Durata doliului
Dacă acceptăm că este indispensabil să-i tânguim pe morţi, cât ar trebui să ţină această tânguire ? Niciodată cel îndurerat nu se eliberează deplin de amintirea mortului, şi de aceea doliul nu poate fi întrerupt în întregime. Astfel, în Vechiul Testament s-a dezvoltat un sistem de micşorare progresivă a tensiunii doliului. Aşa cum s-a amintit, doliul intensiv pentru Iacov a ţinut şaptezeci de zile în Egipt şi patruzeci de zile în Palestina (v.

Facerea 50,2-3), iar doliul intens pentru Moise a ţinut treizeci de zile (v. v Deuteronom 34, 8).

Sfântul Ambrozie aminteşte că în epoca sa, în Apus, se săvârşeau pomeniri la trei şi la treizeci de zile, sau la şapte şi la patruzeci de zile după moarte. In final, s-au consacrat, cel puţin în Răsărit, parastasul de trei, nouă, patruzeci de zile, şase luni şi după aceea un an. Sfântul Grigorie de Nazianz spune în necrologul la înmormântarea fratelui său Cezar: „Am împlinit o parte din îndatorire şi o vom împlini şi pe cea care a rămas - desigur, noi toţi, câţi trăim -, cinstindu-i amintirea în fiecare an!" Durerea şi, prin urmare, doliul pentru moartea unei persoane iubite nu se şterge niciodată în întregime, ci se micşorează şi se alina odată cu trecerea timpului. Cel care a murit urmează să trăiască înăuntrul nostru. O parte din noi, mai mică sau mai mare, in funcţie de împrejurare, aparţine acestuia. Această parte din mort rămâne întotdeauna cu noi şi nici moartea, nici vremea, nu poate sa ne-o ia. In timp ce moartea provoacă despărţirea firească, totodată ridică graniţele fizice şi face posibilă o unitate mai deplină şi mai profundă cu personalitatea mortului. Frumuseţea şi virtutea nu mor împreună cu trupul, iar viaţa fizică şi valoarea supranaturală nu au acelaşi final.

Doliul şi credinţa creştină
Lacrimile omului credincios însă se opresc cândva, pentru că trebuie să existe o anumită diferenţă între credincioşi şi necredincioşi. Tânguirea celor care nădăjduiesc în înviere are limite. Idolatrii îi plâng pe morţii lor ca şi cum i-ar fi pierdut pentru totdeauna şi, de aceea, este greu să găsească uşurare în durerea lor, în timp ce credincioşii au mângâierea nădejdii că se vor regăsi iarăşi cu morţii lor. Tocmai de aceea nu se întristează ca ceilalţi care nu au nădejde (I Tesaloniceni 4,13).

Credincioşii ar trebui să-i plângă pe morţi cât este cuvenit, cu măsură, cu raţiune şi cu răbdare. Măsura care este cerută în situaţiile fericite ar trebui să existe şi în cele nefericite. N-ar trebui să-i fie foarte greu să sufere durerea morţii unei persoane iubite celui care a dobândit virtutea, care percepe firea omenească prin experienţa lui de viaţă şi prin starea duhovnicească îmbunătăţită. Puterea anumitor oameni de a-şi reţine manifestarea exterioară a durerii lor şi de a înfrunta moartea persoanelor iubite fără tulburare este o dovadă minunată a dezvoltării lor duhovniceşti.

Cel care se tânguie fără măsură este precum necredinciosul care nu are nădejde în înviere, este ca cel care ar vrea să schimbe ordinea firii, iar durerea lui provine dintr-o patimă absurdă.

Dragostea exagerată (dependenţa strictă sau exagerată) conduce la doliul exagerat şi la deznădejde, care sunt dovezi ale necredinţei.

Durerea exagerată provoacă boli trupeşti. Tânguirile exagerate sunt respingătoare şi profanatoare şi nu sunt necesare.

Plătirea bocitoarelor, care prin bocetele lor intensifică durerea, este de neacceptat.Cei care stăruie să plătească aceste bocitoare trebuie să fie excluşi din Biserică.

Obiceiurile pe care le au unii oameni de a-şi murdări hainele, de a-şi uda părul, de a-şi sfâşia veşmintele şi de a se dezbrăca în sunt respingătoare şi dubioase. Cei care fac asemenea lucruri sub pretextul doliului îşi ascund căderea lor morală. Tânguitul si plânsul n-ar trebui să se transforme într-un spectacol public. Daca taguitul este indispensabil, ar trebui totusi sa respecte o anumita bunacuviinta. N-ar trebui sa ne îndreptăţim durerea şi tânguirile pentru morţi invocând exemplele lui Iacov, David, Moise şi ale lui Aa-ron. Aceia erau încă sub Lege şi sub osânda lui Adam şi de aceea, când coborau în iad, erau însoţiţi cu lacrimi. Hristos nu deschisese încă pentru aceştia porţile Raiului. Din Vechiul Testament să avem în vedere exemplul lui Iov, care a spus fără lacrimi: Domnul a dat, Domnul a luat! Fie numele Domnului binecuvântat! (Iov 1, 2l).De ce să ne tânguim noi acum, când Dumnezeu, distrugând trupul stricăcios, ne primeşte în casa părintească? De ce să plângem când sufletul, lăsând trupul, pleacă spre însoţirea cu îngerii, cufundat într-o stare de extaz şi de plăcere negrăită? Pe cei păcătoşi ar trebui să-i plângem, pe care îi aşteaptă osânda veşnică! Dar nici pe aceştia n-ar trebui sa-i tânguim când mor, ci când păcătuiesc.Nici pentru morţi nu există motiv să-i plângem, nici să le zidim morminte sau să facem pomeniri pentru aceştia. Milosteniile şi rugăciunile sunt cele mai bune parastase pentru morţi.

Erminiile şi concluziile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii referitoare la tânguire şi doliu

Sfinţii Părinţi ai Bisericii acceptă durerea pe care o provoacă moartea unei persoane iubite şi doliul şi tânguirea ca mijloace de exprimare ale acestei dureri. De altfel, există variaţiuni în această poziţie patristică fundamentală. Există oarecum diferenţe în înfruntarea durerii, a doliului şi a plânsului la diferiţi Părinţi, aşa cum există diferenţe în înfruntarea durerii, doliului şi plânsului din partea aceluiaşi Părinte, în împrejurări diferite.

Părinţii capadocieni îşi exprimă foarte des acceptarea durerii, doliului şi a plânsului având drept singură reţinere măsura. Aproape niciodată ei nu osândesc aceste stări, în timp ce adesea reacţiile lor personale la moartea unei persoane iubite sunt deosebit de puternice.

Modul în care Sfântul Ioan Gură de Aur înfruntă aceste realităţi constituie o schimbare importantă în raport cu Părinţii capadocieni. Sfântul Ioan Gură de Aur nu-şi exprimă în mod personal sentimentele atât de puternic cum o fac capadocienii şi foarte des dă impresia că condamnă cu multă emfază durerea pe care o simt cei care plâng moartea unei persoane iubite. El osândeşte în special tânguitul, ca mijloc de exprimare a durerii, şi foarte des caracterizează aceste stări ca fiind păcătoase şi mărturii ale necredinţei.

Totuşi cercetarea atentă a atitudinii Sfântului Ioan Gură de Aur arată că intenţia lui nu era să osândească durerea şi expresia acesteia, ci exagerările. El spune: „Nu eu grăiesc aceasta, omule, nici nu legiuiesc aceasta, ca să nu-ţi plângi deloc copiii! Căci chiar dacă zic, din neputinţă grăiesc. Căci şi eu mă supun legilor firii- şi eu sunt născut din mamă." „Nu opresc să-i plângem pe cei care au plecat, să-i tânguim, dar nu în chip urât, nu smulgându-ne părul, nu golindu-ne braţele, nu sfâşiindu-ne veşmintele în văzul altora." „Să ne tânguim, nu vă împiedic, dar nu într-un mod necuviincios, nu smulgându-ne părul, nu golindu-ne braţele, nu însemnându-ne faţa sau purtând haine negre, ci vărsând în suflet lacrimi amare în tăcere. Putem să plângem amar fără toată această ostentaţie, ca şi cum ar fi un spectacol, pentru că tânguirile multora nu diferă de copiii de pe stadioane. Aceste tânguiri publice nu provin din simpatie, ci din dorinţa ostentaţiei, a întrecerii şi din deşertăciune. Multe femei o fac ca pe o meserie. De aceea, să plângi cu amar, să te tângui în casa ta când nu te vede nimeni!"

Aşadar, este evident că Sfântul Ioan Gură de Aur nu dezaprobă nici durerea pe care o încearcă un om când îşi pierde persoana iubită, nrci tânguirea ca mod de exprimare a acestei dureri, ci modurile în care se face tânguirea, care după părerea lui nu sunt cuviincioase. Şi este posibil să creadă că anumite forme de tânguit nu sunt autentice, că reprezintă cel puţin o generalizare primejdioasă. Când Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă ascultătorilor săi să se tânguie în casa lor, ar trebui să se înţeleagă pur şi simplu că este necesar să evite ostentaţiile publice neautentice ale durerii, şi nu ex-primarea în sine a acesteia, pentru că atunci ar veni în contradicţie cu porunca creştinească ce îngăduie poporului lui Dumnezeu să trăiască şi să-şi exprime public durerea (v. Romani 12, 15).

Faptul că multe femei se tânguie ca nişte profesioniste, conform observaţiei Sfântului Ioan Gură de Aur, nu înseamnă neapărat că ceea ce fac este rău. Nici un efort tămăduitor, fie medical, fie psihiatric, fie de orice alt fel, nu încetează să fie demn de respect, pentru că este profesional, dacă el se realizează cu responsabilitate profesională şi în mod conştient. Un exemplu recent al responsabilităţii profesionale şi al autenticităţii bocitoarelor profesioniste este refuzul unei grupe de bocitoare de a boci la o manifestare culturală recentă a Programului 3, deoarece nu exista mort.

Sfântul Ambrozie al Mediolanului şi Fericitul Ieronim recomandă o altă atitudine. Reacţiile lor personale la moartea unei Persoane iubite sunt foarte puternice, dar, când abordează durerea şi doliul celorlalţi, ei au o atitudine foarte austeră şi recomandă stăpânirea de sine şi netulburarea. Este caracteristică diferenţa dintre cele două necrologuri ale Sfântului Ambrozie pentru fratele său Satyr, care diferă în timp. Primul este caracterizat de un sentimentalism puternic, pe când al doilea, de îndemnurile dese pentru o înfruntare vitează şi temperată a pierderii pe care o provoacă moartea. Părinţii pustiei nu fac referire la durere, doliu şi tânguit în relaţie cu moartea fizică, ci în legătură cu moartea duhovnicească, fiindcă pentru ei aceasta este moartea adevărată. Pentru Părinţii neptici, reacţia la moartea duhovnicească cu durere, doliu şi tânguire nu este doar acceptată, ci şi indispensabilă. Convingerea multor Părinţi că durerea pe care o provoacă moartea unei persoane iubite este consecinţa firii umane căzute şi nedesăvârşite şi a păcătoşeniei este în fond corectă, dar înfruntarea ei prin mustrări pastorale, aşa cum vom vedea mai târziu, este de obicei fără efect şi primejdioasă.

Ar fi fost bine ca cel îndurerat să aibă mai multă credinţă în Dumnezeu şi să fie dependent mai mult de El decât de oameni, dar starea omului este urmarea unei dezvoltări îndelungate şi a multor influenţe şi contexte diferite, pe care n-o pot schimba fulgerător şi în chip minunat mustrările şi osândirea pastorală. Probabil că mustrarea pastorală a fost cândva o tehnică folositoare pentru înfruntarea unei reacţii patologice în cazul morţii unei persoanei iubite, însă condamnarea pastorală vatămă întotdeauna şi se găseşte în chip fundamental în antiteză cu mesajul esenţial al creştinismului, al acceptării omului fără condiţii.

Pr. Filoteu Faros
Articol din lucrarea "Moartea si doliul - o teologie a nadejdii", Editura Sophia

Cumpara cartea "Moartea si doliul - o teologie a nadejdii"

 

.