Conform învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos, cea dintâi grijă a omului în această viaţă trebuie să fie mântuirea sufletului şi dobândirea fericirii cereşti: Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? (Marcu VIII, 36).
Singura piedică în calea urcuşului duhovnicesc şi al mântuirii este păcatul iar acesta pornește din inima omului, adică din gândurile, sugestiile și impulsurile care se înfiripă în mintea lui.
Pentru a reda noţiunea de păcat, Sfânta Scriptură foloseşte în scrierile ei o mare varietate de termeni. În limba română, cuvântul păcat are mai multe sensuri, dintre ele predominând însă sensul moral-religios. Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, păcatul este o încălcare a unei legi sau a unei porunci bisericeşti; fărădelege, greşeală, vină, iar conform învăţăturii Bisericii Răsăritene, păcatul este o călcare cu ştiinţă şi cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă a voii sau poruncilor lui Dumnezeu, fiind şi o boală care atrage după sine moartea sufletului. Păcatul este de fapt o călcare a voinţei lui Dumnezeu, a legilor eterne date de El în conştiinţa noastră şi în Revelaţie.
Păcatul este o otravă care nimiceşte sănătatea trupului şi a sufletului şi constă în nesocotirea legilor morale puse de Dumnezeu în om. Această nesocotire a legilor morale aduce dezordine în ființa celui ce făptuiește păcatul, îi destramă sănătatea morală şi îi pricinuiește mari tulburări. Din cauza păcatului, viaţa omului urmează un alt drum decât cel orânduit de Creator. Prin păcat omul își pierde demnitatea şi își denigrează propria sa valoare, căci valoarea persoanei umane depăşeşte toate valorile lumii.
Întreaga istorie a Bisericii creștine înregistrează o continuă meditație creștină asupra păcatului și a pornirilor care îl conduc pe om spre o atitudine păcătoasă. Atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, păcatul a fost conceput ca fiind ceva negativ, adică opus voinţei şi orânduielii divine. Astfel, în Vechiul Testament el este conceput ca neascultare (Fac. II,16; III,11), ce este pedepsită în chip diferit (Fac. IV,9-16; VI,5-7); ca act de idolatrie, de răzvrătire; ofensă adusă lui Dumnezeu şi aproapelui. În Noul Testament este socotit ca fiind un act îngrozitor, o încălcare a legii (Lc. XV,18); dezordine a voinței omeneşti, care ajunge să se proslăvească pe sine în locul lui Dumnezeu (In. XII,43); robie de care ne putem elibera prin har (Rom. VI,18), călcare a legii, nedreptate, lucrare a diavolului (In. III,4). Cea mai clară definiţie a păcatului o găsim în Epistola I-a a Sfântului Evanghelist Ioan, unde păcatul înseamnă fărădelege, călcarea legii. Oricine care făptuieşte păcatul, săvârşeşte călcarea legii (Ioan III, 4).
După învăţătura Bisericii noastre, păcatul şi-a luat începutul odată cu căderea strămoșilor din rai. Diac. drd. Liviu Petcu arată cum toate scrierile Sfinților Părinţi și a scriitorilor bisericeşti cuprind învăţături adresate atât în vederea progresului în cunoaşterea lui Dumnezeu, cât şi în vederea urcuşului moral, deoarece înaintarea în cunoaşterea lui Dumnezeu presupune înaintarea în viaţa duhovnicească. Sfinții Părinţi ne descoperă tainele acestui război nevăzut şi îndelungat, vorbindu-ne din experienţa luptei lor cu păcatele, dezvăluindu-ne cauzele acestora, felurile şi manifestarea lor, gravitatea, urmările nefaste şi remediile, deoarece pentru ei era binecunoscut faptul că, în urcuşul spre desăvârşire, omul întâmpină nenumărate piedici şi de aceea îi este necesară o anumită pregătire şi anume cunoaşterea pe cât posibil a tuturor greutăţilor, încercărilor, ademenirilor şi ispitelor, într-un cuvânt, a ceea ce îl împiedică de la câștigarea vieţii veşnice.
Pr. Prof. Dr. Ioan-Cristinel Teșu spune că : Păcatul este de fapt un „perete despărțitor” între noi şi Dumnezeu iar efectele sale se răsfrâng adânc şi la nivelul relaţiei cu semenii şi cu însăşi firea noastră. Păcatul distruge comuniunea cu Dumnezeu şi alterează, până la distrugere, buna noastră relaţie cu semenii şi cu noi înşine. Păcatul instalează haosul şi dezordinea, răutatea şi anarhia socială şi interioară.
Din scrierile sfinţilor filocalici aflăm că tot ceea ce se săvârşeşte împotriva dreptei raţiuni este păcat. Origen vorbește, pentru prima dată, despre existenţa celor opt gânduri de răutăţi care izvorăsc din inimă și îl duc pe om la păcat. Evagrie Ponticul preia această idee și alcătuiește lista celor opt duhuri ale răutăţii, acordând o atenţie deosebită ordinii și clasificării acestora. El vorbește despre existenţa a trei puteri ale sufletului: raţională, irascibilă și concupiscentă (poftitoare), care au rolul de a-l apropia pe om de Dumnezeu, creatorul său. În lucrarea lui G. Bunge, Mânia și terapia ei după avva Evagrie Ponticul, aflăm că: Sufletul rațional lucrează potrivit firii atunci când partea sa poftitoare dorește virtutea, partea irascibilă luptă pentru dobândirea ei, iar partea raţională se avântă spre contemplarea făpturilor. Partea raţională a sufletului este specifică numai persoanelor umane, pe când partea iraţională, adică irascibilitatea și concupiscenţa, este o caracteristică pe care omul o are în comun cu celelalte vieţuitoare.
Teologul Panagiotis Nellas, în lucrarea Omul - animal îndumnezeit, spune că : Demonii, fiinţe spirituale, au puterea de a induce, în mintea omului, impulsuri și senzaţii care - dacă acesta le acceptă - denaturează adevărata cunoaștere. Acţionând cu precădere asupra părţii iraţionale a sufletului, îl fac pe om să cadă din raţionalitate în instinctivitate, însușire pe care o împrumută de la animalele sălbatice, îndată după cădere. Omul înlocuiește astfel „haina de lumină“ a harului dumnezeiesc cu „hainele de piele“, simbol al instinctivităţii animalice. Înşişi demonii sunt percepuţi, prin prisma acestui fapt, asemenea unor animale, a căror mânie nestăpânită tulbură armonia fiinţei umane, înlănţuind puterea raţională a sufletului. Gândurile pe care aceştia încearcă să ni le insufle sunt lăcomia, preacurvia, avariţia, tristeţea, mânia, acedia (lenea, plictisul), slava deşartă şi trufia.
Sfântul Antonie cel Mare spune că nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. „Răul nicidecum nu e pricinuit de Dumnezeu, ci prin alegerea cea de bună voie s-au făcut dracii răi, ca şi cei mai mulţi dintre oameni... Nu cele ce se fac sunt păcate, ci cele rele, după alegerea cu voie... Şi așa fiecare din mădularele noastre păcătuieşte când din sloboda alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva lui Dumnezeu...Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulţumind, fără cuviinţă şi fără înfrânare. Căci suntem datori să ţinem trupul în viaţă, însă fără nici un gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie şi cu poftă. E păcat a nu asculta liniştit, ci cu mânie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulţumire şi rugăciune, dar e păcat la vorbirea de rău. E păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri şi răpiri. Şi aşa fiecare din mădularele noastre păcătuieşte când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu”.
În volumul 1 al Filocaliei, Marcu Ascetul definește păcatul ca fiind un întuneric şi o ceaţă a sufletului ce se lasă din gânduri, din cuvinte şi din fapte rele. În acelaşi duh filocalic, Sfântul Maxim Mărturisitorul defineşte păcatul ca fiind întrebuinţarea greşită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor.
Vorbind despre păcat, Cuviosul Nichita Stithatul (Filocalia vol. VI) marchează deosebirea dintre patimă şi păcatul cu fapta. Astfel, patima e ceea ce se mişcă în suflet, iar fapta păcătoasă ceea ce se vede în trup. De pildă, iubirea de plăceri, iubirea de argint, iubirea de slavă sunt patimi cumplite ale sufletului. Iar curvia, lăcomia de avere şi nedreptatea sunt fapte păcătoase ale trupului. Pofta, mânia şi mândria sunt patimi ale sufletului sau puterile lui în mişcarea împotriva firii. Iar preacurvia, uciderea, furtul, beţia şi orice altceva care se face prin trup sunt fapte păcătoase şi cumplite ale trupului.
Alţi autori patristici şi scriitori bisericeşti definesc păcatul ca fiind o faptă, o dorinţă contrară legii veşnice; o părăsire a lucrării lui Dumnezeu, o preferinţă a omului pentru plăcerea lui; un demon al voinţei, odraslă care creşte din noi, rău săvârşit prin libera voinţă a omului, odrasla poftei (Sfântul Chiril al Ierusalimului); traiul în desfătări şi în desfrâu; moarte veșnică (Clement Alexandrinul). După părerea lui Tertulian, trebuie socotit păcat tot ceea ce Dumnezeu oprește.
Angela Agachi
Psih. Angelica Agachi
-
Patimile - boli ale sufletului
Publicat in : Credinta -
Cum se nasc patimile ?
Publicat in : Editoriale -
Patimile si Invierea in psalmi
Publicat in : Saptamana Patimilor -
Patimile Celui fara de patimi
Publicat in : Saptamana Patimilor
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.