Căsătoria creştină reprezintă, în esenţa ei, întâlnirea a două persoane ce se iubesc; o iubire omenească care poate fi transformată, prin harul Sfântului Duh, într-o legătură veşnică care nu poate fi sfărâmată nici măcar de către moarte. Dar această transformare sacramentală nu suprimă caracterul uman al întregului complex de emoţii, acţiuni, bucurii sau vicisitudini legate de căsătorie: cunoaşterea, întâlnirile, curtarea, decizia însăşi şi, în cele din urmă, viaţa comună, cu dificilele sale responsabilităţi. învăţătura nou-testamentară cu privire la căsătorie se adresează unor fiinţe umane concrete, care nu doar sunt dăruite lui Hristos, ci care şi trăiesc în condiţiile acestei lumi. Diversele reguli şi măsuri disciplinare, care au fost şi încă sunt propuse de către Biserică în privinţa căsătoriei, există pentru a proteja şi a păstra sensul fundamental al căsătoriei în condiţiile concrete ale vieţii omeneşti. Aceste reguli nu sunt un scop în sine, căci atunci s-ar substitui iubirii; scopul lor este de a proteja atât realitatea divină cât şi cea umană a căsătoriei faţă de consecinţele căderii omului. Libertatea de alegere şi decizie este prima condiţie a unei adevărate căsătorii creştine, condiţie pe care tradiţia canonică ortodoxă încearcă să o menţină. Există mai multe canoane împotriva luării femeilor cu forţa, canoane care chiar anulează căsătoriile încheiate împotriva dorinţei lor (Sfântul Vasile, canoanele 22 şi 30). Bărbatul vinovat este excomunicat (Chalcedon, canonul 27). La fel şi femeia care consimte (Sfântul Vasile, canonul 38). Mai există şi texte care cer scurgerea unei perioade de timp suficient de lungi între logodnă şi căsătorie; asimilată cu căsătoria din punct de vedere legal, această perioadă era, evident, una de testare, înainte de a se lua decizia finală (cf. Sinodul al Vl-lea Ecumenic, canonul 98).

In timp ce protejarea alegerii libere în ceea ce priveşte decizia de căsătorie este, desigur, justificată, alte prescripţii ale vechilor canoane şi ale împăraţilor creştini par a fi determinate doar de aşteptările sociale, legale sau psihologice ale trecutului. Atunci când, spre exemplu, Codul împăratului Justinian, trecut cu vederea de către Biserică, admite vârstele de 14 şi 12 ani, pentru bărbaţi şi respectiv pentru femei, ca limita inferioară a vârstei de la care este admisă căsătoria, trebuie să recunoaştem că societatea modernă este mai aproape de idealul creştin - în ceea ce priveşte [vârsta] omului - atunci când ridică limita de vârstă, situând-o mai aproape de vârsta adultă! Foarte liberală în această privinţă, tradiţia legală şi canonică bizantină pare să fie excesiv de restrictivă atunci când vede impedimente pentru căsătorie în grade relativ îndepărtate de înrudire.

In iudaism, căsătoria între rudenii apropiate, chiar între verii primari, era acceptată şi adesea încurajată; dreptul roman interzicea căsătoriile între generaţii diferite (spre exemplu, între un unchi şi nepoata sa), dar permitea căsătoria verilor. Doar creştinismul a început să limiteze foarte strict căsătoriile nu doar între rudeniile de sânge, ci şi între cuscri. Astfel, urmând mai multor decrete ale împăraţilor Teodosie şi Justinian, Sinodul al Vl-lea Ecumenic a hotărât „să cadă sub canonul de şapte ani [de oprire de la împărtăşire] - de bună seamă după ce s-au despărţit de însoţirea nelegiuită - cel ce s-a împreunat cu vara sa (dintâi)35, spre însoţire de nuntă, sau tatăl şi fiul cu mama şi cu fiica, sau tatăl şi fiul cu două femei surori, sau mama şi fiica cu doi fraţi, sau doi fraţi cu două surori"36 (canonul 54).

Eventual, acest text extraordinar poate fi explicat prin grija creştină obştească de a păstra relaţiile umane aşa cum au fost ele odinioară stabilite - prin naştere sau prin căsătorie - pentru a preveni neînţelegerile şi tensiunile ce ar fi putut să apară în familie. Această grijă era justificată atunci când familii mari, incluzând mai multe generaţii, obişnuiau să vieţuiască laolaltă. Pe de altă parte, principiul abstract -întotdeauna strict respectat în dreptul roman - referitor la gradele de rudenie, trebuie să fi influenţat sinodul. Conform acestui principiu, un cuplu căsătorit este considerat în faţa legii ca fiind o singură persoană; astfel, spre exemplu, un bărbat era socotit în gradul întâi de înrudire cu cumnata sa. Dacă soţia sa murea, nu îi era permis să o ia în căsătorie pe sora ei, ca urmare a acestui principiu din legea bizantină, care interzicea căsătoriile între aceleiaşi familii până la al şaptelea grad de înrudire.

Evident, astăzi nu pare nici necesar şi nici de dorit aplicarea strictă a acestor canoane care se bazează pe principii sociale şi legale din trecut, şi care nu corespund vreunei valori teologice sau morale neschimbătoare. Singura consideraţie pastorală ce trebuie menţinută de Biserică trebuie să aibă în vedere riscul genetic al căsătoriilor consangvine.

Chiar mai surprinzătoare sunt cele stipulate de Codul lui Justinian (V, 4), şi acesta urmat de Sinodul al Vl-lea, care consideră identice în faţa legii înrudirile „duhovniceşti" cu cele de sânge: înrudirea „duhovnicească" era considerată calitatea de naş la un botez. Astfel, canonul 53 al Sinodului al Vl-lea Ecumenic interzicea nu numai căsătoriile între naşi şi finii lor, ci chiar şi căsătoria dintre naş şi mama pruncului proaspăt botezat (dacă aceasta rămânea văduvă). Se poate ca aceste canoane să fi avut în vedere protejarea responsabilităţii naşilor, al căror interes trebuia să fie concentrat exclusiv asupra creşterii creştine a finilor şi care nu trebuia să fie diminuat de interesul pentru căsătorie.

Dorinţa de conformitate cu vechile norme legale nu trebuie să umbrească, în ochii noştri, responsabilitatea reală şi cutremurătoare a preoţilor, a educatorilor, a părinţilor şi, în primul rând, a tânărului cuplu, în ceea ce priveşte căsătoria. Pentru a realiza o căsătorie cu adevărat creştină nu este suficientă împlinirea unor norme legale şi canonice. Căsătoria creştină este mai ales o angajare pozitivă a cuplului, nu numai unul faţă de celălalt, ci, în primul rând, faţă de Hristos, o angajare realizată în şi prin Euharistie. Dacă această angajare nu are loc, îndeplinirea tuturor prevederilor legale privind căsătoria creştină nu vor avea niciun sens.

Dar ce se întâmplă atunci când o astfel de angajare nu este posibilă, sau nu este dorită de către cuplu? Ce se întâmplă atunci când căsătoria este considerată doar un eveniment social, sau un aranjament legal privind dreptul de proprietate, sau pur şi simplu o modalitate de a da legitimitate relaţiilor sexuale?

Acestea sunt problemele pe care preotul trebuie să le rezolve adesea, atunci când este abordat de cupluri ale căror legături cu Biserica sunt doar tangenţiale. Atunci responsabilitatea lui constă în a-i face să înţeleagă sensul căsătoriei creştine; şi, de fiecare dată, trebuie să aibă în vedere dacă nu este de preferat amânarea planurilor de căsătorie, sau să se recurgă doar la o ceremonie civilă, decât să-i implice într-o căsătorie bisericească fără ca aceştia să înţeleagă, sau fără să-i accepte adevăratul sens.

Această întrebare se ridică, în particular, în privinţa căsătoriilor „mixte".

JOHN MEYENDORFF
Căsătoria - perspectiva ortodoxă, Editura Renasterea&Editura Patmos

Cumpara cartea "Căsătoria - perspectiva ortodoxă"

Note:

35 In original: „cel ce se va căsători cu fiica tatălui său" - soră doar după tata, adică „pe jumătate" (n.tr.).
36 Canoanele Bisericii Ortodoxe, ed. cit., p. 138.

• Cel mai frumos dar de Nunta
  Publicat in : Editoriale
• Inmormantarea amana Nunta ?
  Publicat in : Viata liturgica
• Nunta - suprema intalnire
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: