Spiritualitate si consumism

 

 

Tema aceasta nu inseamna numai o problematica, o controversa si o difi­cultate, ci mai ales o permanenta actualizare si responsabilizare. Adica: nu este vorba numai de faptul ca spiritualitatea ortodoxa si romaneasca - intrand in relatie cu societatea consumista europeana - patrunde unde n-a fost si se confrunta cu realitati pe care nu le-a simtit asa total, cum le experimenteaza acum. Nu e numai o problema romaneasca, ortodoxa sau est - europeana, ci este o problema umana in general: a omului ca fiinta culturala, spirituala si chiar simplu - biologica. Este, putem spune, cea mai mare presiune pentru fiinta numita om.

 

Provocarea aceasta nu este formala; ea nu este o inventie, o exagerare sau o dificultate a unei parti a omenirii care trebuie sa se intalneasca cu cealalta parte, ci este o reala si dificila problema teologica. Stim foarte bine ca spiri­tualitatea europeana si crestinatatea in general a invatat ceva timp de un mile­niu si jumatate ca intre fiinta umana si consumism este o contradictie, con­damnand bogatia, iar dupa aceea a aparut o alta idee, cu totul diferita, pro­movand bogatia si bunastarea.

 

Pana la Renastere si la Reforma protestanta, teologia si viata crestina s-au fundamentat pe ideea rigorii, renuntarii si auto-controlului sever, implinirea spirituala fiind inteleasa ca invers proportionala cu bunastarea materiala. De la Reforma, o parte a crestinatatii a facut cunostinta cu alta idee: "Dumnezeu fiind bun, ne vrea fericiti, deci bogati si saturati". Si astfel a aparut societatea mo­derna, societatea dezvoltarii nesfarsite din punct de vedere tehnic, stiintific si economic, adica societatea de consum. De atunci incoace, progresul omenirii se identifica in mare masura cu aceasta idee; marile descoperiri geografice, marile colonizari, revolutia industriala, revolutiile moderne, formarea statelor nationale, uriasa dezvoltare economica, tehnica si stiintifica- identice astazi cu societatea de consum - sunt indisolubil legate de aceasta noua conceptie.

 

Pe de alta parte insa, tot ei i se datoreaza, intr-o masura, si regruparea omenirii in blocuri, aparitia unor boli noi si dezastrul ecologic, pana la limita dezastrului planetar. Caci nu trebuie uitat faptul ca legea de baza a acestei societati - care si constituie specificul ei -este ideea ca bunastarea nu poate exista decat ca progresie geometrica, ambalare continua, ca un fel de "Cui i se pare ca sta, sa ia aminte sa nu cada!". Problema spiritualitatii si consumismu-lui nu este deci numai o problema economica, sociala, culturala si umanista, ci in primul rand una teologica.

 

In fata unei asemenea probleme nu avem voie sa fim duplicitari, profitand si dorind pe de o parte o situatie materiala prospera si comoda, iar pe de alta parte respingand-o ideologic, cu subintelesul ipocrit ca "stim noi care este adevarul!". Nu putem proceda asa, n-avem dreptul, n-avem dreptate si ne-am minti pe noi insine. Daca astazi noi ne putem intalni din diferite parti ale lumii, spre folosul reciproc, aceasta se datoreaza faptului ca exista cuceririle mate­riale si consumiste, adica societatea de consum. Crestinul nu poate condamna progresul economic, tehnic si stiintific, pentru ca acestea constituie chiar me­nirea, ratiunea si destinul lui. Toti crestinii beneficiaza si traiesc de fapt pe baza acestor progrese. Ca persoane si comunitate a sec. XXI, ca europeni, noi traim prin societatea de consum.

 

Consumismul se constituie intr-o lume si o lege specifica, aparte, care se dovedeste foarte diferita si, pana la urma, opusa legii spiritului, lumii credintei. Desi depaseste diferentele de rasa si de religie, este semnificativ ca a reusit sa-si faca loc, sa creeze o lume noua in lumea crestina. Exista si consumism necrestin, dar cel mai semnificativ si mai interesant este consumismul crestin. Acesta vrea sa se intemeieze pe invatatura generala crestina, ii preia litera dar evita duhul ei.

 

Invatatura crestina pleaca de la faptul ca persoana si viata omului in lumea istorica se constituie intr-o conditie existentiala-degradata, improprie, ca ade­varul, destinul si implinirea omului sunt imposibil de atins aici si se finalizeaza numai in lumea supra-istorica, eterna; iar conditia si starea superioara proprie acelei lumi se ating numai prin asceza si sacrificiu. Acestea sunt absolut nece­sare, pentru ca persoana si viata omului pe pamant sunt grevate si degradate esential de conditia pacatului. Oricum am incerca sa definim limitele, defectele, suferintele si degradarea care alcatuiesc indiscutabil conditia umana pe pamant, nu putem evita sa rostim numele acestei conditii: pacatul. Consumismul nu vrea de fapt sa stie de pacat si de necesitatea contracararii lui, pentru ca aceasta ii con­trazice toata constructia, toata desfasurarea si tot scopul.

 

Orice religie - si cu atat mai mult religia crestina - afirma categoric ca, datorita pacatului, in orice om nascut sub soare se desfasoara o tensiune, o lupta intre legea spiritului si legea pacatului. Aceasta lupta este universala in umanitate, chiar si in cei mai buni, daca Sfantul Pavel declara deschis ca "vad in madularele mele o alta lege, luptandu-se impotriva legii mintii mele si facandu-ma rob, legii pacatului" (Romani 7, .23) astfel incat "nu fac binele pe care il voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela il savarsesc" (Rom. 7, 19). Pacatul se naste in spirit dar se concretizeaza in trup, pentru ca trupul - prin limitele si slabiciunile materialitatii lui, prin confuzia, diversitatea si intune­cimea poftelor irationale - este mai usor de coborat in opacitatea si greutatea irationalitatii. Esentialul si adevarul conditiei istorice umane sunt asadar aceasta lupta permanenta intre "trup" ca pofta irationala si "duh" ca sens pro­priu al fiintei umane: "Caci trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul im­potriva trupului; caci acestea se impotrivesc unul altuia" (Galateni 5, 17). Aceasta dualitate formeaza desigur doua feluri de gandire si de vietuire, doua feluri de oameni; vrand-nevrand, oricine este obligat sa incline intr-o parte a balantei si devine, fie om "al trupului", fie om al "duhului", constituindu-se in doua mentalitati si lumi opuse. Fireste ca "cei ce sunt dupa trup cugeta cele ale trupului, iar cei ce sunt dupa Duh cele ale Duhului" (Rom. 8,5), dar mai importante sunt consecintele, pentru ca "dorinta carnii este moarte, dar do­rinta Duhului este viata si pace" (Rom. 5,6).

 

Consumismul habar nu are de aceasta tensiune si de necesitatea luptei impotriva pacatului, pentru ca lumea lui se constituie tocmai din fuga de aceasta lupta. Se poate spune ca consumismul nici nu este altceva decat cosmetizarea mortii sau fuga de realitate, pentru ca nimic nu este mai real si mai urgent pentru om ca lupta impotriva conditiei existentiale actuale, adica a pacatului.

 

Mentalitatea si lumea consumista contrazic legea crestina, legea spiritului si legea fiintei in primul rand pentru ca obiectualizeaza persoana. Oricat de mult clameaza ea fericirea persoanei, dupa legea consumista omul devine nu o persoana fericita, ci un obiect fericit, daca exista asa ceva. Atat gandirea filosofica, cat si cea teologica au stabilit irefutabil ca orice relatie umana autentica este nemijlocita, ca "intre Eu si Tu nu se afla nici un scop, nici o pofta si nici o anticipare", ca "numai acolo unde a fost anulat orice mijloc se petrece intalnirea".

 

Dar consumismul consta esential din considerarea omului ca anticipare, scop si pofta. In adevarul si totalitatea fiintei lui, omul nu poate fi delimitat si obiectualizat nicicum. Omul nu este "un punct inscris pe reteaua universala de timp si spatiu; si nu este nici o alcatuire care ar putea sa fie experimentata, descrisa, o legatura laxa de insusiri precise". Or, consumismul tocmai aceasta face: el e obligat sa obiectualizeze omul, sa-l masoare, sa-l cantareasca, sa-l delimiteze si sa-l incadreze, pentru ca numai asa poate sa-l manevreze, numai asa poate sa lucreze cu el; consumismul nu este altceva decat manipularea omului. El cauta sa compenseze aceasta degradare a omului prin placerea si conditia noua placuta pe care i-o ofera; degradarea esentiala nu poate fi insa compensata prin nimic si e greu sa deter­mini o fiinta sa renunte la sinea sa. Oricat de vechi si de adanc e infipt in lumea consumista, un locuitor constient marturiseste fara sovaire ca in ea, fiinta nu mai este problema principala, ea e numai un mijloc care evidentiaza exterior per­soana ... Mai exista numai subiectivismul formei, in care orice esenta si orice continut sunt folosite pentru a contura o linie, omul care, in talmes-balmesul Fugii se adulmeca singur". Trebuie inteles ca obiectul exista numai raportat la persoana, ca persoana este singura realitate ireductibila. intrucat isi permite sa reduca persoana, consumismul este cel mai mare pacat impotriva fiintei.

 

Consumismul se opune persoanei si fiintei si pentru ca este o autono­mizare si o separatie. Adevarul persoanei si al fiintei este relatia, nu autono­mia sau separarea. Persoana este fiinta in expansiune sau constiinta ca relatie; astfel, in fiinta orice separare inseamna moarte. Cine "salasluieste in relatie ia parte la o realitate"; de aceea, unde are loc o autonomizare, "unde nu exista nici o participare, nu exista nici o realitate". Autonomizarea sau separatia se dovedesc pacat mortal al consumismului, caci experienta ne arata ca "sco­pul separatiei este experienta si uzul, care amandoua au ca scop viata, adica durata mortii ca soroc al vietii omenesti".

 

Titlul de glorie al consumismului pare sa fie productia si progresul fara sfarsit, prin care el pare sa asigure raiul pe pamant. intr-adevar, fie ca asigura sau nu fericirea, consumismul asigura maximul productiei si consumului, aceasta fiind legea si meritul lui: maximizarea productiei si a consumului. Trebuie observat insa ca aceasta maximizare impune cu necesitate mecaniza­rea, automatizarea si obiectualizarea intregii realitati, atat a economiei, cat si a oamenilor; fara ea, consumismul nici nu exista. In consumism nu mai exista identitati ci numai cantitate; economia insasi, zeul atotputernic si suveran, functioneaza nu prin legile interne ale economiei, nu pentru ratiuni umaniste, nu pentru om, ci numai prin idolatrizarea productiei in ea insasi; caci omul insusi este numai un mijloc de accelerare a productiei, scopul .suprem ramanand cantitatea in ea insasi: "economia nu mai valoreaza nimic ca eco­nomie, ci doar ca masa pur cantitativa iar masa insasi numai ca miscare: ur­cusul si coborasul crizei ... Tocmai aceasta automatizare a progresului si re­gresului, aceasta miscare independenta a economiei ii ofera aparenta de fiinta superioara, de sine statatoare, ce domina omul". Consumismul pare sa asi­gure intr-adevar suveranitatea unei miscari fara de sfarsit; numai ca e suvera­nitatea naturii asupra omului, care a intrat de bunavoie rob sub jugul naturii. Fata de aceasta, noi stim insa ca omul este identitate si specificitate nu prin ceea ce are comun cu natura, ci tocmai prin ceea ce il deosebeste. Rostul si menirea omului nu este "naturalizarea" lui prin supunerea sub natura ci, dim­potriva, umanizarea naturii. Omul nu poate renunta la spiritualitatea sa, iar aceasta consta tocmai in suveranitatea omului asupra naturii; abdicand de la ea omul renunta la fiinta si sensul sau, se contrazice si aluneca practic spre ne­fiinta, tragand de altfel dupa el si natura, asa dupa cum ne incredinteaza toata experienta. O cercetare mai amanuntita arata insa ca maximizarea, chiar si pur cantitativa, este un bluff al consumismului, caci aceasta incalca de fapt legile si ratiunile interne ale economiei, cotropindu-le fara nici un calcul. Practic, consumismul n-are nici o lege economica si nici o lege in general. El vrea sa fie valoare in sine, scop si nu mijloc. El nu colaboreaza, n-are necesitati, n-are parteneri, ci numai supusi. Totul trebuie sa i se subordoneze pentru ca el este socotit aprioric Valoarea absoluta, in sine, monstru sacru, Absolutul indiscu­tabil, in consumism, "extinderea economiei nu poate fi explicata printr-un motiv economic; nici un obiect al economiei nu este atat de important pentru un om incat sa justifice aceasta extindere. Economia se extinde independent de necesitati iar aceasta extindere este un fenomen autonom". Dar autono­mizarea, subordonarea omului si supremul impersonal sunt anti-umanism.

 

Consumismul se constituie intr-o atractie magica, irezistibila, mai ales da­torita faptului ca promite infinitul sau, cum spuneam mai sus, raiul pe pa­mant. Ideea consumista nu apartine exclusiv unui anume sistem politic. Astazi ea este cultivata indeosebi de capitalism, dar si comunismul o cultiva si o pro­mitea. Fara indoiala ca consumismul nu promite infinitul dintr-odata, de acum, dar el se bazeaza esential pe ideea ferma si certa ca omul poate realiza, intr-un viitor, maximul pe pamant; consumismul nu se pretinde un rai atins, ci un rai in devenire. Important este ca se vrea si se promite, aici pe pamant. in­globand toate fortele si realitatile de pe pamant, fara indoiala ca realitatea consumista apare totala, nemarginita. Consumismul infatiseaza, intr-adevar, o anumita "infinitate": "faptul ca in fabrica se produce ceva este un lucru secundar. Esenta consta infaptul ca omul simte in ea infinitatea spatiului eco­nomic". In masura in care este cuprinzator si dominant, consumismul este o suveranitate si un mister, o "infinitate": "Economia este stapanul caruia ii apartine totul ... nu cu o forta clara, ci cu una neclara, misterioasa ... aparen­ta unei transcendente in fata careia omul se inchina din ce in ce mai mult".

 

Consumismul are premisele care duc la religiozitate, adica nelimitarea, ne­claritatea care ameteste si supune, cantitatea strivitoare si forta misterioasa oculta si indiscutabila. El poate fi prezentat ca religie si este trait de adepti ca atare. Dar este o falsa religie, pentru ca toate promisiunile lui se dovedesc ilu­zorii, in "infinitul" consumismului e cuprinsa, desigur, si trairea infinita a tim­pului; in acest sens, consumismul ar fi "infinitatea" prezentului. El n-are ne­voie de trecut iar viitorul e apropiat din ce in ce mai tare, pana cand va deveni in intregime prezent; consumismul promite eternizarea prezentului. Filosofii au observat insa ca "nu se poate trai in prezent pur si simplu, el l-ar devora pe cel care n-ar avea prevederea de a-l depasi repede si total". Pentru om, trairea totala a timpului inseamna trairea simultana a trecutului, prezentului si viitorului. El are nevoie nu numai de prezent, ci si de trecut- adica de memo­rie, inceput si radacina - si de viitor, adica de sens si inaintare personala fara sfarsit.

 

Oriunde exista forta si mister, exista si o admiratie religioasa, astfel incat nu e de mirare ca pentru locuitorul societatii de consum ea "inseamna sansa de a constientiza aceasta infinitate, asa cum credinciosul in biserica devine constient de infinitatea lui Dumnezeu". Consumismul isi poate per­mite sa promita infinitul pe pamant, pentru ca ofera impunator dimensiuni ce par deschise spre infinit. Dar ochiului scrutator al analistului critic nu i-au sca­pat adevarurile mai mari si mai profunde, care demasca iluzia si minciuna "in­finitului" consumist, prin concluzia dovedita definitiv ca: "fericirea si pla­cerea maxima nu rezulta din satisfacerea tuturor dorintelor si nu duc la odih­na fiintei; ca visul de a fi stapani neatarnati ai vietii noastre s-a sfarsit odata cu intelegerea ca toti am devenit roti in masina biro­cratiei; ca gandurile, sentimentele si gustul nostru sunt manipulate prin aparatul industrial si de stat, care domina mass-media; ca progresul econo­mic necontenit se restrange la natiunile bogate iar distanta dintre cele bogate si cele sarace creste mereu; ca progresul tehnic a adus cu sine pericolele eco­logice si pericolul razboiului nuclear ... care ar putea pregati sfarsitul oricarei vieti". "Infinitul" pe care-l promite consumismul consta mai mult in indeterminarea cantitatilor pe care le manevreaza, caci altfel se arata limitat si deficitar tocmai in ceea ce intelege in infinit in sens propriu, adica personal. Si este cu totul semnificativ ca eroarea si esuarea consumismului n-o subliniaza atat de mult cei care nu beneficiaza de avantajele lui, ci mai ales locuitorii lui, adica cunoscatorii cei mai avizati.

 

O alta dimensiune si valoare esentiala pe care o promite consumismul -la care se poate rezuma, de altfel - este satisfacerea deplina, implinirea tutu­ror dezideratelor umane, potolirea nestinsei sete care-1 caracterizeaza pe om. Am vazut mai sus ca in orice om locuieste o foame si o sete nestinsa, ca omul este funciar fiinta insetata de infinit, dovada cea mai buna pentru aceasta fiind nesatiul pe care nu reusesc sa-1 potoleasca nici cele mai adanci si mai perverse vicii. Consumismul promite atingerea satiului, satisfacerea infinita. Pentru aceasta, el prezinta oferta "productiei nelimitate, libertatii absolute "si fericirii fara sfarsit, care alcatuiesc centrul noii religii a progresului si inlocuiesc "cetatea lui Dumnezeu" cu o noua cetate, pamanteasca". Experienta pre­zenta a consumismului si intreaga istorie a progresului si a umanitatii impun insa adevarul ca nu exista un satiu, o satisfacere deplina a omului prin mijloa­cele materiale sau naturale; in orice cantitate, varietate si calitate, ele se dovedesc insuficiente si experienta dovedeste ca omul nu-si afla satiul si odih­na decat in spirit, tocmai pentru ca el se dovedeste in chip esential spirit. Omul infometeaza si inseteaza de persoana, de spirit, iar acesta il poate satisface pentru ca este intr-adevar absolutul fiintei. Pentru ca nu se bazeaza pe spirit, ci pe natura, "satiul" consumismului nu este decat o scurta pauza, o rasuflare care deschide o sete si mai mare, pe un drum al carui sens si final nu se mai vad. in acest sens, cunoscatorii recunosc ca locuitorul lumii consumiste nu este decat "un vesnic sugaci care zbiara dupa sticla".

 

In sfarsit, poate ca intelegerea cea mai adanca si mai deplina a legii si lumii consumiste o dau consecintele si chipul moral al persoanelor evoluate in lumea ei. Orice s-ar spune, legea consumismului - adica tendinta fiecaruia de a obtine pentru sine maximul - cultiva egoismul, separatia si lupta, si orice cercetator consecvent trebuie sa recunoasca dreptatea si autenticitatea cu care o prezinta gandirea biblica: "De unde vin razboaiele si de unde certurile, din­tre voi? Oare nu de aici: din poftele voastre care se lupta in madularele voas­tre? Poftiti si nu aveti; ucideti si pizmuiti si nu puteti sa dobanditi ce doriti; va sfaditi si va razboiti si nu aveti, pentru ca nu cereti. Cereti si nu primiti, pentru ca cereti rau, ca sa risipiti in placeri" (Iacov 4, 1-3). Exacerbarea poftelor nu poate fi o rezolvare si o implinire a omului, pentru ca nu face decat sa cultive lacomia, invidia si conflictul dintre oameni. Implinirea fiecarei per­soane si a umanitatii presupune dezvoltarea completa, material-spirituala, in care cea spirituala trebuie sa fie totdeauna suverana, pentru a controla poftele egoiste care submineaza unitatea. In consumism egoismul este suveran pentru ca dezvoltarea este covarsitor materiala, iar cea spirituala nu poate tine pasul, este coplesita si strivita. Oricat am percepe si ne-am bucura de valorile lumii consumiste, oricat de puternici si de performanti i-am vedea pe locuitorii ei, daca suntem onesti suntem obligati sa recunoastem in tabloul biblic de la II Timotei 3, 2-5 o oglinda autentica in care se poate recunoaste fiecare, fara sovaire: "oameni iubitori de sine, iubitori de arginti, laudarosi, trufasi, huli­tori, neascultatori de parinti, nemultumitori, fara cucernicie, lipsiti de dra­goste, neinduplecati, clevetitori, neinfranati, cruzi, neiubitori de bine, trada­tori, necuviinciosi, ingamfati, iubitori de desfatari mai mult decat iubitori de Dumnezeu, avand infatisarea adevaratei credinte, dar tagaduind puterea ei". Este adevarat ca in tot cursul istoriei, aproape toate societatile umane au avut aceste pacate; dar tot atat de adevarat este ca toate cele de pana acum au avut - datorita puterii religiei atotprezente - si o spiritualitate indiscutabila, astfel incat niciuna n-a intrunit pacatele descrise in textul biblic in mod atat de deplin cum o face, fara indoiala, lumea "crestinilor" consumisti.

 

Incercand sa rezumam acum cat mai concis raportul dintre legea spiritului si legea consumista, dupa constientizarea caracteristicilor lor esentiale, ni se pare impunatoare concluzia ca legea spiritului se dovedeste legea fiintei, iar legea consumismului o contrazice si se opune fiintei, adica spiritului si per­soanei. Caci daca "consumism" inseamna acumulare, consumare, tupeu si succes cu orice pret, atunci fara indoiala ca "spiritualitate si umanism" inseam­na auto-control, rigoare, daruire, smerenie, renuntare si pierdere in celalalt.

 

A fi si / sau a avea

In principiu, acest raport poate fi exclusiv, dar poate fi si inclusiv, de aceea l-am expus sub forma "a fi si / sau a avea".

 

Omul consumist este, fara indoiala, in primul rand omul lui "a avea". Cei mai avizati cercetatori au proclamat cu convingere ca "omul consumist mo­dern ar putea sa se identifice cu formula; "Sunt ceea ce am si ceea ce con­sum"", prin aceasta parafrazand de fapt - intentionat sau neintentionat -sentinta mai veche a lui Ludwig Feuerbach, care afirma, sub forma unui joc de cuvinte reusit in limba germana, ca "omul este ceea ce mananca". Intr-adevar, numai ca omul are nevoie sa manance mai ales "painea lui Dumnezeu", adica spiritul, adevarul si valoarea perena, asa cum observa si Hugo von Hofmannstahl. Faptul de a avea este ceva obiec­tual, el se refera la obiecte, care sunt "concrete si descriptibile", pe cand a fi, exact dimpotriva, "se refera la experiente iar acestea sunt in principiu inde­scriptibile". Asadar, obiectualitatea lui "a avea" si inefabilitatea lui "a fi" constituie deja o opozitie si o exclusivitate. "A avea" exprima cumva numai masa, adaosul, exteriorul, materialul pe care-l poate manevra persoana si nu persoana insasi. A avea nu este fiinta, nu este ceva in sine, ce poate fi afirmat pentru sine, ci este numai un accident, ceva pe langa fiinta. A avea inseamna deja o modificare, o dependenta, o afectare a sinelui, a fiintei: "Pentru "a avea" efectiv, trebuie sa ... te simti afectat, modificat". A avea nu are fiinta, nu exista in sine, el e o realitate moarta in sine, "in el domneste cuvantul gol care zice ceva dar n-are fiinta, pe cand a fi este o experienta vie, pentru care nu exista denumire".

 

A avea nu are fiinta, din cauza ca pretinde a cantona fiinta in static, a o limita si fixa definitiv,- ceea ce este imposibil si absurd, caci "premisele modu­lui de existenta ale lui a fi sunt independenta, libertatea si dispunerea de ratiunea critica iar criteriul esential al lui a fi nu este simpla miscare dimen­sionala sau naturala ci activitatea ... in sensul unei lucrari interioare", adica a spiritului asupra sa insusi. Experienta dovedeste omului ca singura miscare organica si deplina, singura care creste si implineste persoana este cea de la persoana la persoana sau, altfel spus, miscarea iubirii. Orice alta miscare este de fapt exterioara fiintei si limitata. Iubirea este singura miscare interioara si esentiala si, mai ales, singurul infinit pe care-1 poate gusta omul in lumea naturala, singurul care, desi fara sfarsit, totusi impaca si odihneste. Iubirea tine insa totalmente de "a fi", legile ei sunt legile fui "a fi", opuse cele ale lui "a avea", de care pare sa nu aiba nevoie si pe care-l desfide.

 

Daca "a fi" se arata fiinta si unitate, "a avea" este totdeauna ambiguitate: el este si nu este, da si nu da. Consumismul, expresia deplina a lui "a avea", pe de o parte satisface si potoleste pentru ca ofera mereu, dar pe de alta spo­reste setea si grija, pentru ca satisfactia lui nu este decat trambulina unei pofte insatiabile. "A avea" este ambiguitate si sfasiere a persoanei pentru ca, asa cum arata legea spiritului, promovarea lui "a avea" constituie inevitabil un risc esential pentru "a fi". Cu cat se "imbogateste" omul avand, cu atat saraceste el in a fi, in fiinta. "A avea" este o ambiguitate, caci putem experimenta ade­varul ca "a poseda inseamna, aproape inevitabil, a fi posedat". Departe de a aduce vreun castig in fiinta, real, "a avea" se arata pana la urma o pierdere, pentru ca "posesiunile noastre ne devora" si ne instraineaza. Orice posesie este de fapt o instrainare de sine, in sensul ca sinele tinde spre ceva neesential, ne-fiintial, falsificand fiinta. "A avea" poate deveni astfel o adevarata sufe­rinta; probabil ca nici nu exista un chin mai real, o instrainare si o falsificare mai profunda a fiintei decat acceptarea lui "a avea", sau trecerea de la "a fi" la "a avea". Castigul spiritual nu este o posesie, tocmai datorita faptului ca in lumea spirituala fiecare se stie nu de sine, nu al lui, ci pentru ceilalti; fiecare este "esentialmente o posesie". Pentru a exprima cat mai exact raportul din­tre "a fi" si "a avea", unii filosofi au ajuns la formularea ca "noi nu suntem ai nostri insine"; este cazul sa observam ca acest adevar a fost descoperit si ex­primat mult mai devreme, deja in secolul I, de catre Sfantul Pavel prin cuvin­tele: "Oare nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant, care este in voi, pe care-L aveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti ai vostri?" (I Cor. 6,19).

"A avea" constituie totdeauna o dualitate, o ambiguitate, o criza si o opo­zitie fata de fiinta, caci "a dori inseamna, intr-adevar, a avea ne avand". Aceasta pune fiinta intr-un impas fara iesire, impas pe care nu-1 poate depasi decat iubirea, adica "a fi" in expansiune.

 

"A avea" nu promoveaza optimismul, pentru ca "speranta nu e posibila decat intr-o lume in care este loc pentru miracol", adica in lumea lui "a fi", in lumea persoanei, caci numai spiritul este miracol. Lumea lui "a avea" este de fapt natura, dominata de limitat, mecanic si previzibil, in care nu e posibila minunea si noutatea esentiala. Numai lumea lui "a fi" este noutate adica crea­tivitate, pentru ca crearea este depasirea dualitatii posedant-posedat: domina­toare in lumea lui "a avea" si rezolvata in lumea lui "a fi".

 

Asa cum spuneam la inceput, insasi discutarea raportului dintre spirituali­tate si consumism este un paradox, pentru ca o facem din situatia paradoxala de locuitori ai unei lumi si mentalitati in mare parte consumiste, pe care vrem totusi s-o depasim.

 

Paradoxul "a fi sau a avea" nu este o paralela sau o exclusivitate, ci este intelegerea justa a lui "a fi". A fi include pe a avea, nu a avea include pe a fi. Adica: ai, atata cat esti. Ai ceea ce e fiintial in tine, ceea ce dovedesti ca face parte din fiinta ta. Din punct de vedere natural omul are o masura, o limita si o saturare foarte clara: necesarul "a avea-ului" natural este limitat. inaintarea, noutatea si implinirea fara sfarsit sunt posibile numai prin exersarea spiritului, singurul care face posibila noutatea si in natura, prin lucrarea lui.

 

Se implineste si "are" cu adevarat nu omul care acumuleaza natura, ci omul care renunta la ea. Omul autentic, omul deplin este omul care paraseste toate, inclusiv teologia ca teorie. Adevaratul teolog este cel care renunta, intr-un sfarsit, la orice carte teologica, inclusiv la Sfanta Scriptura. Daca n-ai ajuns sa "scapi" si de Scriptura, nu te-ai implinit cu adevarat. Caci implinirea prin Cartea sfanta este penultima treapta; ultima treapta este fara cartea Scripturii. Adica: Scriptura trebuie sa nu mai existe ca si carte, ci sa ajunga parte fiintiala din tine sa-ti devina hrana spirituala, incat sa faca parte integranta din fiinta ta si sa nu mai existe ca exterioritate. Pentru ca, ceea ce ramane in afara ta e strain de tine.

 

Adevarata implinire are loc numai cand ai reusit sa "scapi" de tot ceea ce exista iar ceea ce este esential fiintei - prin care, intr-adevar, ajungi nemuritor - exista total in tine.

 

Ca oameni si societate aflati in lumea consumista, traitori prin datele ei - valori si nonvalori - dar si doritori de a-i depasi mentalitatea, noi nu trebuie sa incercam iesirea din ea sau distrugerea ei, ci schimbarea ei din interior. In situa­tia asemanatoare, Mantuitorul insusi a indicat aceasta solutie pentru ucenicii Sai, aflati in conditia acestei lumi, pe care trebuie s-o depaseasca: " ... lumea i-a urat, pentru ca ei nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume. Nu ma rog ca sa-i iei din lume, ci ca sa-i pazesti pe ei de cel viclean" (Ioan 17, 14-15).

 

Desigur ca se ridica intrebarea: Dar cum e posibil sa lupti impotriva unei lumi, cand esti cuprins total in ea? Si cum poti s-o schimbi? Rezolvarea este extrem de grea dar e posibila, pentru ca exact in aceasta situatie au fost uce­nicii Mantuitorului, opusi intregii lumi si totusi capabili s-o schimbe din inte­rior, din temelie. Este taina spiritului, a credintei care muta muntii, cam in sen­sul in care poetul Vasile Voiculescu vorbeste de puternicele-mi vitii intoarse in virtuti ..." (Ultimele Sonete, 26).

 

Pr. Prof. Dr. George Remete

 

Extras din articolul "Spiritualitate si consumism"

 

 

• Viata crestina dupa Sfantul Isaac Sirul
  Publicat in : Editoriale
• Viata crestina si vizionarea TV - o perspectiva patristica
  Publicat in : Editoriale
• Familia preotului, model de viata crestina
  Publicat in : Religie
• Semnificatia Crucii in viata crestina
  Publicat in : Duminica Sfintei Cruci