Intr-o lume marcata de individualism agresiv si relativism moral, isi face loc si problema incinerarii, vazuta de Ortodoxie ca fiind un act de brutalitate fata de trupul uman. Caci, din ce in ce mai multi oameni, din nestiinta sau din avaritie, vor ca trupurile lor sa fie arse dupa moarte, nesocotind invatatura Bisericii. Si, mai cu seama, mass - media romaneasca, dand dovada de neprofesionalism si de necredinta, prezinta intr-o lumina favorabila incinerarea, ca dorinta care trebuie neaparat respectata dupa moarte, mai ales daca aceasta dorinta a fost exprimata de o persoana publica.
Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in sedinta sa de lucru din 5 iulie 2012, mentinand in vigoare hotararea din 15 iunie 1928, reconfirmata la 20 februarie 1933, a luat mai multe hotarari fata de practica necrestina a incinerarii mortilor, interzicand-o cu strictete si subliniind ca Biserica a practicat, de la inceput si pana astazi, inhumarea (inmormantarea), care corespunde intru totul invataturii crestine despre trup si despre datoriile fata de el, trup care trebuie sa se intoarca in pamantul din care a fost luat.
Vedem ca in Vechiul Testament incinerarea are conotatii negative. Arderea era una din cele patru pedepse cu moartea impuse de legea biblica pentru insotiri nelegiuite (ca incestul -Leviticul XX, 14) sau pentru desfranare (Leviticul XXI, 9). Cu moartea prin foc au fost pedepsiti Nadab si Abiud, fiii lui Aaron, care au adus jertfe necuvenite, sau evreii care au cartit in pustie (cf. Numerii XI, 1). Arderea cu totul a unei persoane, savarsita din initiativa omeneasca, este socotita un mare pacat, vrednic de pedeapsa dumnezeiasca (ci Amos II, 1-2).
In multe cazuri, incinerarea corespunde ideii ca dupa moarte trupul nu mai inseamna nimic, nu mai are nicio importanta si nicio valoare, idee cu totul straina de conceptia crestina despre trup. Apoi, incinerarea este legata si de vointa de distrugere totala a trupului, fie propriu, fie al altora, sub care se ascunde, mai mult sau mai putin constient, o negare a unei apartenente la specia umana.
Pe deasupra, incinerarea, ca act savarsit cu voia omului, este un proces accelerat, brutal, care, chiar daca nu produce suferinta sufletului, care s-a despartit de trup, este un act de brutalitate fata de trup, parte integranta a persoanei umane.
In conceptia crestina, omul nu are dreptul sa dispuna de trupul sau ca si cum acesta ar fi doar un accesoriu. Crestinul, devenit prin Taina Sfantului Botez "madular al lui Hristos" (1 Corinteni VI, 15) si "templu al Duhului Sfant" (1 Corinteni VI, 19), nu poate face ceea ce vrea cu trupul sau nici in timpul vietii, nici dupa moarte, pentru ca si-a pus intreaga fiinta in mainile lui Dumnezeu si nu-si mai apartine: "Toate sunt ale voastre, iar voi sunteti ai lui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu" (1 Corinteni III, 22-23).
Din aceste motive, inhumarea sau inmormantarea a fost pretuita de crestinism de la bun inceput, respectandu-se cuvantul dumnezeiesc: "Pamant esti si in pamant te vei intoarce" (Facerea III, 9).
Inhumarea este o marturie a stricaciunii trupului, dar si a invierii sale. Caci, trupul, pus in pamant, este asemenea unei seminte: dupa ce putrezeste, renaste la o alta viata prin inviere, elocvente fiind, in acest sens, cuvintele Sfantului Evanghelist Ioan: "Bobul de grau, cand cade in pamant, de nu va muri, ramane singur; iar daca va muri, multa roada aduce" (Ioan 12, 24).
Apoi, Traditia crestina acorda o valoare arhetipala felului in care trupul lui Hristos, dupa moarte, a fost pus cu toata cinstea intr-un mormant, in asteptarea invierii Sale. Si, cum s-a facut cu Hristos, asa se cuvine sa faca si crestinii. Pe langa acest motiv si in stransa legatura cu acesta, un alt motiv important pentru care crestinii aleg sa-si inmormanteze mortii, iar nu sa-i arda, este credinta si nadejdea lor in inviere. Iar invierea este inteleasa ca inviere cu trupul, cu acest trup pe care omul l-a avut in vremea vietii sale pamantesti, insa intr-un mod transfigurat.
In concluzie, opozitia Bisericii Ortodoxe fata de incinerare nu se intemeiaza nicidecum pe credinta ca trupul care nu a fost inmormantat, ci incinerat, n-ar mai avea parte de inviere, ci pe credinta ca omul al carui trup a fost cu totul nimicit, cu vrerea sa exprimata anterior mortii sale, prin foc sau in vreun alt fel, nu s-ar mai putea mantui.
Singura piedica de netrecut in calea mantuirii este vointa omului de a fi incinerat in semn de tagaduire a credintei crestine in inviere sau in semn de dispret fata de trup si de Cel care l-a creat (A se vedea: Jean-Claude LARCHET, Sfarsit crestinesc vietii noastre, faradurere, neinfruntat, in pace..., traducere din limba franceza de Marinele Bojin, Editura BASILICA a Patriarhiei Romane, Bucuresti, 2012, pp. 301-342).
Pr. drd. Andrei Gabriel Ghiaur
Baraganul Ortodox, Anul XI, Nr. 122
-
Arderea mortilor
Publicat in : Morala -
De la mormantul lui Hristos la mormantul nostru
Publicat in : Religie -
Viata de apoi in Grecia antica
Publicat in : Grecia antica -
Viata de apoi
Publicat in : Hititii
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.