Regulile inscrise in Liturghier stabi­lesc ca diaconul si preotul, aflandu-se in altar dupa terminarea ruga­ciunilor pregatitoare pentru intrarea in oficiu, se imbraca cu vesmintele sfinte ce sunt randuite pentru treapta ierarhica a fiecaruia dintr-insii. Astfel, diaconul, tinand pe bratul drept stiharul, orarul si manecutele, cere mai intai binecuvantarea preotului, iar dupa ce a obtinut-o, se imbraca, incepand cu stiharul, sarutand semnul crucii de pe el si reci­tand din Liturghier textul corespunzator acestei lucrari.

Stiharul este un vesmant cu maneci, cazand drept pana la picioare, analog poderesului lui Aaron si al fiilor sai (les. 30, 27). El deriva, fara modi­ficari insemnate, din vechea tunica  greco-romana.

Din toate documentele, in care se gaseste mentionat, reiese ca in vechime stiharul se confectiona din panza sau tesatura alba de in. Mai tarziu s-a introdus si obiceiul stiharelor de culoare rosie, dar numai pentru cele care se purtau de arhiereu, ca un semn de distinctie. In timp s-a ajuns la obiceiul din uzul de astazi ca, pentru stihare, sa se intrebuinteze materiale de orice culoare.

Stiharul este un vesmant comun celor trei trepte ierarhice. Cel diaconesc, fiind un vesmant exterior, se face dintr-o stofa compacta si bogat ornamentata.

In ceea ce priveste semnificatia simbolica a stiharului, putem spune ca imbracarea lui semnifica sfintenia si curatia naturii umane asumata de Fiul lui Dumnezeu. Ea aminteste lumina de la Schimbarea la fata pe muntele Taborului, cand hainele Sale «s-au facut stralucitoare si albe precum e zapada» (Marcu 9, 3), precum si giulgiul cel curat cu care a fost infasurat Trupul ,Sau, cand a fost pus in mormant.

Orarul - Peste stihar, diaconul pune orarul. Acesta este o fasie lunga, care se asaza pe umarul stang si, dupa obiceiul luat de prin veacul al XVIII-lea, capatul din fata se petrece in diagonala peste piept si, trecandu-l pe sub bratul drept, este adus prin spate iarasi peste umarul stang, atarnand astfel acest capat in fata, iar celalalt pe spate. Fara aceste vesminte, diaconul nu poate lua parte la savarsi­rea nici unui serviciu religios.

In legatura cu originea lui, orarul este pus in analogie cu acea panza pe care seful sinagogii o agita de pe un loc mai ridicat, pentru a indica poporului sa raspunda «amin», dupa lecturi.

O alta explicare data originii lui - forma stilizata a vechiului orarium din costu­mul roman, o panza de in, in felul unui servet sau stergar, o batista, ce se intrebuinta de persoanele de un anumit rang pentru stergerea gurii si a sudorii de pe fata. Facea deci la origine serviciul de sudarium, a carui varianta era mappa. Orarul intrase in intre­buintarea ambelor sexe, fiind purtat in jurul gatului, ca o cravata de catre barbati, iar de femei, ca un fel de sal sau basma, ca protectie im­potriva frigului neasteptat si a arsitei soarelui. Sudarium si mappa se purtau insa pe bratul stang, capetele acestei panzaturi atarnand in jos.

Intrebuintarea lor era un uz ne­despartit de functia de orator si de cea de cantaret, intrucat acestia se serveau de ele si in special de orar pentru a se sterge de sudoare si a-si menaja vocea. Utilitatea lor se gasea deci la locul ei si in cultul crestin, in legatura cu chemarea de slujitori si predicatori a membrilor clerului. In viata civila, ele erau acordate ca semn de distinctie unora dintre functionarii imperiali, ajungand cu vremea piese ale costumului de ceremonii si insigna a costumului consulilor, servind ca mijloc pentru a da unele semnale ori dispozitii. Se crede ca si Biserica, urmand acest exemplu, a introdus orarul intre vesmintele liturgice, pentru a diferentia gradele ierarhice in serviciul divin.

S-a presupus de asemenea ca romanii, cand participau la ospete ca invitati, isi aduceau fiecare cu sine mappa, spre a le servi pentru sters. Imitand aceasta practica din viata casnica, primii crestini ar fi luat obiceiul sa faca la fel cand veneau la masa euharistica. De aici s-ar fi ajuns in cele din urma la instituirea orarului pentru diaconi, spre a sterge gura credinciosilor dupa Sfanta impartasire.

In intrebuintarea cultului, orarul a intrat insa cu mult mai inainte in Biserica Rasariteana decat in cea din Apus. La Roma, a fost consa­crat ca atare abia prin veacul al IX-lea , al X-lea, dupa ce fusese acceptat in veacurile precedente de Bisericile din Galia si Spania, sub influenta Orientului. In Rasarit, s-ar putea spune ca orarul era un vesmant diaconesc deja inainte de jumatatea veacului al IV-lea, deoa­rece in a doua jumatate a acestui veac, Sinodul de la Laodiceea, prin canoanele 22 si 23, interzice obiceiul luat de ipodiaconi, de citeti si de psalti de a purta orarul diaconesc pe umar. Astazi, orarul este folosit si de membrii clerului inferior, dar nu pe umar, ci incins peste ambele capete incrucisate in fata, in felul in care il asaza diaconii insisi inainte de momentul impartasirii (in timpul Rugaciunii Domnesti).

Incingerea  si incrucisarea orarului in timpul Rugaciunii Domnesti, in vederea apro­pierii de Sfintele Taine, pentru impartasire, sunt privite ca un simbol prin care diaconul «aminteste umilinta aratata de Mantuitorul, cand a spalat si a sters picioarele ucenicilor Sai». In acest caz, orarul ar simboliza stergarul cu care Mantuitorul era incins la Cina cea de Taina, cand a spalat si a sters picioarele ucenicilor (Ioan 13, 5).

Manecutele sau rucavitele

Invesmantarea diaconului pentru slujba Liturghiei se incheie cu punerea manecutelor, dupa ce le saruta peste semnul crucii de pe ele, intai pe cea din dreapta si apoi pe cea din stanga. Manecutele sunt proprii atat preotului cat si arhiereului, cu deosebirea ca acestia le pun peste ca­patul manecilor stiharului, strangandu-le cu ele, spre a nu fi stingheriti in lucrarile sfinte, iar nu ca diaconii, peste mansetele reverendei si deci pe sub manecile stiharului. La celelalte servicii divine, manecutele nu sunt obligatorii pentru imbracamintea diaconului.

Desi Liturghierul prevede si pentru diaconi recitarea rugaciunilor respective la punerea fiecarei manecute, totusi mentionarea manecutelor este omisa din formula prin care diaconul cere la inceput binecuvanta­rea preotului pentru imbracare («Binecuvinteaza, stapane, stiharul dim­preuna cu orarul»). Explicatia trebuie cautata, desigur, in faptul ca dreptul de a purta manecute fiind acordat diaconilor mai tarziu. Este de observat totusi ca originea acestui obiect al costumului liturgic este mai obscura decat a celorlalte vesminte sacerdotale. Caci, fara indoiala, nu se poate admite ca manecutele ar deriva din acel ster­gar purtat pe mana, numit mappa, cum presupun unii autori apuseni si chiar rasariteni, precum nici din manusile pe care le purtau imparatii cand intrau in altar pentru a primi Sfanta Euharistie. Cert este ca manecutele au constituit la inceput unul din articolele exclusiv ale costumului imparatilor bizantini. Acestia au acordat si patriarhilor, ca o distinctie, dreptul de a le purta, favoare care s-a extins mai in urma si la episcopi. Membrii inaltei ierarhii le-au trecut mai tarziu si demnitarilor bisericesti, iar cu timpul mane­cutele au ajuns comune preotilor, precum si arhidiaconilor. Pana in veacul al XV-lea, diaconii inca nu ajunsesera sa se foloseasca de rucavite, caci Simion, arhiepiscopul Tesalonicului, nu le mentioneaza in scrierile sale decat intre vesmintele arhiereului si preo­tului . El se exprima categoric chiar : «Diaconul are stihar si orar». Ulterior, poate prin veacul al XVII-lea, ele s-au generalizat la toti diaconii.

Asa precum rezulta din spiritul textelor ce se recita la punerea lor (les. 15, 6 si Ps. 118, 73), manecutele simbolizeaza in general puterea intaritoare data de Dumnezeu liturghisitorilor de a savarsi toate cele ale serviciului divin.

• Vesmintele liturgice
  Publicat in : Vesminte
• Vesmintele liturgice
  Publicat in : Liturgica

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: