putea scapa, cel al initiativei personale. Marea problema pentru ei este aceasta: unde anume se manifesta voia lui Dumnezeu?
Pretutindeni in Orient existau oameni socotiti ca primeau de la divinitate un mesaj prin intermediul unei inspiratii directe. "Profetiile vor inceta", explica Sfantul Apostol Pavel (I Corinteni 13,8). Dar aceasta va fi la sfarsitul timpurilor. In Biserica actuala, crede Pavel Evergetinos, "cei mai de seama (corifei) Parinti, au avut drept invatator nu un om, ci pe Dumnezeu si constiinta lor, si s-au facut luminatorii lumii". Aici el s-a putut face ecoul luptelor Sfantului Simeon Noul Teolog pentru privilegiile persoanelor duhovnicesti: "Desi sunt rari, se gasesc totusi barbati calauziti de la bun inceput de Duhul Sfant si care, fara sa fi avut nevoie de o calauzire omeneasca personala, s-au facut mai tarziu calauzitorii altora. Lucru de care trebuie sa ne minunam, dar nu sa-l imitam, din pricina slabiciunii noastre".
Ascultarea de parintele duhovnicesc
"Tot poporul sa profeteasca", dorea Moise (Numeri 11,29). Sfantul Apostol Pavel nu mai e la fel de convins de aceasta. El tine la faptul ca exercitiul harismei profetice sa se faca in randuiala si spre binele altora (I Corinteni 14,29-32). Marele renume al "parintilor duhovnicesti", al "avvilor", al "staretilor" ("batranilor") in monahism tine de aceasta constatare: nu toata lumea mai e vrednica de a fi luminata nemijlocit de Duhul Sfant, chiar daca acest lucru este in conformitate cu natura umana; mai mult, nu toata lumea e in stare sa deosebeasca daca gandurile vin de la Duhul Sfant sau nu. Traditional in acest sens e sfatul avvei Varsanufie: "Frate, nu te avanta in deosebirea gandurilor care iti vin. Nu e pe masura ta. Ci spune parintelui tau gandul care zaboveste in tine si te razboieste, iar el te va tamadui cu ajutorul lui Dumnezeu". Adevaratul parinte duhovnicesc nu se gaseste usor, el trebuie cautat (chiar daca pentru aceasta trebuie schimbata manastirea). Odata insa gasit, trebuie sa-i ramai fidel.
Indrumarea duhovniceasca e o indatorire a "gnosticului". Ea nu este decat punerea in practica a discernamantului duhurilor. Prin urmare, darul deosebirii (diakrisis) primeaza asupra tuturor celorlalte cand e vorba de indrumarea duhovniceasca. Cel inzestrat cu harisma discernamantului, diakritikosul, poate fi in acelasi timp inzestrat si cu harisma stravederii, fiind si un dioratikos, cu alte cuvinte poate sa aiba darul "perspicacitatii", ba chiar al kardiognosiei, adica al cunoasterii inimilor. Darul discernamantului legat de acela al "profetiei", adica de a vorbi in numele lui Dumnezeu, face parintele duhovnicesc desavarsit.
E nevoie oare ca el sa fie si preot? Trebuie sa fie chiar egumenul? Asupra acestor puncte exista variatii si controverse. In aceasta dezbatere intervine pe de o parte o chestiune teologica: valoarea Tainei pocaintei, iar pe de alta parte o dilema practica eterna: conducere centralizata a monahilor in manastiri sau libertate lasata monahilor de a-si alege parintii duhovnicesti. Solutia ideala ar fi unirea celor trei prerogative: respectiv ca egumenul sa fie si preot si diakritikas, asumandu-si astfel si sarcina indrumarii duhovnicesti. Dar, in sine, aceasta din urma nu este o functie nici ierarhica, nici juridica. E dispozitia de a-ti asuma din iubire ostenelile pe care le implica purtarea de grija pentru un suflet doritor de mantuire.
Ascultarea ierarhica
In literatura monastica sunt numeroase exemple in care autoritatea egumenului pare sa imbrace caracterul unui absolutism divin. Ai impresia ca egumenul e insusi Pantocratorul pe un teritoriu restrans, responsabil de toti si de tot ceea ce se petrece sub ochiul sau niciodata adormit.
Cum s-a trecut atat de usor de la ascultarea de parintele duhovnicesc, teofor si profet, la cea fata de superiorul juridic? Aceasta trecere "de la harisma la legalism" e justificata numai in masura in care credem in marea harisma a Bisericii insasi, in prezenta Duhului in structurile umane. In acest caz, nu este vorba insa de o substituire a harismei prin drept, ci mai degraba de supunerea darurilor particulare harismei universale a Bisericii.
Un musulman din secolul XI a fost uimit de stima crestinilor fata de "parintii" lor, stima pe care si-o explica astfel: crestinismul n-a fost la origine "sistematizat". Intr-adevar, titlul de "parinte" e cea mai mare cinste ce poate fi primita si acordata la crestini, fie ca este vorba de "parintele duhovnicesc" al unei manastiri, de "parintii" sau episcopii adunati in sinod, sau de "parintii" care sunt preotii.
Se presupune deci in chip firesc ca toti acestia sunt "parintesti", indrumarea duhovniceasca cere multa rabdare si blandete, ceea ce nu merge insa fara o disciplina viguroasa; ea nu se teme sa vorbeasca raspicat si, in acelasi timp, sa ajute prin rugaciune. "Roaga-te pentru mine, parinte!" e formula ce introduce adeseori cererea ucenicului. Iar cand acesta vorbeste de lucrurile bune pe care le-a facut, nu va uita sa adauge: "Prin rugaciunile parintelui meu duhovnicesc".
Virtutea principala ce caracterizeaza parintele duhovnicesc al unei comunitati e responsabilitatea atat fata de cei ce il asculta, cat si fata de pazirea legii lui Dumnezeu. Daca ar neglija aceasta grava indatorire, el ar risca propria sa osanda impreuna cu aceea a ascultatorilor lui, oricat de desavarsita ar fi viata sa personala.
"Cel ce se preda ascultarii de parinti, e liber de orice grija si dobandeste pacea". Dimpotriva, povatuitorii au insa obligatii: de a invata, de a supraveghea si a indrepta pe pacatosi, de a indruma muncile. Pe scurt, nimic nu trebuie sa se faca fara binecuvantarea celui mai mare. Aceasta binecuvantare - ne asigura Sfantul Iosif Volokolamski - atrage asupra noastra harul lui Dumnezeu, in vreme ce orice act facut fara binecuvantare e in sine deja blestemat.
In aceasta privinta conceptiile nu sunt totusi unanime. Pentru Sfantul Vasile cel Mare, se pare, functia intaistatatorului n-ar fi constat decat din a discerne daca fapta era conforma sau contrara poruncii lui Dumnezeu. Egumenul nu era investit cu o autoritate care sa-i permita sa transforme o actiune in sine indiferenta, intr-o actiune buna, dandu-i valoarea unei vointe exprese a lui Dumnezeu.
Ulterior, traditia monastica va oscila intre doua forme de ascultare: una mai "personala", in care mai-marele tine intr-adevar locul lui Dumnezeu, si alta mai "scripturistica", in care adevaratul "mai-mare" e legea scrisa. In acest al doilea caz, exista riscul de a reduce "parintele" la functia unui rabin care aplica Tora. In primul caz insa riscul e invers: acela ca "parintele" sa se simta superior poruncilor divine.
Ascultarea de poruncile divine
Voia lui Dumnezeu transmisa prin gura parintelui duhovnicesc se exprima printr-un "cuvant", logion, dictum. Ceea ce ne impresioneaza in Apoftegmele Parintilor (Pateric) e varietatea lor si aparentele lor contradictii. Indrumarea duhovniceasca lasa un anume loc initiativei personale in alegerea modului de vietuire, a unui "mestesug", a mijloacelor puse in lucrare pentru infaptuirea vietii virtuoase.
Oare nu tocmai acest individualism l-a scandalizat pe Sfantul Vasile cel Mare in timpul calatoriei sale in Egipt? Sau mai degraba trista sa experienta cu parintele sau duhovnicesc Eustatie al Sevastei? Cert este ca el nu recomanda monahilor sai nici un logion iesit din gura unui harismatic. Inspirata de Dumnezeu, Scriptura contine destule logici pentru toti. Ea este "leacul aflat la indemana tuturor", din care fiecare "va scoate leacul potrivit raului sau".
Crestinul n-are nevoie de dovezi pentru a sti ca voia lui Dumnezeu se manifesta in poruncile Scripturii. Atunci cand, stingherit, traducatorul sirian al avvei Evagrie a tradus un cuvant necunoscut prin pulhama, "practica poruncilor", aceasta traducere nu era in intregime gresita, fiindca Evagrie insusi afirma "se bazeaza pe paza poruncilor".
Dimpotriva, "tot ce e lipsit de randuiala si rau in lume, vine din aceea ca nu sunt primite dupa cum s-ar cuveni Scripturile dumnezeiesti". Opusculul Despre judecata lui Dumnezeu (transmis intre scrierile Sfantului Vasile cel Mare) dezvolta cu elocventa patetica aceasta invatatura. Pentru Sfantul Vasile este vorba aici de o exigenta primordiala a Evangheliei: implinirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu. Incalcarea unui singur precept antreneaza incalcarea tuturor celorlalte. La intrebarea: "Daca o singura actiune virtuoasa lipseste tuturor faptelor noastre bune, vom fi oare din aceasta singura pricina exclusi de la mantuire?", el raspunde afirmativ.
Sfantul Iosif Volokolamski raspundem acelasi sens: "Randuite spre mantuirea noastra, toate poruncile sunt minunate si folositoare". Trebuie deci pazite toate cele poruncite de Domnul. Pe de alta parte, omul are facultatea, "puterile si energiile necesare pentru a implini poruncile ce ne-au fost date".
Pazirea tuturor poruncilor dumnezeiesti instaureaza in lume ordinea, unitatea, prin intermediul Providentei, care nu e altceva decat "un gand continut in porunca", o dispozitie "inteleapta si bine oranduita". Intr-o comunitate, pazirea cu fidelitate a poruncilor creeaza armonia membrilor ei, care devin frati de un suflet.
Porunci - sfaturi, spiritualitate crestina - monahala
In zilele noastre am separat prea mult "mantuirea sufletului" de "desavarsire" si am impartit in categorii distincte pe cei ce vor sa se mantuiasca: vorbim astfel despre o spiritualitate monahala, de spiritualitatea clerului mirean, despre laicat etc.
Marii povatuitori duhovnicesti ai Rasaritului crestin socoteau, dimpotriva, ca a insista mai mult pe diferenta decat pe egalitatea aproape totala a acestor "spiritualitati" era ceva gresit si pagubitor pentru toti, monahi si nemonahi. "Sfintele Scripturi nu stiu nimic de o asemenea imparteala, ele vor ca toti sa duca viata monahilor, chiar daca sunt casatoriti", spune Sfantul Ioan Hrisostom.
In Rasarit nu se vorbeste de "sfaturi evanghelice". Se foloseste mai degraba o veche si traditionala distinctie intre virtutile sufletului si virtutile trupului, intre virtutile psihice si cele somatice. Sfaturile evanghelice sunt "virtutile somatice", instrumente ale virtutii, mijloace de dobandire a virtutilor. Prin urmare, monahii care sunt feciorelnici si saraci se gasesc in cele mai bune conditii pentru a duce viata de mantuire necesara tuturor crestinilor.
Tomas Spidlik
Spiritualitatea Rasaritului crestin I, Editura Deisis
-
Voia Domnului si vointa omului
Publicat in : Editoriale -
Biserica Adormirea Maicii Domnului
Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania -
Prestiinta si predestinare
Publicat in : Dogmatica -
Faca-se voia Ta Doamne
Publicat in : Poezii ortodoxe
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.