248. Care sunt ierurgiile în legătură cu sfârşitul omului şi grija pentru cei morţi?

Sunt acele ierurgii şi rânduieli poruncite de Biserică sau moştenite din practica creştină.

249. Cum se mai numeşte grija pentru cei morţi?

Se mai numeşte cultul morţilor.

250. Cum trebuie să fie sfârşitul adevăratului creştin?

In rugăciunile ei (ectenia dinainte şi de după sfinţirea Darurilor), Biserica ne îndeamnă să cerem de la Dumnezeu, între altele, «sfârşit creştinesc vieţii noastre: fără prihană, neînfruntat, cu pace...», adică în pace cu toată lumea şi cu cuget împăcat, liniştit, fără teamă de moarte.

251. Care este grija şi datoria creştinească cea mai de seamă a celor vii faţă de cei ce-şi dau sufletul?

Ca aceştia din urmă să moară spovediţi şi grijiţi (împărtăşiţi) şi cu lumânarea aprinsă în mână.

252. De ce este atât de necesară spovedania şi împărtăşirea, în pragul morţii?

Pentru că mărturisirea păcatelor, mai mult decât oricând în cursul vieţii, aduce celui pe moarte iertarea acestor păcate, liniştirea cugetului, împăcarea cu Dumnezeu şi cu semenii pe care îi va fi nedreptăţit, urât sau păgubit cu ceva sau cu care va fi fost certat. Cât priveşte Sfânta împărtăşanie, ea, fiind arvuna vieţii veşnice şi chezăşia învierii (Ioan 6, 54), alcătuieşte merindea cea mai scumpă şi mai de pe urmă, de care nici un creştin nu trebuie lipsit şi pe care repausatul o ia cu sine pe drumul cel lung al veşniciei. Aşa ne povăţuiesc Sfinţii Părinţi adunaţi la Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325), în cel de al 13-lea canon al lor: «Iar pentru cei ce pleacă (din viaţă), sa se păzească şi acum legea veche şi canonicească, încât, dacă pleacă cineva, să nu fie lipsit de merindea cea mai de pe urmă şi cea mai trebuincioasă...». Sfântul Trup şi Sânge va fi pentru sufletul celui răposat, cel mai bun tovarăş, scut şi apărător in faţa Tronului Judecăţii.

Astfel, creştinul spovedit şi împărtăşit îsi poate aştepta si întâmpina moartea cu mai mult curaj şi cu seninătate. De aceea, cea din urmă împărtăşire - aceea care se dă pe patul morţii - poartă în popor numele de Grijanie, adică grija cea mai importantă si mai de pe urmă pe care se cuvine să o avem aici, pe pământ, pentru mântuirea sufletului nostru. Iar trecerea cuiva din viaţă, fără spovedanie şi fără grijanie, este socotită, pe drept cuvânt, nu numai ca o mare pagubă pentru sufletul celui răposat, ci şi un mare păcat pentru cei ai lui, rămaşi în viată, dacă lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grijă. De aceea, când se face pomenire sau parastas pentru astfel de morţi, numele lor e însoţit de arătarea «mort negrijit şi nespovedit", iar uneori şi «fără lumânare».

253. De ce se pune lumânare aprinsă în mâinile celui ce se pregăteşte să moară?

Pentru că lumina este. pe de o parte, călăuza sufletului pe calea cea fără de întoarcere, risipind întunericul morţii, iar pe de altă parte ea închipuie pe Hristos şi Evanghelia Sa, căci El a spus: „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea Lumina vieţii" (Ioan 8,12; II Cor. 4, 4. 6). Având deci lumânarea în mâinile sale, omul frece la cele de dincolo împreună cu Hristos şi având cu el „lumina vieţii” celei veşnice, pe care a primit-o încă de la botez. Viaţa pământească a creştinului începută cu Hristos se sfârşeşte astfel tot cu El, pentru a se prelungi în ceruri lângă El. Lumânarea aceasta ne aminteşte totodată de pilda celor zece fecioare, şi anume de candelele aprinse cu care cele cinci fecioare înţelepte au întâmpinat pe mirele lor, la miezul nopţii (Matei 25, 1-13).

Aceeaşi însemnare o au si celelalte lumini şi sfeşnice care ard împrejurul sicriului, precum şi lumânările aprinse care se dau celor ce iau parte la slujba înmormântării sau la parastas.

254. De ce se trag clopotele bisericii când moare cineva?

Ca să vestească şi celorlalţi membri ai parohiei că unul dintre ei i-a părăsit, să-i îndemne la rugăciune pentru iertarea păcatelor lui (de aceea toti zic: «Dumnezeu să-l ierte!») şi să le aducă şi lor aminte că toţi sunt muritori. Glasul clopotului ne duce imediat cu gândul la trâmbiţa prin care îngerul va vesti sfârşitul lumii şi ridicarea din morminte, la înfricoşata Judecata de apoi (Matei 24. 31; 1 Cor. 15, 52; I Tes. 4, 16).

255. De ce se scaldă trupul răposatului şi apoi e îmbrăcat în haine curate?

Urmând pilda celor dintâi creştini (Fapte 9. 37), spălăm trupurile răposaţilor, în semn de curăţire, cu apă curată, care aduce aminte de apa botezului, arătând prin aceasta că cei răposaţi au trăit creştineşte".

Apoi îmbrăcăm trupurile în haine noi şi curate, închipuind veşmântul cel nou al nestricaciunii, cu care ele, vor învia la ziua judecăţii (I Cor. 15, 42-44).

256. Pentru ce se aşază trupul răposatului în sicriu şi cu faţa spre răsărit?

Se aşază în sicriu, pentru a arăta că trupul se află sub acoperământul Celui Prea înalt şi se odihneşte sub umbra Celui Atotputernic (Ps. 90, 91).

Se aşază cu faţa spre răsărit, ca si la botez, pentru că dinspre Răsărit ne-a venit Hristos, Lumina cea adevărată, şi tot dinspre Răsărit va veni El la judecata viitoare (Matei 24, 27).

Trupul e acoperit cu o pânză albă, arătând că răposatul se află sub acoperământul lui Hristos.

257. De ce se pune icoană sau cruce pe pieptul celui repausat?

Pentru a arăta că, creştinul îşi dă duhul în Hristos, întru Care şi Căruia I se încredinţează la moarte, iar Crucea Lui este scut si armă împotriva îngerilor răi care caută să ia sufletele morţilor.

258. Ce slujbă se face la casa celui repausat?

Indată după moarte sau înainte de înmormântare, preotul Săvârşeşte la casa repausatului panihida sau panahida. Numele acestei ierurgii înseamnă „priveghere” sau „slujbă de toată noaptea'', deoarece panihida înlocuieşte privegherile, adică rugăciunile din timpul nopţii, care se făceau odinioară în biserici, în ajunul praznicelor mari, sau în case, la căpătâiul celor repausaţi.

Această slujbă e o prescurtare a slujbei înmormântării, fiind alcătuită din rugăciunile începătoare obişnuite, troparele de la începutul slujbei înmormântării, rugăciunea «Dumnezeul duhurilor si al tot trupul...» în care ne rugăm pentru iertarea şi odihna celor răposaţi, apoi «veşnica pomenire».

259. Când se face înmormântarea?

De obicei a treia zi după moarte, când se face pentru răposat si prima pomenire şi când, după credinţa noastră, sufletul celui repausat părăseşte pentru totdeauna pământul si locurile pe unde a trăit, pentru a se înălţa la cer". La nevoie, înmormântarea se face insă si mai degrabă sau mai târziu.

260. De ce trupul celui răposat este adus la biserică înainte de a fi înmormântat şi aici i se face slujba înmormântării?

Pentru că aici răposatul se află pentru cea din urmă oară în mijlocul parohiei sau al obştii creştine în care a trăit. El îşi ia acum rămas bun nu numai de la cei ramaşi în viaţă, ci si de la locaşul sfânt unde a luat parte la sfintele slujbe, unde a fost botezat, cununat si împărtăşit. Si, după cum în biserică a primit botezul şi îmbisericirea, adică începutul vieţii sale în Hrislos, se cuvine ca tot aici sa i se facă şi cea din urmă slujbă, aceea care binecuvântează sfârşitul vieţii sale pământeşti şi intrarea pe poarta veşniciei.

261. Slujba înmormântării este oare aceeaşi pentru toţi repausaţii?

Nu. Biserica a întocmit patru rânduieli deosebite ale slujbei înmormântării: una pentru credincioşii laici sau mireni în vârstă, a doua pentru pruncii şi copiii până la şapte ani, a treia pentru diaconi şi preoţi de mir şi a patra pentru călugări şi arhierei.

262. Care este partea cea mai importantă din slujba înmormântării credincioşilor?

Partea cea mai de seamă din slujba înmormântării credincioşilor este molitva de dezlegare («Dumnezeul duhurilor şi al tot trupul»), urmată de rugăciunile de iertare, rostite de preot. In acestea, preotul roagă pe Dumnezeu să dezlege sufletul celui răposat, de orice blestem sau afurisenie, să-i ierte tot păcatul sufletesc si trupesc, pentru ca sufletul lui să se odihnească împreună cu drepţii, iar trupul să se dea înapoi firii, desfacându-se în cele din care a fost alcătuit.

263. Ce înseamnă „sărutarea cea mai de pe urmă” pe care rudele, prietenii şi cunoscuţii o dau celui repausat?

Aceasta este pecetea dragostei si a unirii, ce leagă pe cei vii cu cei morţi si totodată semnul iertării şi al împăcării prin care ne luam rămas bun de la cel ce pleacă dintre noi. De aceea, în timpul acesta se cântă frumoasele si înduioşătoarele podobii: «Veniţi, fraţilor, să dăm mortului sărutarea cea mai de pe urmă...» şi celelalte, în care Biserica ne zugrăveşte din nou vremelnicia vieţii pământeşti, ne aminteşte că toti vom muri si ne îndeamnă să ne rugăm cu toţii pentru iertarea şi odihna celui răposat.

264. Ce înseamnă: «Veşnica pomenire», care se cântă repausatului la sfârşitul slujbei înmormântării, la aşezarea în mormânt şi la parastase?

Prin aceasta, ne rugăm lui Dumnezeu ca, pe- de o parte, El să-Si aducă pururea aminte de cel răposat, cum s-a rugat tâlharul pe cruce: „Pomeneste-mă, Doamne, intru împărăţia Ta!", iar, pe de alta, noi, cei vii, să păstrăm o neîntreruptă aducere aminte de dânsul, să nu-l lăsăm în uitare, ei să-l pomenim totdeauna, rugându-ne pentru dânsul.

265. Se face vreo abatere de la rănduiala obişnuită a slujbei înmormântării, în vreun timp al anului?

Da, şi anume în Săptămâna Luminată, adică între Duminica învierii si Duminica Tomii. lată ce ne învaţă despre aceasta cartea de slujbă: «Ştiut să fie că de va răposa vreunul din creştini de Sfintele Paşti sau in orice zi din Săptămâna Luminată până la Duminica Tomii, nu cântăm slujba inmormântării ştiute, pentru mărirea şi cinstirea sărbătorii învierii şi pentru că acestea sunt zile de bucurie şi de veselie, iară nu de jale şi de plângere. Si toţi câţi murim intru nădejdea învierii şi a vieţii celei veşnice, intru Hiistos înviem».

De aceea, pentru ca bucuria învierii să nu fie întunecată sau umbrită de jalea şi durerea pentru cei morţi, din zilele obişnuite, preotul slujeşte în asemenea cazuri îmbrăcat în veşminte luminate (albe), iar slujba înmormântării din aceste zile este alcătuită aproape numai din cântările învierii. Din slujba obişnuită a înmormântării se păstrează numai ectenia pentru morţi, condacul «Cu sfinţii odihneşte, Hristoase...» si rugăciunile de dezlegare şi iertare («Dumnezeul duhurilor...» şi celelalte).

266. De ce preotul, la coborârea sicriului în groapă, aruncă peste el prima lopată de ţărână, informă de cruce?

Intâi pentru a ne aduce aminte de cuvântul Domnului: „Că pământ eşti si in pământ te vei întoarce" (Fac. 3. 19).

In al doilea rând, pentru a mângâia pe cei rămaşi în viaţă că, chiar in pământ, trupul celui răposat rămâne tot sub puterea şi ocrotirea iui Dumnezeu, deoarece, precum zice Psalmistul: „Al Domnului este pământul si plinirea lui, lumea si toti cei ce locuiesc intr-insa" (Ps, 23.1). Sau, precum ne învaţă Sf. Apostol Pa vel: „Căci de trăim. Domnului trăim, si de murim. Domnului murim: deci, sau de trăim sau de murim, ai Domnului suntem" (Rom. 14, 8).

267. Pentru ce preotul varsă cenuşa din cădelniţă, untdelemn şi vin peste trupul răposatului?

Se varsă cenuşa, pentru a adeveri cuvântul Sfintei Scripturi că "pământ si cenuşă suntem" (Fac. 18. 27: Iov 30, 19; Eee.l. 12, 7). Apoi, această cenuşă, fiind binecuvântata si sfinţită cu semnul Crucii, prin tămâie, pune pe mort sub scutul lui Hristos până la înviere.

Untdelemnul este semnul si pecetea lui Hristos, ca şi untdelemnul de la Botez. «Atunci (la Botez), ungerea cu untdelemn chema pe candidatul la Botez la luptele cele sfinte; acum insă. untdelemnul cel vărsai inseamriă că cel adormit a luptat luptele cele sfinte şi s-a desăvârşit». Iar vinul, în unele părţi amestecat cu untdelemn, iar în altele, înlocuit cu Aghiasma, se toarnă cruciş peste trupul răposatului. Vinul este simbolul sângelui, adică al sevei de viată care curge prin mădularele trapului omenesc si îi însufleţeşte. Turnarea lui peste trupul mortului este deci preînchipuirea nemuririi sau a învierii pentru viata cea veşnică, pe care o nădăjduim.

268. Ce este şi ce inchipuie coliva, care se face la înmormântări şi parastase?

Coliva închipuie însuşi trapul mortului si este totodată un semn văzut al credinţei noastre în înviere şi nemurire, deoarece este făcută din boabe de grâu, pe care însuşi Domnul le-a înfăţişat ca purtând în ele icoana sau asemănarea învierii trupurilor: după cum bobul de grâu, ca să încolţească si să aducă roada, trebuie să se îngroape mai întâi in pământ si apoi să putrezească, tot asa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze apoi întru nestricaciune (Ioan 12. 24: I Cor, 15, 36 ş.u.).

De aceea, la binecuvântarea colivei de către preot, si anume, când se cântă «Veşnica pomenire», rudele şi prietenii mortului ridică tava (farfuria) cu colivă, legânându-o pe mâini, în semn de comuniune sau legătură cu răposatul. Acelaşi lucru Închipuie şi gustarea din colivă, după binecuvântarea ei.

Acelaşi rost îl are şi coliva simplă, neinsoţita de vin, adusă de cei vii în biserică, la ziua numelui lor, spre cinstea şi pomenirea praznicului sau sfinţilor sărbătoriţi în acea zi sau spre pomenirea morţilor care poartă numele acelor sfinţi. Ea se binecuvinteazâ de către preoţi fie seara, la sfârşitul vecerniei, fie (mai des) ziua, la sfârşitul Liturghiei, după rugăciunea Amvonului, printr-o rugăciune deosebită: «Doamne, Cela ce ai facut toate cu cuvântul Tău...».

Fragment preluat din cartea "Invatatura de credinta ortodoxa", Editura Doxologia

Cumpara cartea "Invatatura de credinta ortodoxa"

 

• Inmormantarea episcopilor sezand pe scaun
  Publicat in : Slujbe si randuieli
• Inmormantarea amana Nunta ?
  Publicat in : Viata liturgica
• Inmormantarea, forma de pastrare a identitatii noastre crestine
  Publicat in : Viata liturgica
• Inmormantarea Domnului
  Publicat in : Patimile lui Hristos
• Inmormantarea IPS Bartolomeu Anania, o transfuzie de lumina
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: