Vesmintele liturgice

Vesmintele liturgice Mareste imaginea.

Conferinţele mele pe această temă au fost pregătite cu gândul la tinerii anticlericali sau la cei care căutau informaţii după ce s-au ciocnit de critici la adresa Bisericii.

Introducere: aspectele exterioare ale cultului

Ceea ce Biserica „procesează” şi asimilează şi sensul pe care Tradiţia ei îl atribuie aspectelor exterioare ale cultului sunt mai importante decât sursa din care poate fi împrumutat un obicei creştin. Unele practici, precum folosirea tămâiei, au fost moştenite de la forme mai vechi de cult. Alte aspecte ale ritualului au început din raţiuni practice, ca, de exemplu, aducerea darurilor la altar. In serviciile liturgice şi în comentariile sfinţilor găsim în spatele unor tradiţii exterioare o profundă intenţie creştină care este singurul motiv pentru folosirea lor în continuare.

Tot ce e proiectat, inventat sau compus de oameni reflectă spiritul din spatele arhitecturii, picturii, convenţiei sociale, a vorbirii etc. Orice întâlnim are un efect asupra spiritului nostru. Lumea noastră de zi cu zi e o lume căzută. Din această cauză, pentru a ne ajuta să luăm parte la atmosfera sfântă a venirii lui Dumnezeu la noi, am proiectat şi decorat într-un mod special unele clădiri în care prezenţa lui Dumnezeu devine vie pentru noi. Avem un limbaj nobil pentru serviciile liturgice. In biserică ne sunt solicitate toate capacităţile noastre - minte, sentimente, simţuri trupeşti. Dacă străzile ar fi sfinte, n-ar mai fi nevoie de toate acestea pentru a ne spori experienţa lui Dumnezeu. Biserica a găsit anumite căi pentru a ne ajuta să „ne curăţim simţurile ca să-L vedem pe Hristos strălucind”, aşa încât să putem asimila harul divin cu toată fiinţa noastră şi să fim ridicaţi din blestemul vieţii căzute la o experienţă a cerului pe care să o putem apoi aduce în lumea noastră de zi cu zi pentru a o transforma. Simbolurile liturgice sunt mai mult decât evocări mentale ale unui eveniment sau ale unei persoane. Sunt mijloace sfmţitoare de a face acel eveniment sau persoană prezente pentru noi aici sau acum. Crucea, de exemplu, nu este o decoraţie pioasă, ci o putere dumnezeiască biruitoare asupra răului.

Gesturile şi expresiile liturgice pe care îndrumările tipiconale le leagă de acestea sunt de trei feluri: a) acolo unde şi cuvântul şi gestul îndeplinesc o funcţie împreună, ca, de exemplu, binecuvântarea preotului; b) acolo unde gestul e adăugat pentru a întări cuvântul, ca, de exemplu, partea diaconului la epicleză; şi c) acolo unde cuvântul este adăugat pentru a însoţi gestul. Face parte din această categorie învestirea cu rugăciuni speciale şi cu versete din Scriptură. In toate cele trei cazuri, scopul practic şi îmbogăţirea spirituală sunt inseparabile. De exemplu, acoperământul serveşte unui scop practic de protejare a potirului şi a discului; îndrumările tipiconale adaugă uneori „ca nu cumva vreo gâză să se aşeze acolo”. Mai are însă şi un scop sacramental, care ni se revelează în rugăciunile spuse atunci când acoperământul este pus peste daruri şi de gestul făcut cu el de preot în timpul Crezului, prin care imită zborul Sfântului Duh peste creaţie. Acoperământul e cusut cu rugăciune şi folosit cu rugăciune; culorile sale sunt alese având în minte prilejul liturgic al folosirii lui. Toate acestea înseamnă că este folosit cu un puternic efect spiritual, care poate fi simţit de cei care se roagă cu smerenie.

E adevărat că Liturghia poate fi reală şi în absenţa podoabelor exterioare pe care le avem noi acum. într-un lagăr sovietic, o Liturghie s-a săvârşit pe pieptul unui mărturisitor al credinţei în loc de altar care să conţină relicvele unui martir. Nu exista potir de argint; nu existau veşminte de brocart. Dar când avem posibilitatea de a urma practicile pe care Tradiţia noastră ni le dă, al căror uz e consacrat de sfinţi, trebuie să ne folosim de ele cu simplitate şi sinceritate, fără pompă şi lux lumesc, pentru a arăta slava lui Dumnezeu. Ele nu sunt în ele însele criterii de „validitate”, dar a le respinge atunci când sunt disponibile înseamnă a respinge o atitudine creştină fundamentală. De exemplu, te poţi ruga şi fără icoane, dar dacă eşti un iconoclast nu vei crede cu adevărat în întruparea lui Dumnezeu, şi acest lucru este un obstacol pentru rugăciune.

Trebuie să învăţăm sensul aspectelor exterioare ale Tradiţiei Bisericii noastre pentru a sluji Domnului cu înţelegere. Dacă „facem lucrurile doar pentru că aşa se fac”, înseamnă că ţinem „litera”, şi nu spiritul tradiţiilor. Drept urmare, semnificaţia lor va fi uitată sau distorsionată. Ceea ce va duce la o revoltă anticlericală cum vedem în protestantism. Mai bine să învăţăm Tradiţia noastră inspirată şi să trăim după ea.

E adevărat că unii clerici, din trecut sau din prezent, au căutat prin poziţia lor specială în cadrul Bisericii slavă lumească sau chiar putere. Oricât de rar ar fi acest caz, e un mare păcat. Dar pe apostoli nu-i judecăm după Iuda. Aşa cum e rău să-ţi dispreţuieşti tatăl pentru că există unii taţi care abuzează de copii sau îi neglijează, la fel de greşit este şi să citezi cazuri de abuz ale autorităţii clericale pentru a justifica dispreţul pentru sistemul ierarhic al Bisericii sau să-ţi baţi joc de veşmintele pe care le poartă preoţii ş.a.m.d. Propaganda sovietică s-a hrănit dintr-o astfel de atitudine. Să învăţăm că veşmintele nu sunt un simbol al slavei sau puterii pământeşti, şi atunci vom spune cu Psalmistul: „Iubit-am, Doamne, bunăcuviinţa casei Tale şi locul locaşului măririi Tale” [Psalmii 25, 8 LXX],

Veşmintele preoţeşti

Veşmintele Bisericii noastre pot avea unele legături cu vestimentaţia curţii bizantine; dar hainele speciale ale clerului nu pot fi în întregime atribuite influenţei imperiale sau ridicării episcopilor la un statut imperial, a) Una dintre dovezile faptului că e mai mult decât asta este îmbrăcămintea specială pentru preoţi dinaintea Imperiului bizantin creştin. O pictură de catacombă din secolul II, de exemplu, arată un cleric cu o fâşie de pânză asemănătoare orarului de acum. b) Preoţimea iudaică avea haine speciale, descrise în detaliu în Vechiul Testament; iar cultul creştin îşi are în parte originea în cultul iudaic, c) Veşmintele liturgice au la fel de multe în comun cu vestimentaţia obişnuită a epocii originii lor cum au şi cu vestimentaţia imperială, d) Aşa cum subliniază Sfântul Simeon al Tesalonicului, Hristos însuşi a dat indicaţii explicite apostolilor cu privire la îmbrăcăminte [cf. Matei 10, 10], de la El provine principiul potrivit căruia valorile spirituale au raport cu veşmintele slujitorilor Lui.

La slujba de hirotonire, candidatul e îmbrăcat în veşmintele sale de către episcop; el nu se poate îmbrăca de unul singur şi, strict vorbind, nu poate nici măcar să-şi „ajute” îmbrăcarea prin mişcările sale, aşa cum te mişti atunci când cineva îţi ţine haina ca s-o îmbraci. Un candidat nu se împinge pe sine însuşi într-o poziţie de putere; el e chemat la o slujire de Biserică şi condus la altar de alţi slujitori.

Frumuseţea veşmintelor şi culorile diferite pentru anumite perioade (de exemplu, întunecate pentru perioadele de penitenţă, albe pentru slujbele de înviere) pot trezi inimile comunităţii la fel ca şi inimile purtătorilor lor. Vedem atunci în cler o oglindire a slujirii îngerilor la altarul ceresc, precum şi o oglindire a slujirii lui Hristos.

In altarul în care se află, preoţii se simt ca Moise păşind pe un pământ sfânt [cf. Ieşirea 3, 5]. Un detaliu reflectă această conştiinţă: mulţi preoţi păstrează o singură pereche de încălţăminte pe care o poartă doar când slujesc Liturghia.

Fiecare haină sau lipsa ei e un mesaj despre purtător. Nu e specific veşmintelor liturgice să aibă un sens sau să transmită o atmosferă. Aşa că atunci când în tradiţia Bisericii găsim o vestimentaţie specială pentru cler şi chiar veşminte speciale pentru fiecare treaptă a preoţiei, să încercăm să vedem ce anume ne spun ele şi ne aduc sacramental din slujirea diaconului, a preotului şi a episcopului.

Explicarea veşmintelor particulare

1) Descrierea veşmintelor purtate de fiecare treaptă a preoţiei şi comentarii selectate din scrierile sfinţilor

a) Diaconul

Ca toţi clericii, acesta poartă un fel de cordon; cel al diaconului e o fâşie îngustă de pânză numită orar. Aceasta poate fi folosită pentru a aduna haina lungă cu mâneci lungi numită stihar, mai ales când se apropie de Sfintele Daruri, dar ea îi aminteşte atât lui, cât şi nouă de Luca 12, 35-36; mijlocul său e încins, gata pentru slujirea duhovnicească. Cordonul său are pe el cruci cusute: diaconul trebuie să-şi ia crucea, iar scopul slujirii sale e acela de a transmite binecuvântările aduse de crucea lui Hristos. Există momente în slujbă când acest cordon e legat peste trup sub formă de cruce. Sunt şapte cruci pe el pentru a ne aduce aminte de cele şapte daruri ale Duhului Sfânt. Uneori comentatorii vorbesc despre acest cordon amintind aripile îngerilor, pentru că diaconul trebuie să slujească asemenea unui înger al Domnului. Uneori pe orar este imprimată cântarea întreită a îngerilor: „Sfânt, Sfânt, sfânt Domnul Dumnezeu Savaot”. Cordonul este purtat pe umărul stâng şi cade în două părţi în spatele şi în faţa trupului său, închipuind cele două Testamente, Nou şi Vechi. (Acesta e un exemplu de simbolism mai puţin direct, mai dependent de reflecţia minţii.) Ca toate treptele preoţeşti, diaconul poartă şi mânecuţe. Pe lângă scopul practic de a ţine strânsă mâneca largă a stiharului - îndeosebi în apropierea Sfintelor Daruri -, acestea îl închipuie pe Hristos care a fost dus legat şi încătuşat la Caiafa.

b) Preotul

Afară de ceea ce are în comun cu diaconul, preotul poartă uneori un stihar lung şi alb. Acest veşmânt este unul din cele mai timptirii despre care avem mărturii ample, care coboară până dincolo de epoca lui Constantin cel Mare (+ 337). Viaţa preotului trebuie să fie curată ca şi slujirea sa, pentru a putea oglindi lumina lui Hristos. In cazul episcopului, dar prin extensie şi al preotului, despre acest veşmânt se spune că închipuie râurile de înţelepciune care curg din predica sa, care este o parte importantă a slujirii sale. Felonul, veşmântul colorat în formă de mantie, îşi are rădăcinile într-o mantie civilă comună, şi ea îl acoperă pe preot aşa cum îl adumbreşte Duhul Sfânt şi cum ocrotirea lui Dumnezeu îi binecuvântează lucrarea. Ca şi în cazul sakkos-ului episcopal, există câteva referinţe la faptul că felonul imită haina dată în batjocură lui Hristos de soldaţi la Patima Sa. Acest lucru poate fi mai uşor de observat când are culoarea roşie întunecată sau purpurie.

Orarul preoţesc se numeşte epitrahil (care în greceşte înseamnă literal „pe gât”) pentru că este trecut peste umeri şi atârnă în faţă peste gât. Acesta trebuie făcut din două jumătăţi unite în faţă; nu dintr-o singură piesă asemenea unui şorţ. Este mantaua păstorului. E „jugul” lui Hristos pe care preotul trebuie să-l poarte. E un însemn de autoritate asemeni eşarfei unui magistrat. Cele două părţi sunt asociate celor două Testamente, sau celor două naturi ale lui Hristos, unite în Persoana Sa. Şi pe el sunt tot şapte cruci. La marginea lui de jos sunt şi ciucuri care simbolizează mulţimea popoului lui Dumnezeu pe care trebuie să-l păzească, să-l pască, aşa cum i s-a spus şi Sfântului Petru să pască oile lui Hristos. Ca semn de cinstire, unii preoţi poartă şi epigonat, o piesă care atârnă „peste genunchi” şi evocă haina cu care s-a încins Hristos şi pe care a folosit-o când a spălat picioarele ucenicilor. (Uneori, se spune că brâul imită acest prosop.) Epigonatul este în formă de romb şi atârnă peste picior în locul săbiei, iar rugăciunea folosită la îm- brăcarea sa aminteşte tocmai acest lucru.

c) Episcopul

Unul din cele mai bune feluri de a vedea cum este privat episcopul de Biserică e acela de a participa la o hirotonire episcopală sau la îmbrăcarea sa la începutul unei Liturghii arhiereşti. Aceste slujbe pot fi citite şi în cărţi. Am menţionat unele veşminte pe care episcopul le are în comun cu celelalte trepte preoţeşti. Omoforul său, eşarfa pe care o poartă peste umeri, evocă îndatoririle sale pastorale; asemenea păstorului, el trebuie să găsească oaia pierdută şi să o aducă pe umeri înapoi în ţarc. El are şi un toiag sau cârjă păstorească. Dându-i la sfinţirea sa această cârjă, ierarhul îi spune; „Primeşte cârja, cu care trebuie să păstoreşti turma lui Hristos care ţi-a fost încredinţată. Fii toiag şi sprijin celor care te ascultă. Iar pe cei neascultători şi îndărătnicindu-i spre îndreptare, blândeţe şi ascultare...”. Acest toiag are şi o a doua semnificaţie simbolică, pentru că închipuieşte trestia pusă în mâna lui Hristos ca o batjocură blasfematoare la adresa calităţii sale de împărat. Episcopul poate purta un veşmânt exterior lung, numit mantie - pentru comentatori, aceasta evocă iarăşi râurile învăţăturii. Uneori despre panglicile cusute pe mantie se spune că simbolizează învăţătura care curge de pe buzele episcopului.

Mantia este la bază un veşmânt monahal; toţi episcopii sunt monahi aşa încât cei care ajung să aibă autoritate au trăit mai întâi în ascultare. Dar mantia episcopului este colorată şi are la colţuri pătrate cusute pe ea care să-i reamintească de tablele de piatră pe care Dumnezeu a înscris Legea, precum şi Evangheliile pe care trebuie să se întemeieze învăţătura unui episcop. Mitra este elementul cel mai recent al vestimentaţiei sale. Ca şi în slujba căsătoriei, cununa semnifică atât demnitatea împărătească a lui Hristos şi, prin extensie, a creştinilor, care se împărtăşesc şi ei de preoţia „împărătească”, precum şi cununa muceniciei în slujba lui Hristos. Episcopul îl reprezintă pe Hristos împăratul. El poartă şi un sakkos, un veşmânt colorat cu mâneci largi, care-i ajunge până aproape de genunchi şi care are mânecile şi laturile prinse cu nasturi. înainte de a-l îmbrăca, veşmântul are o formă explicit cruciformă; episcopul poartă pe el o cruce.

Faptul că e cusută dintr-o singură piesă evocă haina fără cusături a lui Hristos şi simbolizează unitatea Bisericii. îmbrăcată, ea se asemănă cu roba unui învăţător.

Episcopul poartă un sfeşnic cu două lumânări şi altul cu trei lumânări pe care le foloseşte pentru a binecuvânta cu ele mulţimea. Ele aduc lumină şi, în acelaşi timp, evocă cele două naturi ale lui Hristos şi, respectiv, cele Trei Persoane ale Dumnezeirii.

Maica Magdalena

Cum sa comunicam copiilor credinta ortodoxa, Editura Deisis

Cumpara cartea "Cum sa comunicam copiilor credinta ortodoxa"

 

Pe aceeaşi temă

15 Noiembrie 2017

Vizualizari: 488

Voteaza:

Vesmintele liturgice 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE