Omul, pentru a fi apt de căsătorie, trebuie să fi dobândit o oarecare maturitate. Cei care nu s-au dezvoltat normal pentru vârsta lor, ca persoane, cei care depind încă de părinţii lor, care au nevoie de siguranţa şi satisfacerea nevoilor lor din partea altora sau cei care cer numai satisfacerea propriilor nevoi psihologice sau intime, cei care caută pe cineva doar pentru a fi îngrijiţi material şi emoţional nu-şi pot asuma răspunderea pentru această lucrare şi grijă consumatoare de sine, pe care o presupune căsătoria. Aceia care vor să domine şi să îl folosească pe celălalt pentru a-şi putea întări mulţumirea de sine, pentru a se simţi puternici şi valoroşi, nu-şi pot propune jertfirea de sine şi participarea la greutăţile celuilalt, fără de care căsătoria nu poate exista.
Această maturizare însă nu se câştigă într-o singură zi, deoarece este un produs al unei vieţi sănătoase de familie. Capacitatea de a se împărţi pe sine cu celălalt, de a se interesa de nevoile celuilalt, de a-şi jertfi dorinţele sale pentru binele celuilalt, capacitatea de a accepta răspunderea aprecierii capacităţilor celuilalt şi de a păstra stima de sine sunt daruri primite de la părinţi, toate fiind condiţii necesare pentru hotărârea unei căsătorii. Omul trebuie să fie sănătos înainte de a se gândi la căsătorie.
Este evident şi faptul că, după măsurile omeneşti, căsătoria este cea mai dificilă dintre relaţii. Nici relaţiile dintre vecini, nici relaţiile profesionale, nici chiar relaţiile interetnice nu sunt atât de dificile precum relaţiile conjugale. In nici o altă relaţie omenească nu există atâta tensiune, dar nici atâta fericire, şi asta pentru că la baza căsătoriei stă capacitatea de a avea ori cea mai frumoasă, ori cea mai groaznică experienţă omenească, iar căsătoria corectă este condiţie a reuşitei tuturor celorlalte năzuinţe personale şi comunitare ale omului. Observaţiile specialiştilor subliniază în special dificultăţile căsătoriei, dar ei pot mai mult decât să pună un diagnostic.
Capacitatea lor de a indica moduri valabile de abordare a căsătoriei şi de a răspunde terapeutic nevoilor ce se creează în ea s-a demonstrat a fi limitată, după cum şi intervenţiile specialiştilor în problemele căsătoriei s-au dovedit deseori a fi improvizate, tehnocratice, dubioase şi uneori distructive.
Pentru cine nu este sclav ideilor Iui preconcepute este evident că abordarea realităţii atât de importante a căsătoriei cu mijloacele exclusiv omeneşti este cel puţin inadecvată şi se poate înţelege de ce căsătoria, pentru Biserică, este o taină mare. Căsătoria este pentru Biserică taina în care devine posibil, cu harul lui Dumnezeu, ceea ce doar pentru om este imposibil, adică unirea lui cu aproapele, fără pierderea identităţii proprii, fără pierderea ipostasului său personal. In relatarea Vechiului Testament a Facerii omului, vedem cum Dumnezeu îl creează pe om cu posibilitatea de a se asemăna Lui, cum îl instituie stăpân al zidirii imediat după El, ca demnitate, şi că primul efect al încercării îngerilor de a răsturna stăpânirea dumnezeiască a fost stricarea relaţiilor dintre ei. Nu-şi mai cunosc o unire îmbucurătoare, brusc se simt unul potrivnic celuilalt, deranjaţi de diferenţele dintre ei, şi încearcă fiecare să se protejeze pe sine, acuzându-l pe celălalt, refuzând să-şi asume răspunderea pentru sine şi pentru aproapele. Maleahi ne încredinţează cu multe veacuri înainte de Hristos că, fără prezenţa lui Dumnezeu, căsătoria nu este cu putinţă, dovedindu-Ie iudeilor că unul din primele semne ale apostaziei era stricarea relaţiilor conjugale (v. Maleahi, 2, 13-16).
Căsătoria nu se împlineşte fără puterea dumnezeiască, fără harul divin, deoarece nu este doar o cauză personal-particulară a soţilor, ci o parte a planului lui Dumnezeu pentru mântuirea omului.
„Referirea la căsătorie, făcută de Sfântul Apostol Pavel, în Hristos şi în Biserică, arată atât caracterul hristologic, cât şi cel ecleziologic al unirii bărbatului cu femeia pe tema mântuirii neamului omenesc.”1
Căsătoria împlineşte planul lui Dumnezeu în legătură cu lucrarea lui ziditoare, izbăvitoare şi sfinţitoare pentru mântuirea omului. In legătură cu lucrarea ziditoare a lui Dumnezeu, căsătoria este unul din fundamentele societăţii date omului în mijlocul creaţiei. Ea îi priveşte pe toţi oamenii, atât pe cei credincioşi, cât şi pe cei necredincioşi. Căsătoria, prin urmare, nu este o însoţire liberă pe care a descoperit-o societatea, ci fundamentul societăţii, dat de Dumnezeu la creare.
Intervenţia salvatoare a lui Dumnezeu îi priveşte pe cei care devin părtaşi ai harului, ce curge din lucrarea mântuitoare a lui Hristos, adică pe creştini. In lucrarea Sa mântuitoare, Iisus Hristos îl restaurează pe om în legătură firească cu El şi cu ceilalţi, aşa că, atunci când creştinii se unesc în Hristos, se unesc ca zidiri noi, ca oameni înnoiţi, voind să fie ascultători de voia lui Dumnezeu, ca persoane şi ca soţi.
In lucrarea sfinţitoare a lui Dumnezeu, omul are capacitatea să se curăţească şi să se sfinţească, făcându-L pe Dumnezeu centrul vieţii sale. Această capacitate este o ocazie pentru soţi de a răspunde chemării Duhului Sfânt, de vreme ce se îmbogăţesc în har şi se desăvârşesc în dragoste.
Scopul căsătoriei îl constituie unirea, completarea, zidirea, naşterea şi luminarea copiilor, care vin ca rod al unirii soţilor. Toate acestea, ca o instituţie a zidirii în planul lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. Omul înţelept îşi întemeiază căsătoria pe fundamentul harului, ca, atunci când cad ploile contradicţiilor ori certurilor, când vin inundaţiile neînţelegerilor, când lovesc vânturile egocentrismului fiecăruia, căsătoria să nu se surpe,căci este fondată pe piatra cea nepieritoare a harului lui Dumnezeu (v. Matei 7, 24-25). Biserica răspunde în mod tainic riscului realităţii atât de importante a căsătoriei, deoarece ştie că acest risc este un simptom al stării în care se găseşte omenirea, ca urmare a faptului că nu se află în împărăţia lui Dumnezeu, în lumea autentică, în starea ei firească. De aceea, nu încearcă să îndepărteze, prin diverse metode, simptomele, ci vrea să-l aducă înapoi pe om în împărăţia lui Dumnezeu, numai acolo fiind cu putinţă căsătoria. Deoarece numai în împărăţia lui Dumnezeu este cu putinţă unirea oamenilor, în afara împărăţiei lui Dumnezeu guvernând distanţele şi stricăciunea, despărţirea şi împotrivirea, aşa cum subliniază foarte elocvent slujba cununiei.
Aşadar, Taina Căsătoriei nu este doar o acoperire legală, nu este doar un fapt de practică civilă, ci este modul în care omul care caută împărăţia lui Dumnezeu devine părtaş al harului care îl aduce în această împărăţie, o împărăţie a unimii, a dragostei; numai aici omul poate dobândi unirea către care tinde căsătoria, numai aici poate trăi dragostea, condiţie de bază pentru această unire. Doar în împărăţia lui Dumnezeu firea omenească poate găsi starea firească, poate dobândi deplinătatea autentică. Această dobândire a firii omeneşti prin har nu se poate opune forţelor de scindare ale păcatului, dacă Dumnezeu n-ar rămâne credincios făgăduinţei Sale de a face pentru om ceea ce acesta nu poate face pentru sine. Amintirea marilor personalităţi din Vechiul Testament în Taina Cununiei se face exact pentru a încredinţa că Dumnezeu rămâne credincios poporului Său, în ciuda tuturor întâmplărilor istorice şi a păcătoşeniei omeneşti, în măsura în care şi omul rămâne credincios Acestuia.
Eliberarea firii omeneşti din sterpiciunea duhovnicească şi unirea ei cu Hristos duc la dobândirea roadelor Duhului Sfânt, prin care umanitatea devine Biserica lui Dumnezeu, ale cărei mădulare nu se nasc pentru moarte, ci pentru viaţă şi pentru nemurire. Taina Căsătoriei oferă posibilitatea unei uniri făcătoare de viaţă similare la nivel omenesc, prin dragostea unui bărbat şi a unei femei. Dragostea dobândeşte o dimensiune cu totul nouă atunci când se identifică cu dragostea lui Hristos pentru Biserică. Dragostea există oriunde există două persoane, şi numai Dumnezeu este garantul acestei libertăţi. Alegerea cea bună a omului, dragostea omenească, perseverează până când devine evident că celălalt nu este numai un obiect menit să satisfacă pofte. Atunci când dragostea nu provine de la Dumnezeu şi de la Duhul Sfânt, condiţiile se schimbă. „Tatăl care huleşte şi înjură strică prietenia. Dacă prietenul suferă pe nedrept, devine duşman. Şi dacă va continua această obişnuinţă, prietenia se năruie de tot. Iar femeia, dacă se află în luptă, îl lasă pe bărbat şi toată dorinţa ei se şterge. Fără acest Duh, nimic nu rămâne. Toate se desfac, toate se strică, nimic nu rămâne întreg, nici timpul, nici lungimea drumului, nici suferinţele, nici lucrurile grele, nici mânia, nici vorba grea.”1
Dorinţa cea bună a omului, care poate fi exprimată cu făgăduinţa logodnei, se termină repede, precum şi vinul de la nunta din Cana, care nu a ţinut până la sfârşit. Deseori, ne încredinţăm de acelaşi lucru când căsătoria este fără Hristos, încredinţare pe care ne-o aduc şi cuvintele Maicii Domnului de la nunta din Cana Galileii: „Nu mai au vin.” Dragostea s-a sfârşit repede pentru că era omenească. Prin intervenţia lui Hristos a rezultat aducerea vinului bun, a dragostei adevărate, care nu se termină, deoarece aduce cu sine nevoia dăruirii reciproce şi a răstignirii egocentrismului. Credinţa în Hristos la nuntă dă posibilitatea la această răstignire, fără de care dragostea nu este cu putinţă. De aici, pomenirea martirilor la slujba cununiei, deoarece, în tradiţia ortodoxă, cununia este o luptă nesfârşită împotriva narcisismului, o luptă care nu-i permite celuilalt să fie persoana care, în final, zădărniceşte unirea. Mucenicii sunt, de asemenea, şi mărturiile cele mai emoţionante ale căsătoriei în Hristos împotriva morţii, deoarece moartea nu avea nici o putere asupra lor.
Câţi rămân credincioşi în Hristos până la moarte primesc cununa vieţii (v. Apocalipsa 2, 10). „Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi v-aţi încununat, rugaţi-vă lui Hristos ca să mântuiască sufletele noastre”, răsună troparul slujbei cununiei. Cu acest tropar se aminteşte soţilor că vor lua cununa biruinţei, a dobândirii vieţii lor conjugale, dacă se vor lupta lupta cea bună şi dacă vor primi condiţia de bază a căsătoriei creştine, dacă vor accepta să-şi ridice crucea lui Hristos, pentru a participa, astfel, şi la biruinţa Sa şi a putea să intre şi în împărăţia Sa. Pentru a găsi viaţa reală a unirii lor conjugale trebuie să omoare narcisismul, care pare a fi viaţă, dar care, în realitate, este moarte. Această unire se realizează numai cu harul Duhului Sfânt, care este viaţă şi dătător de viaţă celor ce se unesc în numele Său. Nimeni nu poate intra în această atmosferă de unul singur, deoarece ea se regăseşte numai între doi sau mai mulţi şi nu poate fi cuprinsă între limitele omului însingurat.
In acelaşi timp, Duhul Sfânt este persoană între cei doi, este persoana care le susţine legătura, care dă viaţă, deoarece întăreşte legătura2. Şi, pentru că nu poate fi dobândit de un om singur, este primit în biserică, de aceea doar în biserică este posibilă nunta.
Toţi avem nevoie să ne depăşim şinele şi să ne unim cu celălalt, fără să îl subjugăm şi fără ca celălalt să ne subjuge. Păcatul ne îndeamnă să îl subjugăm pe celălalt, să îl anulăm. în căsătorie, cu harul Duhului Sfânt, nu avem astfel de micşorare, ceea ce ar însemna stricăciunea particularităţii personale, ci comuniune şi participare a ipostasurilor iubitoare, care ajung la acea stare înaltă a vorbirii, a comuniunii sufletelor şi trupurilor în trăirea existenţială a împreună-fiinţei3.
Doar cu harul Duhului Sfânt bărbatul poate să îşi vadă femeia nu ca pe un obiect pentru folosire şi proprie satisfacere, ci ca pe un os din oasele lui şi carne din carnea lui, precum a văzut-o şi înainte de a i se întuneca vederea prin păcat. Pentru ca soţul să poată vedea chipul Iui Dumnezeu în celălalt, trebuie întâi să îl fi dobândit în sine însuşi. Duhul Sfânt, care împlineşte toate, împlineşte şi dragostea omului, şi nevoia omului de comuniune. Aceasta naşte între cele două persoane atmosfera în care ambii pot să îşi depăşească sinele şi să se unească intim. Doar această unire este împlinirea persoanei omeneşti, este singura unire care nu supune o persoană alteia, în care legătura unirii nu vine ca din afară, subjugând persoanele. In această comuniune, persoanele se unesc în relaţie de egalitate şi unirea este exprimarea comuniunii lor. Intr-o asemenea unire, persoanele îşi unesc deplinătatea lor ca entităţi interioare, fără să îşi piardă caracterul lor individual.
Când ajung la un nivel duhovnicesc atât de înalt, unirea lor devine o identitate de conţinut, trăită în comun, menţinând neafectate identităţile fiecăruia, precum Sfânta Treime. Aceasta este realmente unirea celor care se iubesc unul pe altul în duhul lui Dumnezeu, în care Eul se prezintă identificat cu celălalt eu şi totuşi distinct de acesta: „Fiecare Eu este un non-Eu şi este un Eu datorită autonegârii celuilalt de dragul său. In locul Eului însingurat, delimitat, se iveşte o fiinţă care este unu şi doi şi care are începutul lui în Dumnezeu.”4 Pentru a căuta această unire, omul trebuie să simtă întâi lipsa şi nevoia deplinătăţii, dorul de completare, atracţia către ceva care ar putea să-l împlinească şi să-l îmbogăţească, către ceva superior şi desăvârşit, trebuie să aibă simţământul unei jinduiri, unei străduinţe, unei pofte de desăvârşire, nevoia de a se depăşi pe sine şi de a încerca bucuriile şi tristeţile extazului, ale stării din afară creatoare5. Este cunoscut faptul că doar plurivalenţa poate asigura unimea şi numai unimea poate asigura complementaritatea sau polivalenţa şi că hipertrofierea sau desfiinţarea uneia înseamnă secătuirea sau desfiinţarea celeilalte.
Căsătoria se poate realiza doar cu dumnezeiescul har şi în Trupul lui Hristos, în Biserică, deoarece căsătoria fiecărui om nu este doar în cadrul planului dumnezeiesc de mântuire a unui singur om, ci implică şi întreaga Biserică, întrucât suntem mădulare unii altora. Chiar şi înăuntrul Bisericii, omul îşi dobândeşte eclezialitatea sa, care este analogul din om al triadicităţii lui Dumnezeu, şi pe care păcatul l-a transformat în egocentrism. Dacă omul nu-şi redobândeşte statutul său ecleziastic, nu are capacitatea să se unească cu aproapele său, deoarece nu i-o permite egocentrismul său. De aceea, nu are nici un rost Taina Căsătoriei afară de sinapsa euharistică, unde se trăieşte realitatea Evangheliei ca Trupul lui Hristos şi unde, în Trupul lui Hristos, creştinii şi soţii mai ales devin un singur trup. Acesta este rostul pentru care, în Biserica primară, Taina Căsătoriei era legată de Sfânta Liturghie. Poate este nevoie, în zilele noastre, să relegăm căsătoria de Sfânta Liturghie, ca să devină vădite înţelesurile practice ale căsătoriei şi pentru a se da ocazia Bisericii să se încredinţeze în ce condiţii şi care este cadrul în care un bărbat şi o femeie cer căsătoria bisericească.
„Taina este descoperirea vieţii dumnezeieşti în creaţia care participă la aceasta. Este descoperirea vieţii dumnezeieşti în zidire şi prin zidire. In taină, starea despărţirii şi înstrăinării existenţei căzute a zidirii este depăşită şi zidirea conştientizează firea ei fundamentală, care este duhul lui Dumnezeu dinăuntrul ei şi vine către fundamentul nemişcat şi nezidit al existenţei sale.
Aceasta înseamnă că, pentru ca taina să devină o realitate existenţială împlinită, este nevoie de mult mai mult decât de abordarea patetică a harului tainei din partea creaţiei în care se întrupează harul. Trebuie să existe şi o participare lucrătoare din partea creaţiei zidirii, o transformare interioară, care priveşte schimbarea stării. Dacă taina în discuţie este căsătoria, la care iau parte două zidiri, două făpturi, bărbatul şi femeia, aceasta înseamnă că, prin dragostea lor, fiecare conştientizează dumnezeiescul din celălalt şi, în acelaşi timp, faptul că cei doi depăşesc distanţa de netrecut a iubirii de sine şi a înşelării, care ascunsese de ei iradierea existenţelor lor. Aceasta înseamnă că fiecare are să-l iubească pe celălalt către Dumnezeu şi în Dumnezeu, cu recunoaşterea reciprocă din fiecare a chipului dumnezeiesc, după care au fost zidiţi.”6
Biserica pastorală are datoria constantă de a-i lumina pe cei care cer căsătoria bisericească, de a le lămuri natura reală a tainei, de a încredinţa că există condiţiile duhovniceşti şi psihologice pentru îndeplinirea ei, de a pregăti în mod corespunzător perechea pentru căsătorie şi de a refuza chiar sau a amâna săvârşirea tainei pentru cei care nu pricep şi nu acceptă înţelesul ei autentic. Biserica mai are în slujirea ei încă o răspundere: de a nu limita taina la o simplă săvârşire liturgică. Slujba căsătoriei este doar o parte a unei compoziţii care priveşte unirea între doi oameni în Trupul lui Hristos, în societatea creştină, în biserică. Insă, dacă unirea acestor doi oameni nu se leagă de susţinerea bisericii protectoare, atunci slujba căsătoriei se transformă chiar de către biserică într-o „cinstită lucrare”, într-o practică de primărie sau într-o procedură bisericească birocratică, ce asigură doar o acoperire legal-juridică a realităţii. In acest caz, însăşi Biserica pastorală trădează duhul Evangheliei, denaturează înţelesul Tainei Căsătoriei şi, în realitate, nu oferă nimic mai mult decât oferă autorităţile politice în căsătoria civilă. Taina Cununiei, lipsită de dimensiunea ei comunitar-pastorală, nu este deplină.
PR. FILOTHEU FAROS, PR. STAVROS KOFINAS
Fragment din CĂSNICIA: DIFICULTĂŢI ŞI SOLUŢII; Editura Sophia
Cumpara "CĂSNICIA: DIFICULTĂŢI ŞI SOLUŢII"
1 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia I la Coloseni, cap. 3, PG 62, p. 302.
2Pr. Dumitru Stăniloae, Iheology and the Church, St. Vladimir s Seminary Press, Crestwood, New York, 1980, p. 62.
3Gheorghios P. Patronos, op. cit., p. 93.
4Pavel Florensky, Der Pfeifer und die Grundfeste der wabrbeit, Ostliches Christcntum II, Philosophic, Munchen, 1925, p. 62.
5A. Berdiaev, „Despre sexualitate, eros şi dragoste”, în Bros şi căsătorie, p. 156.
6 Philip Sherrard, Christianity andEros, Londra, SPCK, 1976, p. 75.
-
Cel mai frumos dar de Nunta
Publicat in : Editoriale
-
Inmormantarea amana Nunta ?
Publicat in : Viata liturgica
-
Nunta - suprema intalnire
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.